vârf pe care inginerii străini l-au găsit la un nivel cu acel al Dealului Mitropoliei.
De aci am coborât la Hanul lui Sf.Gheorghe, în care arsese toată marfa de brașovenie de prin bolțile lui, depouri de spițării, cojocarii, pânzării; arseseră chiar căruțele și briștile brașovenilor, din curte.
De acolo, m-am întors în Curtea Domnească și intrând pe poartă, am dat calul să mi-l ție un soldat de la caraulă, când, iată, mă pomenesc cu ofițerul de ordonanță de sus, de la palat, care-mi spuse că mă cheamă Doamna. Ea mă văzuse intrând în curte călare. Îndată m-am repezit sus, am intrat în odaia ce avea ferestre spre Spitalul Brâncovenesc, și Măria Sa, Doamna Mărita, stând la fereastră cu capul rezemat de mână și privind fumul ce se ridica încă din Piața Mică, mă întrebă unde se află Vodă și cum se află. I-am raportat că Măria Sa este bine și se află prin mahalalele mai sus-amintite, împărțind bani la săraci.
M-am întors apoi pe la locurile pe unde trecuse pârjolul toată noaptea.
Vântul încetase, dar era o jale și o tânguire a nenorociților noștri concetățeni, de nu găsesc alt chip a vi le descrie, decât prin lacrima mea, care pică chiar acum pe liniile ce le aștern în istoria Bucureștilor.
Încă ceva creștinesc să vă arăt. Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la 12 ore în ziua Învierei și la 4 ore după-prânz era în teribila lui furie. Atunci, mitropolitul Neofit porunci de se scoase Sf. Dimitrie și îl aduse pe deal, unde astăzi este clopotul, înconjurat de tot clerul, de o mulțime de popor, de felinare cu lumânări; se făcuseră atunci cele mai fierbinți rugăciuni către Sfânt, spre a fi Mijlocitor pe lângă Dumnezeul prea puternic, ca să facă a înceta focul.
Am arătat că mă aflam călare când ardea și că eram dejurnă; spre înserate, mergând să vizitez caraula din Curtea Domnească, căci era din compania mea, văd publicul strâns pe deal; reped calul până la poarta Mitropoliei, ca să văd ce e acea aglomerație de popor; acolo găsesc pe Sfântul, cum v-am arătat. Soarele asfințise și, cu această ocazie, am privit peste partea care ardea.
Se vedeai în adevăr, ca un pârjol, întocmai ca acela care cuprinde trestia din bălțile Dunării, când i se dă foc primăvara.
Fum negru de tot, urlete, haute se ridicau la cer; detunături, trosnituri, răsbumbări de căderea zidurilor se auzeau ca un muget al oceanului. Era ceva nemaipomenit de înspăimântător; de pe acest deal se vedeau foarte bine și recosetele ce făcea focul din mahala în mahala, până se pierdea în
