I de Infanterie, ca să ocolim Bucureștii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoși și traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moșia dlui Grant, lângă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat și ne-a băgat în niște balagane făcute din trestie și în niște corturi de pânză, date nouă de oștirea rusească.
În vremea aceea de vară, de pe la finele lui august, mureau în București, deși era puțină populație, căci toți fugiseră, cum spusei, prin sate și prin monăstiri, mureau, zic, până la suma 60-70 de inși pe zi. Deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toți hainele cu pucioasă, totdeodată, pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă, ofițerilor și soldaților li s-au adus din București coșuri pline cu sticluțe bine astupate, conținând un fel de oțet care se numea oțet de patru hoți („Vinaigre de quatre voleurs"). Se zicea că această doctorie a fost inventată la Paris, de către patru tâlhari întemnițați, și nu se compunea din altceva decât din oțet aromatic, amestecat cu lichid de comfor. Se împărțiră acele sticluțe, cu ordin ca să mirosim din ele la fiecare zece minute. Astfel purtarăm sticluțele în buzunarele noastre, până ce nemilostiva epidemie începu a intra și în rândurile regimentului, și când a intrat a fost teribilă, la fiecare 24 de ceasuri cădeau din regiment câte 20 de inși bolnavi și câte doi, trei inși morți. Lucrul acesta înspăimântă pe președintele Kiseleff și el ordonă ca, pe dată, să se adune soldații bolnavi toți, căci trecea prin ei dizentaria și pe sus vărsau mereu, și să fie trimiși, în care, la spitalele din Mărcuța și Văcărești, unde se căutau bolnavii căzuți de holeră, iar cu restul regimentului să se ocolească Bucureștii, pentru strejuire. Companiile a I-a și a Ii-a au rămas la Belvedere, formând Marele Ștab al regimentului; o companie avea și 15 călăreți (căci fiecare regiment avea pe lângă dânsul și două escadroane de cavalerie). Una dintre companii a cantonat la Herăstrău, o altă companie la Mărcuța, o companie la Văcărești, o companie la bariera Ghencea (Dealul Spirii) și o companie la Cotroceni; de la taberele acestor companii, se întindeau în dreapta și în stânga fiecărei companii, la distanțe convenite, câte două santinele, stând prin surle de trestie sau prin casele locuitorilor de prin vii.
Se dăduseră ordine circulare, în toată țara, ca oricine va veni în București, din familiile refugiate, să meargă drept la Ștabul companiii, să se înfățișeze la căpitan, pentru ca acesta să-l trimeată, cu convoi de călăreți, să stea, să se curețe, să se dezinfecteze.
Acestea se făceau prin fum și spălătură, pe la carantinele așezate în ocolul Capitalei, la Colentina și la Cotroceni, unde erau doctori și amploiați curățători, apoi, cu biletul acelor doctori, aveau oamenii permisiunea a se întoarce pe la casele lor. Ordinul în privința asta era general, fără excepție.
Spre eterna și trista ținere de minte, să vă povestesc vederea ce avea Capitala în vremea acelei triste epidemii. La 12 care de bolnavi de holeră, a fost numit praporcicul Toma Conțescu, ca să-i ducă să-i predea spitalului de la Mărcuța; praporcicul mă luă și pe mine, fiindcă eram cadet (iuncăr), ca să-i fiu de ajutor, însă din cauza noroiului mare ce se făcuse din cauza ploilor torențiale, neputând ține drumul drept de la Belvedere — Golescu, pe câmpii, până la Mărcuța, am fost siliți să trecem prin București, ca să ieșim pe bariera Târgului de Afară, astăzi Calea Moșilor. Intrând pe barieră și venind pe pod până la Sfântul Ioan, jur că
