secolului curent, adică până la anul 1801; încep iarăși cu serbările bisericești.
Ca Paște, în ziua de înviere a Domnului, se făceau ceremoniile acestea de către slujbașii Bisericii, la orele douăsprezece din noapte, în urma unui post teribil de șase săptămâni. Se citea slujba Sfintei învieri afară din biserică, apoi, cu toții intrau în biserică și se începea Sfânta Liturghie, în care se citea Evanghelia lui Sf. Ioan, după care se dădea copie în Catedrală, șefului Statului, după cum am descris; apoi începeau, cei vrednici, a primi sfânta cuminicătură, se împărțea sfânta anaforă, ce se numea pască. Prin comune se găsea câte un om cu avere care cumpăra de la preoți toată anafora, pe care o împărțea gratuit pentru sufletul părinților săi. Atât de mult ține creștinul la această sfântă pască, în acea sfântă noapte, încât chiar păstorii de prin văile munților și de prin întinsele câmpii trimiteau, de cu sâmbătă, oameni s-o ia și să le-o ducă la târle. Locuitorii, în acea zi, erau îmbrăcați în haine noi și cu toate podoabele ce aveau, ei se întorceau de la biserică și întindeau, în familie, mese, unde începeau dejunul cu zeamă de pasăre, cu cozonac, cu ouă roșii, pe care le ciocneau, zicând cel care ciocnea: „Christos a înviat!", iar ceilalți răspundeau: „Adevărat a înviat!"
în acea zi mare, se făceau înaintări la grade între civili și militari, se iertau osândiții din temnițe și ocne, se dădeau gratificații și se ajutau familiile sărace, prin bani; se sărutau toți și se împăcau cei învrăjbiți. Frumos spectacol, pe care generațiunea cea nouă l-a neglijat foarte mult. Sunt simplități multe, care proveneau din sincerul suflet al românului. În vremuri de iarnă, românii aveau la Crăciun aceste petreceri: Vicleemu (aluziune la peșteră și iesle), Vasilca, Brezaia (aluziune la pasărea ibis), Steaua (aluziune la steaua care a condus pe magi), urațiile flăcăilor cu plugul (aluziune la abondența semănăturilor), pe lângă cântarea lor de „Bună dimineața la moș Crăciun", se cânta adesea poezia „Lerui Doamne" (aluziune la împăratul Aurelian, singurul care a venit în România și a dat faimoasa bătaie, gonind pe barbari). În timpul verii se făceau: jocul Geamalei (aluziune la zeia Isis), jocul Călușarilor (aluziune la brava cavalerie romană), jocul Urșilor (aluziune la voinicia românului, căci sătenii cei slăbiți de boale peste iarnă aveau obiceiul de se întindeau pe pământ, cu spatele în sus, și puneau ursarul de-i călca cu ursul pe spinare, ca să le treacă moleazna (vorbă uzitată în tot județul Romanați); luau și din perii ursului, cu care afumau copiii acasă, de boala speriatului sau de spasm.
Lăzărică era astfel: fetele cele mai mici veneau în bătătura locuitorului,
