să tot propovăduească singurul Dumnezeu, poporul cădea mereu în idolatriea lui primitivă, în credința cea veche, eu mult mai naturală, în mai mulți Dumnezei, materiali, omenești, pipăibili. Insu-și Iehova, singurul lor Dumnezeu, Dumnezeul lui Moise și al profeților, iera și iei un Dumnezeu cu totul național, care, pentru a răsplăti și pentru a pedepsi pe credincioșii săi, poporu-i ales, nu se slujea de cît de argumente materiale, adesea prostești, totdeauna grosolane și crude. Pare chiar că credința în existența sa nici nu implica tăgăduirea existenței zeilor primitivi. Dumnezeul ebreu nu tăgăduea existența protivnicilor săi: doar nu voea ca poporul său să-i slăvească alături de iei. Iehova iera un Dumnezeu gelos. Intăea lui poruncă ie asta: „leu sînt Domnul Dumnezeul tău, să nu te înclini la alți Dumnezei afară de tnine“.
Iehova nu fu deci de cît o primă materială și foarte grosolană schițare a idealizmului din zilele noastre. Iei nu-i de altminteri de cît un Dumnezeu național, ca și Dumnezeul slav, pe care-l slăvesc generalii, supuși prea plecați ai împăratului tuturor Rusiilor, ca și Dumnezeul german, pe care-l proclamă pietiștii și galonații... Ființa supremă nu poate fi un Dumnezeu național, ci al omenirei întregi. Ființa supremă nu poate fi nici o ființă materială, ci negarea ori-cărei materii, spiritul pur. Pentru realizarea cultului Ființei supreme, trebueau așa dar două lucruri: 1, o realizare a omenirei ca cea de a-zi, prin tăgăduirea naționalităților și
