totdeauna la izbînda unui materializm brutal și asta pentru un motiv foarte simplu: dumnezeescul se evaporează și se înalță cătră patriea lui, Ceriul, iear brutalul singur rămîne cu adevărat pe pămînt.
Intr’o zi întrebam pe Mazzini ce măsuri s'ar lua pentru emanciparea poporului o dată ce republica sa unitară, va fi fost întemeeată definitiv ? „Cea dintăi măsură, îmi spuse iei, va fi întemeerea de școale pentru popor. Și ce se va preda poporului în școalele astea? — Datoriile omului jertfirea, devotamentul. Dar de unde veți găsi un număr îndestulător de profesori ca să predee asemenea lucruri, pe care nimeni n’are dreptul nici puterea să le predee, dacă singur iei nu dă pildă ? Numărul oamenilor cari găsesc o plăcere supremă în jertfă și-n devotament nu-i oare cu desăvîrșire restrîns ? Cei cari se jertfesc în slujba unei idei mari, cari se supun unei mari pasiuni, și cari satisfac această pasiune personală în1 afarS de care însă-și vieața pierde ori-ce valoare în ochii lor, aceștia cugetă de obiceiu la cu totul altă-ce-va de cît la aceea de a-și ridica acțiunea lor în doctrină. Pe cînd cei cari fac din asta o doctrină uită cele mai adesea de a o preface în acțiune, pentru simplul motiv că doctrina ucide vieața, ucide spontaneitatea vie a acțiunei. Oameni ca Mazzini, în cari doctrina și acțiunea alcătuepc o admirabilă unitate, nu sînt de cît excepții cu totul rari. In creștinism am avut de asemenea
