mai ales de iieo-platonicienii convertiți din Orient. Spiritul grec se cobo.îse atît de jos, în cît chiar din veacul al patrulea al erei creștine, epoca celui dintăi conciliu, găsim ideea unui Dumnezeu personal, Spirit pur, etern, absolut, creator și stăpîn al lumei, suprem, ideea unui Dumnezeu existînd în afară de lume, admisă într’un glas de toți părinți Bisericei. Iear ca urmare logică a accstei absolute absurdități, credința devenită firească, neapărată, în nematerialitatea și nemurirea sufletului omenesc, așezat și întemnițat într’un corp muritor, muritor înse nu nai în parte, fi nd-că chiar din corpul acesta i-o parte care, cu toatecă trupească, ieste nemuritoare ca și sufletul și trebuie să învieze ca și sufletul. Atît a fost de greu, chiar unor părinți ai Bisericei, să-și închipuească spiritul pur în afară de ori-ce formă trupească.
Ie de notat că-n general caracterul ori cărei judecăți teologice, ca și metafizice, ie de-a căuta să explice o absurditate prin alta.
Norocul cel mare al creștinismului a fost c’a întîlnit o luni de sclavi. Și creștinizmul a mai avut un noroc: năvălirea barbarilor. Barbarii ierau niște bravi oameni, plini de vigoare și duși de-o mare sete și de-o mare destoinicie de vieață: niște bandiți încercați, în stare să devasteze, să înghită totul, ca și urmașii lor din zilele noastre. Mult mai puțin sistematici și pendanți înbanditizmul lor de cît urmașii de a-zi, mult mai puțin morali, mult mai puțin savanți, dar, în sch:mb? cu mult mai independenți și
