Pagină:Dimitrie Papazoglu - Istoria fondărei orașului București.djvu/187

Această pagină nu a fost verificată

Iată un exemplu. Li s-a propus și li s-a cerut de către Curtea Protectoare, în unire cu cea Suverană, ca să îngăduie o companie, ce era să vină în țară cu mari bogății, să deschidă sânurile munților Carpați, care sunt pline de aur, argint, fier, aramă, argint viu și tot felul de pietre prețioase; compania avea să aducă colonii de mineri să exploateze bogățiile munților, pe un termen de 100 de ani, îmbogățind astfel țara. Iată boierii din elita noastră cea nobilă și înțeleaptă ce au răspuns dlui Trandafir, cu of în coadă.

Se scoală, în Cameră, banul prințul Costache Ghica, fiul cel mai mare al regretatului domn și părinte al țării, Grigore Ghica, și strigă din toate puterile lui:

— Numai asta nu se poate, să ne vindem țara, păzită de părinții noștri 18 secole; și iată de ce, fiindcă acei strămoși ai noștri, care au avut totdeauna puterea de a face orice cu țara lor, nu au voit de a-i desface sânurile, ca să vază streinii toate bogățiile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, căci, dacă le-ar fi arătat, am fi fost până acum cuceriți și jefuiți de tot ce astăzi ne păstrează pământul în sânurile lui.

La această frumoasă și patriotică cuvântare, unindu-se toată Camera a respins propunerea, iar Trandafir, cu of în coadă, s-a întors de unde a venit. Ei! dacă ar fi trăit el la crearea drumurilor noastre ferate, le-ar fi dat contracciilor cu alte măsuri, mai economice, le-ar fi dat treptat și nu ar fi băgat țara în datorii. Dar ce să zicem ? D-zeu să ierte, căci noi nu merităm nici numele lor cel sfânt a-l pronunța.

Ei se întâlneau, cunoscându-se, trăiau iubindu-se și când murea vreunul, plângeau toți pe mort și-l petreceau până la locul său de odihnă, azvârlind în groapa sa câte o mână de pământ, semn că și ei îl vor însoți mâine. Iar nu ca noi, astăzi, că ne întâlnim necunoscându-ne, trăim neiubindu-ne și, când murim, nu plângem unul de altul.

Fie-mi permis, vă rog, domnilor cititori, a vă arăta că în acele palate, acele spațioase și frumoase curți ale boierilor noștri, dacă intra chiar un criminal, găsea azil și protecțiune; însuși boierul cerceta greșeala sau crima care a făcut-o și, când acea greșeală sau crimă nu era grea, proteja însuși pe greșitul ce s-a refugiat în curtea lui și i-a cerut ajutorul, îl apăra la autoritățile ce-l reclamau și, când vina nu era grea, îl scăpa, căci așa era boierul și așa a apucat de la moși-strămoșii lui. Acele curți dar, sau aziluri ale deznădăjduiților, cum se poate astăzi, în anul 1892, să le vedem mai toate înstrăinate și stăpânite de oameni de alte națiuni și de alte rituri, atât la noi în Muntenia, cât și la Moldova, nobila și preaiubita