nu le avea nici iobăgia veche și pe care nu le are nici capitalismul burghez occidental.
Aceste interese deci ale marilor proprietari și arendași, ale clasei dominante agrare, au hotărât mai ales reîntoarcerea la iobăgia de fapt. Zicem interesele marilor proprietari și arendași și nu interesele marii proprietăți, care, dimpotrivă, sub forme noi, curat capitaliste s-ar dezvolta și ar înflori mult mai bine decât sub forme neoiobag. Dar, cum am zis și mai sus, interesele marii proprietăți ca o categorie economico-socială, interesele ei teoretice, abstracte, permanente nu sunt totdeauna identice cu interesele vremelnice, practice și reale ale marilor proprietari și arendași. Uneori aceste interese sunt chiar opuse, cum s-a întâmplat tocmai la noi.
Deci interesele clasei dominante agrare, atât de puternice într-o țară eminamente agricolă mai ales, ele au hotărât reîntoarcerea la iobăgia veche sub alte forme. Și afară de aceste interese sunt și altele, s-ar putea zice toate interesele sociale coalizate — afară, bineînțeles, de cele ale țărănimii —, care au hotărât, au impus și au consfințit această reîntoarcere la iobăgism și la relațiile de producție în fond iobăgiste. Mai întâi, bineînțeles, era clasa boierilor, a marilor proprietari, care — chiar dacă prin noua organizație economică i s-ar fi dat putința de a exista ca o clasă burgheză dominantă — încă ar fi avut tot interesul să se întoarcă la raporturile vechi, pentru menținerea cărora se lupta cu atâta înverșunare, dar avea cu atât mai mult interesul acesta când prin noua stare de lucruri ea se prefăcea aproape în nonvaloare, neavând brațe. Apoi era clasa burgheză
