cînd venindu-le vremea, și adesea chiar înainte de-a le fi venit, asta le distruge, sau mai curînd le preface in alte ființi. Atotputerniciea, împotriva căreea nici o independență, nici o autonomie nu-i cu putință, așa dar asta ie. Asta ie Ființa supremă care îmbrățoșază și pătrunde cu acțiunea iei neînfrîntă întreagă existența ființelor. Iear dintre ființele viețuitoare nu-i una care să nu aibă în sine, fără-ndoeală mai mult sau mai puțin dezvoltat, sentimentul sau senzațiea acestei înrîuriri supreme și a acestei dependenți absolute. Și tocmai senzațiea asta și sentimentul acesta alcătuesc fondul ori-cărei religii.
După cum vedem, religiea, ca și toate celelalte lucruri omenești, începutul în vieața animală și-l are. Nu se poate spune că vre-un alt animal, afară de om, ar avea vre-o religie hotărîtă, fiind-că cea mai grosolană religie încă presupune un grad de judecată, de chibzuință, la care nici-un animal, afară de om, nu s’a rîdicat pănă a-zi. Dar, ieară-și nu se poate tăgădui că-n existența tuturor animalelor, fără abatere, se găsesc toate elementele, așa zicînd materiale sau instinctive, cari alcătuesc religiea, negreșit afară de partea ideală a acesteea, aceea care va trebui s’o și distrugă o dată și-o dată: gîndirea. Într’adevăr, care-i esența reală a ori-cărei religii? Tocmai sentimentul de absolută dependență a individului trecător față de eterna, de vecinica omnipotență sau a tot puternicie a naturei.
