adevărului, trebuința de-a se ameți, de-a se îndobitoci, trebuință care se întîlnește adesea la spiritele dezgustate sau scîrbite de toate:
Credo qaia absurdum
„Nu numai că cred în absurd, cred în absurd tocmai și mai cu samă că ie absurd". Așa cred o mulțime de spirite alese și luminate, din zilele noastre, în magnetizmul animal, în spiritizm, în mesele învîrtitoare. Dar de ce să mergem atît de departe, cred-încă-n creștinizm, în idealizm, în Dumnezeu.
Credința proletariatului antic, ca și a mulțimei din zilele noastre, iera mai viguroasă, mai puțin rafinată, mai simplă. Propovăduirea creștină se adresă inimei, nu minței acestui proletariat, se adresă năzuințelor sale eterne, trebuințelor, suferințelor sale, robiei, nu minței sale care încă dormea, și pentru care contrazicerile logice, evidența absurdului, prin urmare, nu puteau exista. Singurul lucru care interesa-pe acest proletariat, iera de-a ști cînd avea să sune ceasul mîntuirei făgădițite, cînd avea să vie împărățiea lui Dumnezeu. Cît despre dogmele teologice, nu-și bătea capul cu iele, fiind-că nu înțelegea nici o boabă din iele. Proletariatul adus la creștinizm alcătui puterea materială ascendentă a creștinizmului, iear nu cugetarea lui teoretică.
Dogmele creștine fură elaborate, precum se știe, într’un șir de lucrări teologice, literare și-n concilii,
