Pagină:Dimitrie Papazoglu - Istoria fondărei orașului București.djvu/151

Această pagină nu a fost verificată

marginea despre răsărit a Bucureștilor. Această tristă panoramă am publicat-o. În urmă, prin mai multe tablouri litografice, din care tot mai am pentru doritori.

Eu ședeam în Gorgani, lângă Sf. Ilie, și, când m-am repezit până acasă, ca să mănânc ceva, căci nu mâncasem nimic în ziua Paștelui, nu am putut răzbi cu calul la pas, a mă coborî pe lângă „Hotel de France" la podul de la Dâmbovița, din cauza îmbulzirii lumii, a căruțelor încărcate cu calabalâcuri, cu bolnavi, trase de mâini omenești, venind dinspre stradele unde ardea. Toți se grăbeau să-și scape bolnavii pe care-i duceau, în cearșafuri, slugile lor, prin diferite hanuri și case ce găseau în Gorgani, pe întinderea Podului de Pământ, precum și prin strada Mihai Vodă, astăzi strada Cazărmii. Până la locuința mea, am sosit cu calul la pas printr-această mulțime de lume, ce fugea din partea răsăritului spre partea apusului Bucureștilor.

Astea toate sunt cunoscute de mai mulți contemporani și le-am descris în această istorie, ca să fie neuitate.

Să vă povestesc ce iute mergeau diligențele noastre în vechime și cum zburau telegramele. În loc de drumuri-de-fier și telegrafe, aveam poștele, scumpii mei cititori, și ștafetele. Zău că mergeau, deși nu mai iute, dar aproape cu aceeași iuțeală ca a trenurilor și a telegrafelor de azi. Din Capitală până în Craiova erau 12 poștii și din Craiova până în Severin erau 5 poștii. A plecat Știrbei Vodă de aci la Craiova, pornind când s-a luminat de ziuă, și a sosit la Craiova, fără nici un accident, când tocau popii. Oare trenul, astăzi, nu sosește cu două ore mai târziu ? Știrbei Vodă avea 8 cai la droșcă și un arnăut al lui, pe capră; el mergea să vadă pe mult respectabila și iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca. Ștafeta era în loc de telegraf, și când i se lipea un fulg de pană de gâscă la pecetie, îngrozea pe toți căpitanii de poștie și cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea.

Când sosea ștafeta în poștie, o dădea altui surugiu, care era deja călare și care ținea o goană până la poșta următoare. Surugiul nu făcea mai mult decât un ceas pe poștie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi așa de iute ?

Fiecare poștie avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduși de un surugiu. Poștile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poștii, pentru pasageri și pentru surugii. Căruțele de poștă erau mici, de lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor, cu tot cu tacâmul lor, erau de ștreanguri