o strângeau ca într-un cerc de fier și dintre care unul se socotea stăpânul ei de drept (Turcia), altul stăpân de fapt (Rusia) și al treilea căuta să devină și una și alta (Austria). Firește că aceste state au opus o rezistență înverșunată la crearea statului român independent. Pe ce dar și pe cine, pe al cui sprijin putea să conteze țara împotriva unor adversari atât de puternici? Acest sprijin n-avea de unde să-l capete decât de la Occidentul liberalo-burghez. Dar nu putea să-l capete o țară înapoiată care s-ar fi încăpățânat să rămână iobăgisto-medievală, ci numai una care ar fi țintit să se transforme într-o țară capitalistă și liberalo-burgheză.
Și nu numai considerații morale, simpatii politico-sociale joacă aici un rol hotărâtor, ci mai ales interesul material. Țările capitaliste atrag în orbita mișcării lor pe cele înapoiate nu din interese ideale, ci mai cu seamă din interese foarte materiale, ca să le poată trimite mărfuri, ca să le prefacă în debușeu pentru produsele industriale de care gem.
Dar o țară iobăgisto-medievală săracă, producând mai numai pentru propria sa întrebuințare (valori de întrebuințare, nu mărfuri) și deci neavând nici nevoie de schimb, o astfel de țară e un debușeu foarte slab. De aici forțarea țărilor capitaliste de a civiliza țările înapoiate, de a le îmboldi la introducerea instituțiilor liberalo-burgheze. Acest interes material la ideologii burghezimii se transformă și devine în realitate un simțământ dezinteresat, în adevăr umanitar.
Așadar, instituțiile liberale au fost necesare pentru viața țării ca stat independent. Și într-un fel ele au fost necesare chiar pentru conservarea neamului românesc ca atare.
