de Făt-Frumos. Atunci, Muma Pădurii îi spune că îndărătnicia ei nu numai pentru ea va fi izvor de dureri dar și pentru alții; și’i arată slugile credincioase, istovite de oboseală, cutreerând codrul, momite de flăcărăi; ele nici‑odată nu vor mai aflà nici pace, nici odihnă, dacă dânsa nu se va lăsa de Făt-Frumos. Plânge Domnița de mila lor, se roagă să’i erte că nimic nu au păcătuit. Dar, nedobândind nimic, îi lasă în voia Domnului, căci de Făt-Frumos nu poate și nu poate să se lepede.
Daca vede Muma Pădurii că nici așà n’a izbutit, îi arată pe însuș Făt-Frumos adus înapoi de hora pricolicilor și cu greu apărându‑se de colții lor. O vorbă, și îl vor răpune; o vorbă, și va trăì. Plânge Domnița, se bocește, se roagă. Dar nici acù nedobândind nimic, face o cruce, rupe cercul urlător al pricolicilor și se alipește de Făt-Frumos: dacă de moarte e osânda lui, apoi înpreunați să moară.
De atâta dragoste, de atâta statorniciă, se muaie sufletul Mumei Pădurii: un semn, și pricolicii se fac nevăzuți. Ii bate inima bătrânei vrăjitoare; vremea de pe când erà și dânsa tânără îi trece pe dinaintea ochilor; o lacrimă de înduioșare îi roureaza ploapele, arse, atâta amar de vreme, de arșița urii. Această lacrimă e văzută de Cel de Sus și curmează blestemul care a lovit codrul cu tăcere și întuneric. Alba plăpândă străbate bolta frunzișiului des; zorile reînvierii se arată, conabii; la început, profirii; și înflăcărate, mai apoi; ca o licărire de aur, la urmă. Viața pătrunde crângul; tufișurile se înveselesc; florile zâmbesc; păsările chiar, cari, dacă erau parcă nu erau, prind a foì, a ciripì, a cântà iarăși; prin desiș, mișună viătăți: gândăcei, fluturi, bondari și cărăbuși. Asemenea priveliște ar muià sufletele și a muiat sufletul Mumei Pădurii. Dintr’un imbold doveditor, ea pune una într’alta mânile copiilor și, cerându‑le iertare de cât rău le‑a pricinuit, îi preface, din serbezi și zdrențeroși cum sunt,
