măreț, nici statue. Iei știu cu ce hohot de rîs i-ar fi întîmpinat Bakunin cînd i-ar fi vorbit de-un monument funerar înălțat slavei sale. Și mai știu că adevăratul chip de-a ne cinsti morții ieste de a duce mai departe opera lor, cu căldura și cu stăruința de cari ierau însuflețiți iei. Negreșit, asta-i o sarcină grea, care cere toate silințele noastre, pentru că, dintre revoluționarii generației putem zice trecute, nu-i nici unul care să fi lucrat mai cu aprindere la cauza comună a Revoluției de cît Bakunin.
In Rusia printre studenți, în Germania printre răsculații din Drezda, în Siberia printre frații lui de exil, în America, în Englitera, în Franța, în Elveția, în Italia, printre toți oamenii de bună-voință, înrîurirea lui directă a fost cît se poate de mare. Originalitatea ideilor sale, elocvența sa colorată, cuceritoare, aprinderea iui neobosită pentru propagandă, ajutate de altminieri de mărețiea firească a-nfățoșerei sale și de o vitalitate puternică, deschiseră lui Bakunin intrarea în toate grupurile revoluționare socialiste, și activitatea lui lăsă pretutindeni urme adînci, chiar și la cei cari, după ce-l primiră, l’au respins din pricina deosebirei de țintă și de mijloace. Corespondența lui iera dintre cele mai întinse: petrecea nopți întregi scriind prietenilor săi din lumea revoluționară lungi scrisori. Unele din scrisorile astea, menite să îmbărbăteze pe cei sfioși, să deslușască, să deștepte pe adormiți, să schițeze planuri de propagandă sau
