se hotărî a se da domnia țării fostului logofăt al Justiției, Barbu Știrbei. Acesta veni în Capitală după uzurile celorlalți domni și se instala în casele sale; tronul îl avea în palatele lui Dinicu Golescu, unde mai fusese. Noul domn a început a organiza țara și oștirea, fără însă a permite refugiaților de peste Dunăre, foști revoluționari, să intre în Capitală; a iertat numai pe cei ce se aflau în Capitală și care erau compromiși în revoluție.
El a desăvârșit șoselele începute de fratele său. A făcut Uzina de Apă și a răspândit, prin cișmele, apa Dâmboviței pe toată întinderea Podului Mogoșoaiei, până la bazinul din Șoseaua Kiseleff. A investit pe Nifon de mitropolit, sau, mai bine zis, de urgie a Bisericii noastre în decurs de 25 de ani, din vicar ce fusese al răposatului mitropolit Neofit.
A organizat călărașii sătești, cu schimbul, precum și dorobanții de infanterie județeană, iarăși cu schimbul. A organizat Justiția și administrația țării, care până la dânsul era o generală învălmășeală.
Oștirea cea permanentă (floarea Țării Românești) ar fi organizat-o mult mai frumos, dacă nu avea ca consilier intim pe un renegat polonez, colonelul Ignat Paznavski, retrograd cu desăvârșire și dușman a tot ce era frumos organizat de fostul domn George Bibescu. Această canalie, care a fost mai târziu cunoscută și de Vodă Știrbei, a fost azvârlit din oștire pe dată ce a sosit de la Paris fiul domnitorului, beizadea George Știrbei, căruia i s-a încredințat oștirea după ce fu înaintat la gradul de general.
Acest bun și învățat general s-a silit, în tot cursul domniei lui Știrbei, de a introduce îmbunătățiri în armată; a băgat spiritul de înfrățire în corpul ofițerilor, a înaintat pe cei de merit, ce fuseseră persecutați de către menționatul mai sus colonelul polonez. Astfel, într-un scurt timp, a câștigat dragostea întregii armate. El a rugat pe Doamna, muma-sa, de a dăruit armatei drapele noi, cusute în fir și catifea, în locul celor vechi și uzate. A înființat preoți și icoane, precum și corturi pentru oficiurile divine din fiecare regiment.
Am arătat dar în istoria mea pe domnii cei buni ai țării.
Nu cred că se va afla astăzi vreun român care să fi cunoscut pe menționații mai sus boieri, stâlpi și părinți ai Țării Românești, și să poată cugeta măcar că ei nu și-au iubit țara din tot sufletul lor și din tot cugetul lor. Ei erau, sărmanii, puși între ciocan și nicovală, între suveran și protector. Dar câte încă nu ar fi putut ei face pentru țară, cum au făcut străbunii lor cei vechi, pe ale căror urme plângem astăzi cu lacrămi.
