că lumea naturală poate fi privită-ca o sîngeroasă hecatombă, ca o tragedie lugubră căș mată de foame. Lumea aceasta ie teatrul unei lupte fără cruțare și fără răgaz. De prisos să ne întrebăm de ce lucrul acesta se petrece așa. Și de lucrul acesta nu sîntem răspunzători noi. Venind pe lume găsim stabilită starea aceasta de lucruri. Acesta-i punctul nostru natural de plecare și n’avem alta ce face de cît să constatăm faptul, știind că de cînd lumea tot așa s’au petrecut lucrurile, și că, după toate probabilitățile, în lumea animală nu va fi nici o dată alt-feliu. In lumea animală armoniea se stabilește prin luptă: prin izbînda unora, prin suferința tuturor... Moi nu zicem, într’un glas cu creștinii că pămîntul acesta ie valea plîngerei: sînt și bucurii pe pămînt, pentru-că altminteri ființele viețuitoare n’ar ținea atîta la vieață. Cată înse să convenim că Natura nu-î de loc o mamă atît de duioasă precum se zice, și că, pentru a trăi, pentru a se conserva în sînul a cesteea, ființele viețuitoare au nevoe de-o energie nepomenită. Pentru-că în lumea naturală cei tari trăesc și cei slabi pier, și cei dintăi nu trăesc de cît pentru-că ceilalți pier. Asta-i legea supremă a lumei animale. Ie oare cu putință ca asemenea lege fatală să fie și a lumei umane și sociale?
Din nenorocire, atît vieața individuaiă cît și vieața socială a omului, din capul locului nu-i nimic alt-ce-va de cît urmarea vieței animale, imediată. Atît vieața individuală cît și vieața socială
