După încheierea păcii de la Șiștov, a venit pe scaun domnul Mihail Suțu Vodă și țara a rămas liniștită; acestea s-au petrecut de la anul 1787 până la anul 1791.
La 1717, în zilele lui Ioan Mavrocordat, fratele lui Nicolae, dau năvală în țară tătarii, venind de la Silistra, și jefuiesc județele Ialomița și Ilfov, până în marginea Bucureștilor, hrăpind bărbați, femei și copii. Domnul Mavrocordat trimise după ei pe boierul Matei Fălcoianu, marele vistier, cu bani, daruri, și cu jalbă la sultan. Sultanul s-a bucurat și a poruncit de s-au liberat robiții și a dat caftan lui Fălcoianu și altor boieri ce erau cu dânsul. Astfel nu s-a mai întins robia peste țară. Atunci s-a robit și o mânăstire de maici, făcută de jupâneasa Chiajna, a vornicului Cernica, pe moșia astăzi zisă satul Căldăraru, lângă balta Cernichii. De atunci s-a desființat schitul, mutându-se la Pasărea.
Mavrocordat Vodă a pus și dajdia peste văcărit numită pecetluirile. încercându-se boierii a pune stavilă acestor dăjdii grele, ce impuneau domnii din Fanar pe nenorocitul popor românesc, au fost exilați la Cipru. Între dânșii se afla bunul părinte al țării, vornicul Văcărescu, cu familia sa, alți boieri au fost trimiși la Arvandohor (Albania).
La 1762, în urma scoaterii din a șasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino și N. Brâncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă țara, că au prăpădit-o turcii și deasa schimbare a domnilor din Fanar. Tot sub acest mitropolit, ce se afla pe tron la venirea oștirilor rusești, la anul 1777 iulie 13, s-au așezat în Mitropolie moaștele Sfântului Dimitrie, aduse din satul Basarabov, de lângă Rusciuk; ele fuseseră găsite de mai multă vreme, de către locuitorii acelui sat, pe apa Lomului, ce curge pe lângă acel sat; le-a luat un general rusesc, anume Saltîkov, și cerându-i-le deputatul boier Mantu, ce era pe lângă el, i le-a dăruit, ca să le trimită în Țara Românească.
De atunci până în zilele noastre s-au făcut procesiunile cele mai mari, purtându-se prin Capitală aceste sfinte moaște, cu cântări de rugăciuni, la diferite calamități și epidemii ce cădeau peste țară.
Părintele meu și eu, precum și toți contimporanii mei, putem mărturisi, în frica lui D-zeu, că am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest sfânt. Tata spune că, în vremea ciumii lui I. Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfântul și, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului,
