singurul poate cărui să ne fie îngăduit a-i pune idealizmul la îndoeală. Și asta pentru două motive, întăiul, că dacă dînsul nu-i tocmai discipolul, ie un admirator împătimit, un adept al Filosofiei pozitive a lui Auguste Comte, filosofie care cu toate numeroasele iei reticențe, ieste cu adevărat ateistă: al doilea, că John Stuart Mill ie Englez, și-n Englitera a te proclama ca ateu, ie a te pune în afară de societate, pănă și a-zi.
În contra unor asemenea oameni ie de discutat atuncea chestiea asta.
Mai întăi cată să constatăm că nici unul din oamenii iluștri pe cari i-am pomenit, și nici vre-un alt cugetător idealist de vre-o oare-care însemnătate din zilele noastre, nu s’a ocupat propriu zis de partea logică a acestei chestii. Nici unul n’a încercat să dezlege filosoficește putința acelui salto-mortale dumnezeesc din regiunile eterne și pure ale spiritului în mocirla lumei materiale. S’au temut oare să abordeze această de nedescurcat contrazicere și au desperat s’o dezlege, după ce cele mai mari genii ale istoriei au scrintit-o cu iea, sau au socotit-o dezlegară de-ajuns ? Taina lor. Fapt ie că dînșii au lăsat la o parte dovedirea teoretică a existenței unui Dumnezeu, și că n’au dezvoltat de cît motivele și urmările practice ale unei asemenea existențe. Cu toții au vorbit despre asta ca despre un fapt în de obște admis, și, ca atare, care nu poate ajunge obiectul vre-unei oare-care-ndoeli, mărginindu-se, drept ori-ce dovadă,
