Păcatele slugerului/Capitolul XX - O femeie inimoasă și un mișel

 

Prisaca lui Andrei Nan, cea mai frumoasă din cîte se aflau pe Tămășăni, era așezată în hliza curăturilor, pe coasta Ciubotariului și pe pămînt dat de zestre Saftei de cătră părinții ei. Această prisacă cuprindea mai bine de trei sute de stupi, șură, zemnic, bordei pentru prisacar și era împrejmuită cu un gard de nuiele, nalt de șase palme. Această hliză se hotăra la deal cu alta, mult mai îngustă, a lui Radu Irofti, care o despărțea de pămîntul lui Strilea. Sulgeriul avea și el aici o prisacă cu vro două sute de stupi, șură și bordei de prisacar, dar neîngrădită. Prisacariul lui Andrei, un moșneag foarte priceput în tot ce se atingea de meseria lui, dar — deoarece slujise încă pe tatăl Făcăoariului —, ajuns la adînci bătrînețe, era foarte slab. Însă Saftei îi plăcuse mult, încă de cînd era copilă, creșterea albinelor și ea învațase acest meșteșug în chip foarte temeinic de la bătrînul Manole, astfeli se numea prisacariul; și de vro doi ani de cînd slăbise mai cu samă acesta, se îndeletnicea mai mult ea cu prisaca. Fiind o femeie voinică și harnică, se răpezea calare mai în fiecare zi, cînd dimineața, cînd după-amiază, adesa și de două ori pe zi, la prisacă; stătea două-trei ceasuri, ajuta pe Manole sa facă ceea ce era mai greu de făcut și apoi se ducea acasă la altă treabă.

Radu Irofti se apucase să-și cosască fînațul de pe fața Ciubotariului; și treaba îi mergea încet, căci nu prea era cine să-l ajute. Și de firea lui era moale de muncă. Legase prietenie cu Manole, și Safta, cînd venea la prisacă, îl găsea adesea acolo ajutînd moșneagului sau stînd de vorbă cu el. Privindu-l ca pe un dușman al tătîne-său, la început se uita mai mult rău la el și nu vorbea cu dînsul; dar Radu, făcîndu-se că nu vede și nu înțălege, se silea să se facă binevăzut de ea, făcîndu-i feli de feli de slujbe și de îndatoriri: tăind lemne, cărînd apă, aducînd cofe de fragi și de bureți. Safta, văzîndu-l în fiecare zi, se deprinsese cu dînsul, îl privea acum fără desplăcere, vorbea cu el și asculta bucuros glumele și poveștile lui, căci Radu era bun de gură și hazliu. Într-o după-amiază, Safta zăbăvi mai mult decît de obicei la prisacă, unde Radu, cu snoavele lui, o făcuse să rîdă cu multă poftă. Cînd ea plecă, el plecă cu dînsa zicînd că are s-o însoțească pănă la drumul mare, în Pîrăul cu Raci. Merse lîngă cal, urmînd să glumească, dar cînd ajunseră prin țîhla deasă prin care te scoborai la pîrău pe o cărare îngustă, într-un ochi mic de poiană, aruncă brațul împrejurul ei, o ridică de pe cal, apoi o strînse la piept cu putere și-i acoperi fața cu sărutări.

Safta, surprinsă de fapta lui neașteptată, ramase întăi înmărmurită; dar sărutările cu care îi ardea obrazul o făcură să-și revie în curînd în fire. Pe lîngă că era naltă și voinică, apoi mînia îi îndoi puterile: se smunci deodată cu atîta putere încît Radu, slăbănog din fire și slăbit încă mai tare de viața de ticălos ce-o dusese, fu silit să desprindă brațele dimprejurul mijlocului ei. Dreapta Saftei nu scapase nuiaua cu care iuțea mersul greoi al Balanei; dîndu-se înapoi cu un pas, croi pe Radu de două ori peste obraz, apoi sări răpede pe iapa care rămăsese pe loc păscînd iarba din poieniță.

Radu care, încredințat din pricina bunăvoinții cu care Safta asculta glumele și snoavele lui că va avea parte de o biruință ușoară, rămăsese uimit de opunerea ei hotărîtă și de puterea cu care se smuncise din brațele lui. El era o fire de mișel. Durerea pricinuită de cele două lovituri zdravene cu care îl croise peste obraz, în loc să-i stîrnească mînia, îl muieră și mai tare, făcîndu-l să se deie la rîndul lui cu un pas înapoi și să-și ascundă fața cu brațele spre a o apara de alte lovituri.

— Mișălule! îi strigă ea luînd dîrlogii îi mîni și silind iapa, prin lovituri de călcăie și de nuia, să se depărteze la trăpegior. Am să te spun lui Andrei ca să te ciomăgească după cum ți se cuvine!

Radu, plin de ciudă împotriva acelei care îl umilise în – tr-atîta, se duse rușinat la coliba ce și-o făcuse pe hliza lui. Amenințarea Saftei, să-l spuie lui Andrei, nu-l neliniștea deloc: era încredințat că, de rușine, ea va tăcea, cum mai tăcuse și alte neveste cu care se purtase la feli.

Dar se înșala tare. Îndată ce Andrei sosi acasă, Safta se grăbi să-l puie în cunoștința batjocurii ce o suferise și, a doua zi, cînd Radu ieșea din colibă, tîrziu, după obiceiul lui, pentru a începe să întoarcă brazdele cosite în ajun, se văzu față în față cu Andrei, care tocmai atunci se dădea jos de pe cal și venea spre el. Radu avu o presimțire ră; picioarele i se muieră.

Urieșul, care ținea în mînă o nuie de corn lungă de cinci palme și groasă de un deget bun, se opri în fața lui.

— Ticălosul, zise el, cum ai îndrăznit tu să pui mîna ta spurcată pe nevasta mea? Am să-ți plătesc prețul care se cuvine neobrăzării tale!

Și, fără a mai sta la gînduri, apucă cu stînga, de ceafă pe Irofti care pe lîngă el părea un pui de bodaproste; și ridicîndu-l în sus, parc-ar fi fost o pană, începu să-i tragă cu nuiaua peste umere, peste spete, peste șale. Radu urla de durere, dar Andrei încetă să lovească numai cînd se simți ostenit. Atunci, fără a lăsa nuiaua din mînă, apucă cu dreapta pe Irofti de chimir și, făcîndu-și vînt, îl aruncă pe o căpiță de fîn care se afla la vro patru stînjeni de el.

— De vei îndrăzni să te apropii de Safta la o departare mai mică decît acea care mă desparte acuma de tine, să știi că nu mai las întreg căpețel de piele pe trupul tău, zise Andrei; apoi încălecînd iar, plecă spre prisaca lui.

Amenințarea lui Andrei fu pierdută pentru Radu care leșinase. Cine știe cît ar fi ramas acolo în nesimțire dacă prisacariul lui Strilea, a cărui prisacă, precum am zis, se afla ceva mai la deal, n-ar fi văzut de departe toată întîmplarea. El, după ce plecă Andrei, văzînd că Radu nu se mișcă, venise la el și-l găsise fără cunoștință.

Prisacariul, Solomon, era un țigan bătrîn care în tinerețe slujise în mai multe curți boierești și venise în stăpînirea banului Constantin mai tîrziu, prin schimb. Știind cum se trezesc oamenii căzuți în nesimțire, merse la prisacă, de unde luă două cofe de apă și, după ce turnă una întreagă, în răstimpuri, pe capul lui Radu, acesta începu să-și revie în fire.

Loviturile lui Andrei fusese atît de grozave, încît Radu zăcu cinci zile în coliba lui, pe gramada de cetină ce-i slujea de pat; de-abie a șăsa zi putu să steie în picioare și să facă cîțiva pași. Dar, în acest timp, la ura neîmpacată ce o hrănea în inima lui împotriva întregului neam al Făcăureștilor și mai cu deosebire împotriva lui Stan, veni să s-adauge o ură și mai înverșunată, un dor de răzbunare și mai aprins împotriva fiicei și a ginerelui acestuia, care îl umilise într-atîta. Din clipa în care își revenise în fire, își jurase să li întoarcă ocara cu prisos.

Întîmplările povestite mai sus pusese capăt prieteniei dintre Radu Irofti și Manole, prisacariul lui Andrei. Ei nu se mai întîlneau deloc. În schimb însă cel dintăi și prisacariul lui Strilea se făcuse prieteni nedespărțiți. Radu făcea acuma lui Solomon aceleași slujbe ce le făcuse pănă atunci lui Manole; mînca și dormea la țigan și, dacă cineva ar fi trecut după căderea nopții pe lîngă bordeiul prisăcii boierești, ar fi auzit fără îndoială glasurile lor.

Cînd erau trei zile pănă în Sfîntu Ilie, sulgeriul veni de dimineață să-și vadă prisaca, pe unde nu mai dăduse de mai bine de două săptămîni.

Cînd descăleca, dădu cu ochii de Radu Irofti, pe care nu-l văzuse pănă atunci.

— Cine ești tu? întrebă el.

— Radu Irofti.

— Am auzit de tine, ești fiul lui Ifrim, care și-o vîndut toată moșia lui Stan Făcăoariu, după ce te-o izgonit din casă. Ai fost bejănar zece ani. Unde umblat-ai pănă acum?

— Am fost prin lume pentru ca să-mi pot agonisi traiul. Stan Făcăoariu o pus pe tata să mă izgonească din casă pentru ca să poată pune mîna mai cu înlesnire pe pămîntul nostru. Cînd m-am întors, sînt acuma vro cinci săptămîni, am găsit pe tata mort demult și pămîntul vîndut Făcăoariului pentru cîțiva lei. Dar eu apucîndu-l să mi-l deie înapoi, el mi l-o lăsat pănă în ziua de Sfinții împarați a anului ce vine; și dacă în acea zi îi voi întoarce banii ce i-o dat pe pămînt, pămîntul să rămîie al meu pentru vecie. El s-o hotărît la acest pas, nu de frică de pacat, ci mai ales pentru ca se temea ca răzășii cei saraci, care de mult au ciudă pe dînsul, să nu se despartă de el și să nu-l mai urmeze în judecata cea nouă ce el, frații lui și popa Gheorghe vor s-o pornească împotriva dumitale.

— Și crezi că vei izbuti să aduni acei bani pănă la vară? întrebă sulgeriul care ascultase vorbele lui Radu cu o vădită bagare de samă.

— Dacă nu voi izbuti, răspunse Radu, uitîndu-se în ochii sulgeriului, voi vinde moșia altuia, care mi-a da preț mai bun.

— Să știi că sînt și eu mușteriu, se grăbi să zică sulgeriul, și că sînt gata să-ți dau preț bun, căci bucata asta a. ta este chiar alăture de mine. Să nu vinzi fără să mă întrebi. Apoi sulgeriul se duse cu Solomon să încungiure prisaca și să numere stupii; Radu îi urmă la cîțiva pași. Cînd sulgeriul se-ntoarse spre bordei, Irofti zise:

— Frumoasă prisacă ai, cucoane, și la loc bun.

— S-ar face și mai frumoasă cu bucata ta, răspunse sulgeriul.

— Și dacă pe lîngă bucata mea te-ar agiuta Dumnezeu să pui mîna pe acea ce o are de zăstre, de la Stan Făcăoariu, Andrei Nan, ai avea un loc de prisacă care ar plăti cît o moșie.

— Știu, răspunse sulgeriul; prisaca lui este mai aproape de apă și are fînaț mai bun decît a ta și decît a mea. Anțerț am adus aici același număr de stupi care-l avea atunci Andrei, o sută cincizeci; ai lui trec acuma de trei sute, și ai mei sînt numai două sute și zece. Li priește în înfundătura aceea mult mai bine decît aici, mai la deal. Dar cum să scoți acea bucată din mîna lui? El nu ți-ar da-o nici dacă i-ai acoperi-o cu galbeni.

— Și ce mi-ai da mie oare, întrebă atunci Radu, dacă eu te-aș pune în stăpînirea ei fără ca să cheltuiești macar un ban?

— Ai poate pe dînsa hîrtii? întrebă sulgeriul care tresă – rise la întrebarea lui Radu. Ți le cumpăr!

— N-am hîrtii, dar știu un mijloc care l-ar putea sili să cadă în genunchi înaintea dumitale și să te roage să iei prisaca.

— Care mijloc? întrebă sulgeriul.

— Iartă-mă, cucoane Mihalache, mijlocul meu nu ți-l pot destăinui; dar, dacă primești, nu va trece săptămîna și Andrei Nan a fi gata să-ți iscălească orice zapis îi vei cere, prin care să-ți vîndă pe preț de nimica nu numai prisaca de devale, dar cîtă întindere din moșia lui îi voi. Și aceasta fără înșălătură, pe sfînta dreptate.

— Ești poate vrăjitor? Cunoști farmece? zise sulgeriul necrezător. Și cît îmi ceri tu ca să aduci pe Andrei Nan la asămene pas?

— Ocrotirea dumitale pentru rămășița zilelor mele, răspunse Radu.

Sulgeriul ramase pe gînduri. Pricepea el doară că mijlocul ce era să întrebuințeze Radu spre a sili pe Andrei să-i vîndă prisaca numai curat nu putea să fie. Dar codul de morală al boierimii din a doua jumatate a veacului al optsprezecelea îngăduia unui boier întrebuințarea, cînd era vorba să-și facă o moșie din bucăți răzășești, a unor mijloace care astăzi ar aduce pe acel ce s-ar folosi de ele în fața tribunalelor și chiar în acea a curților cu jurați. Sulgeriul Mihalache, dacă era bun la inimă, de o fire deschisă și neplecată cătră vicleșug, era lacom de pămînt ca mai toți boierii de atunci și împărtășea părerile obștei lor în privința mijloacelor ce se puteau întrebuința ca să-și întindă hotarul. Între acea lăcomie de pămînt și firea lui iubitoare de calea dreaptă se dădu în cugetul lui o scurtă luptă, din care lăcomia ieși răpede învingătoare.

— Ian ascultă, măi Radule, zise el rupînd deodată tăcerea, cu mine să nu te joci. Dacă ești în stare să faci precum te lauzi, te-i bucura nu numai de sprijinul și de ocrotirea mea, dar și de alte foloase. Dar dacă vrei să-ți bați joc de mine, rău ți-ai ales omul și vai de ciolanele tale, că puține parale vor face ele dacă nu te ții de cuvînt. Mai bine nu te apuca. Apoi să știi că nu vreu să fiu tîrît de tine în vro uneltire mîrșavă; de vei fi prins cu vicleșug, tu vei trage pedeapsa.

— Peste o săptămînă, prisaca lui Andrei Nan are să fie a dumitale, de nu, îți sînt în mînă: poți să mă bați și să mă globești cît ți-a plăcea. Și această faptă are să fie, nu o nedreptate sau o asuprire, dar o milă făcută de dumneata răzășului.

— Sîntem înțeleși, zise sulgeriul încălecînd; de azi într-o săptămînă sau vei primi de la mine o mulțămire frumoasă, sau pielea ta va fi dubită de harapnicul meu.

— De asta nu mă tem, zise Radu, punîndu-i-se în cale ca să-l oprească pe loc. Te rog, cucoane, fă-mi un bine de pe acuma: împrumută-mă de mîni, pe o săptămînă, cu un car și cu o păreche de boi ca să pot să-mi string fînul și să car nuiele și spini pentru îngrădirea stogului.

Sulgeriul se uită cîtva în ochii lui, apoi zise:

— Bine, vină deseară la curte ca să iei carul și boii.

Pentru înlesnirea înțelegerii celor ce vor urma, trebuie să lămuresc că Radu Irofti știa că bătrînul Manole ceruse și primise de la stăpînii lui învoire ca de Sfîntul Ilie să meargă la Rădeana, unde se făcea iarmaroc de acea sărbătoare, ca să ajute pe un nepot de fiică al lui să prefacă o păreche de boi. Mai aflase că Safta era hotărîtă să nu însoțască pe Andrei la Rădeana în aceeași zi, dar să vie de dimineață la prisacă, cu carul cu boi, cu copiii ei și cu patru fete din sat care să culeagă zmeură și cu un argat al lor, un flăcăoandru de șăptesprezece ani; acesta era menit să îngrijească de boi, dar fără îndoială și el avea să se ducă cu fetele după zmeură. Safta avea să se-ntoarcă în sat numai tîrziu, aproape de asfințitul soarelui.

Cînd se dusese la curte să ieie carul și boii făgăduiți de sulgeriu, Radu ceruse să vorbească acestuia și-i spusese că Solomon se roagă să fie învoit să meargă și el de Sfîntul Ilie la Rădeana și că el, Radu, va păzi prisaca în lipsa lui, ceea ce sulgeriul încuviințase îndată.