Să presupunem deci că omul de geniu moare chiar în momentul cînd avea să-și isprăvească această îndelungată lucrare interioară și s’o manifesteze lumei uimite. Ca neisprăvită, această lucrare nu-i reală de loc: ca pregătire înse ie foarte reală. Ca atare, înse, fiți încredințați, dînsa s’a manifestat pe deplin fie în faptele, fie în scrierile, fie în convorbirile acestui om. Pentru-că dacă un om nu face nimic, nu scrie nimic, nu vorbește nimic, să știți că nici de inventat n’are să inventeze nimic, și nici o pregătire interioară nu se face în iei: poate deci să moară în pace fără să lese după iei regretffl vre-unei mari concepții pierdute.
în tinereța mea am avut un foarte scump prieten, Nicolai Stankevici, 1813—1840. Iera cu adevărat o natură genială: o mare inteligență întovărășită de-o inimă mare. Cu toate astea omul acesta n’a făcut nimic, n’a scris nimic care să-i poată păstra numele în istorie. Ieată deci o ființă intimă, pierdută fără manifestare și fără urmă? De loc. Stankevici, cu toate-că, sau poate tocmai pentru-că iera ființa cea mai puțin pretențioasă și mai puțin ambițioasă din lume, fu centrul viu al unui mănunchiu de tineri din Moscova, care viețuiră așa zicînd, mai mulți ani, din inteligența sa, din cugetările sale, din sufletul său. Fui din numărul lor, și-l privesc, întru cît-va, drept creatorul mieu. Dînsul creă la feliu pe-un alt om, al cărui nume va rămînea nepieritor în literatura și-n istorica
