liberalo-burgheze; firește, aceleași condiții se opuneau cu hotărâre la desființarea pomenitelor instituții.
În sfârșit, s-ar fi opus — și cu ultima energie — și grupările revoluționare ridicate după 48, alcătuite în parte din oameni mânați de un interes cât se poate de material, dar și din ideologi de adâncă convingere. Cei dintâi pricepeau ori simțeau foarte bine că numai într-o societate cu forme liberalo-burgheze, dar cu fond semiiobăgist, vor putea ajunge să ia locul vechii boierimi; deci ei erau partizanii aprigi ai instituțiilor liberale. Ceilalți erau încredințați că principalul lucru sunt instituțiile occidentale, care, ele, vor preface țara într-o țară civilizată, oricare ar fi pentru moment relațiile economice; pentru ei, problema țării era în prima și chiar ultima instanță o problemă politică, astfel că ar fi putut să tolereze orice, numai o atingere adusă formelor politice nu.
Deci neapărat, fatal instituțiile politico-sociale trebuiau să rămână intacte; dar tot atât de neapărat și de fatal relațiile de producție trebuiau să revină de fapt la relațiile de producție iobăgiste.
Prin urmare, iată două stări sociale — una economico-sociala, alta politico-socială — care amândouă au fost necesarmente impuse țării noastre în raporturile agrare: instituțiile politico-sociale burgheze și relațiile de producere semifeudale; două stări sociale care nu numai nu concordă între ele, dar își sunt profund antagonice, se exclud una pe alta. Realitatea vieții sociale știe să creeze monstruozități pe care fantezia cea mai bogată nu și le-ar putea închipui.
Și pe baza unei asemenea monstruozități trăim
