Marea cinste a creștinizmului, meritul lui netăgăduit și toată taina izbîndei sale nepomenite și de altminteri cu totul îndreptățite, fu că s’a adresat acelei mulțimi suferinde, nenumărate, cărei lumea veche, alcătuită dintr’o aristocrație intelectuală și crudă, îi tăgăduea pănă și cele mai din armă atribute, pănă și cele mai simple omenești drepturi. Alt-felin dînsul nu s’ar fi putut răspîridi. învățătura propovăduită de apostolii lui Hristos, ori-cît de mîngîetoare putea să pară celor nenorociți, iera prea revoltătoare, prea absurdă față de judecata omenească, pentru ca s’o poată admite niște oameni mai luminați. De aceea și vorbește sfîntul apostol Pavel cu atîta-nfocare des-, pre scandalul credinței, și despre izbînda acelei nebunii dumnezeești respinsă de cătră puternicii și cărturarii vremei, dar cu atît mai cu căldură admisă de cei simpli, necărturari, săraci cu duhul.
Intr’adevăr, trebuea o adîncă ncmulțămire de vieață, o mare însetare a inimei, și o sărăcie aproape absolută de minte, pentru a admite absurditatea creștină, din toate absurditățile religioase cea mai îndrăzneață, mai monstruoasă.
Asta nu iera numai tăgăduirea tuturor așezămintelor politice, sociale și religioase ale vechimei: iera răsturnarea desăvîrșită a bunului simț, a oricărei judecăți omenești. Ființa cu adevărat, efectiv existentă, lumea reală, ie privită de acum ca neant, ca nimic. Iear produsul facultăței absfracfive a omului, cea din urmă, suprema abstra ție, în care această
