Comerciul și industria erau școala de educațiune a românilor, căci isnafurile (corporațiunile) de meseriași își aveau particulara lor onoare și activitate: cavafii, șelarii, cojocarii groși și subțiri, croitorii, postăvarii, tabacii, lemnarii, covacii, dulgherii, ișlicarii, tâmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii și plăpumani se concurau fără preget; lucrul lor era făcut cu soliditate și acurateță, ei între dânșii se înmulțeau, se rudeau și se ajutau unii pe alții. Comercianții, comisionarii mărfurilor europene (lipscanii), marchitanii rusești (cazaclii) și colportorii mărfurilor orientale se întreceau între dânșii cu onoare și credit în cel mai mare grad, încât ridicau unii de la alții sume mari: adesea mii de olandezi și talări, fără nici o poliță sau vreun înscris, iar cârcotele dintre ei se împăcau la starostia (șeful) isnafurilor (corporațiilor).
Asemenea credite aveau și în străinătate, căci ei (românii) țineau strict la onoarea și reputațiunea lor, dovadă despre aceasta avem până în zilele nostre, căci la anul 1847, când arse tot târgul Bucureștilor, onorabilii comercianți români plătiră, a doua zi, datoriile lor în străinătate, fără a voi să
