încă una, și încă două, și încă multe. Beasadea și Beadefoc le urmăresc, dau să le prindă, că mare dor le e de foc și de lumină: dar flăcăraiele vin și se duc, s’aprind și se sting, și sunt și nu mai sunt. Bietele slugi, uluite, se iau după ele și se afundă în codrul întunecos. Așà, își pierd de urmă înșelate de flăcăraiele vrăjite.
Au rămas singuri copiii, adormiți. Deodată se aude un tropot puternic, urlete ca de lupi, clănțănit de măsele. Făt-Frumos se trezește, se vede numai cu Domnița, se miră. Dar urletele se apropiă. Alegând de jos o sburătură sdravănă, dânsul va vegheà pe somnul miresei sale și o va apăra de fiare. Intr’adevăr, iată-le că vin printre copaci: sunt pricolicii Zărind copiii, li se năpustesc asupra. Dar viteazul flăcău se repede, vârtej, în ei, croind cu sburătura, cruciș și curmeziș. Parcă atâta așteptau pricolicii: fără zăbavă, ei se prind în horă împrejurul lui, îl despart de Domnița, lăsată singură, și mânându’l, când în dreapta, când în stânga (ca și când s’ar ferì de sburătura lui) îl trag la desiș unde să’și piardă și el urma.
Domnița, însă, dormeà, în neștire, somnul lin al tinereții. Acum i-a venit apa la moară Mumei Pădurii: dânsa se apropiă, încet, trezește copila, îi dovedește că a sosit ceasul să aleagă: sau să’i dea ei pe Făt-Frumos, sau, cumplit de-acum înainte, îi va fi chinul. Domnița nu stă la îndoială: mai bine orce chin decât să se lase
