Păcatele slugerului/Capitolul XXX - În care vedem săvîrșindu-se fapte îndrăznețe și grele

←Capitolul XXIX - În care vedem pe sulgeriu căzut într-o primejdie grozavă

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XXX - În care vedem săvîrșindu-se fapte îndrăznețe și grele

Capitolul XXXI - Roada spurcată a unei săminți otrăvite→

Șchiopul nu hotărîse încă deloc chipul în care avea să se răzbune împotriva sulgeriului. Nu resimțea atît de mult paguba ce i-o pricinuise luîndu-i înapoi caii furați sau pierderea răzășiei părintești ca faptul că sulgeriul îl învinsese prin – tr-o deșteptăciune și o îndrăzneală mai mare, mai de samă; apoi îi ardea inima batjocura ce și-o făcuse Strilea cu Anica. Hoțul avînd o fire salbatecă și crudă se purta într-adevăr adesa în chip varvar cu aceasta, dar o iubea cu patimă și cu o grozavă gelozie. Voia înainte de toate să-nvingă pe sulgeriu, să s-arăte mai deștept, mai îndrăzneț, mai meșter decît el, să-l vadă la picioarele lui, cerșindu-i mila. Voia să-i facă rău, să-i sfîșie inima, să-i pricinuiască pagubă, dar nu era hotărît în ce chip. Să-l silească să-i întoarcă pămîntul? Nu ținea la pămînt. Să-i ieie bani mulți? Știa că sulgeriul n-avea de unde să-i deie. Spusese el lui Vlad Catana că are de gînd să silească pe boieriu să deie la mîna răzășilor un zapis prin care ar fi recunoscut că toate dăniile făcute banului Constantin și lui sînt meșteșugite, că ele sînt numai vînzări ascunse, dar aceste erau spuse ca să dobîndească ajutorul lui Vlad și al răzășilor. Puțin îi pasa lui de gîlcevile dintre sulgeriu și răzăși, pe care nu-i putea suferi, căci Nă – neștii și Făcăureștii se purtase totdeauna față de el cu dispreț și cu bănuială. Apoi el știa bine că orice hîrtie iscălită de sulgeriu în chip silit și sub imboldul unor amenințări nu putea să aibă nici un preț și că ar fi ramas răsuflată în urma jălbii lui, sau, el murind, în urma acelei a clironomilor lui. Pănă atunci Șchiopul nu avuse în vedere decît învingerea lui Strilea; dar acuma, cînd îl avea în mînă, trebuia să se hotărască ce va face cu el.

Se aștepta să-l vadă îngrozit și smerit, dar iaca că sulgeriul se arata liniștit, plin de sînge rece, aproape nepăsător și vesel, zădărînd astfel ura hoțului. Și acea ură îi spunea în acea clipă că din încurcătura în care a intrat nu poate ieși decît omorînd pe sulgeriu și făcîndu-se nevăzut cît mai curînd. Doară afară de Vlad Catana, de cei doi băieți ai Făcăoariului și de călugărul Gavril nu-l văzuse nimene pe hotarul Tămășanilor. Prepusul nu putea să cadă decît pe dușmanii din toate zilele ai sulgeriului, pe răzăși. Date fiind împrejurările în ființă, orice ar spune sihastrul, Vlad sau băieții Făcăurești nu putea să aibă sorți de credință: tot de răzăși avea să se lege dreptatea domnească, și el, Șchiopul, avea să rămîie nesuparat. Pe cînd deci sulgeriul trăgea cu poftă fumul mirositor al tiutiunului în piept pentru ca să-l sloboadă pe urmă pe gură și pe nări, Niță hotărî moartea prinsului său. O clipă avuse de gînd să-l ucidă chiar atunci, înjunghiindu-l cu chiar hamgerul lui, dar își schimbă gîndul îndată. N-avea să ucidă pe sulgeriu aici în bîrlog, ci în niște tufe, nu departe de drum, și trebuia să-l înjunghie cu un cuțit luat de la vrun răzăș, ca să cadă prepusul pe acel răzăș, și își aduse aminte că în coliba de la prisaca lui Vlad Catana văzuse un cosor îndoit, mare și ascuțit ca un brici. Se hotărî să meargă de dimineață la prisaca lui Vlad și să puie mîna pe acel cosor. Dar deodată se hotărî să nu îngăduie pe sulgeriu să doarmă liniștit în noaptea care avea să fie cea de pe urmă a vieții lui.

— Anico, zise el, ia mai ia din fînul care este strîns în cea înfundătură și fă-i un așternut bun boieriului ca să doarmă boierește, pe moale, astă noapte cînd se culcă viu pentru cea de pe urmă oară.

Pe cînd Anica dispărea în înfundătură, sulgeriul, care isprăvise ciubucul, scutură liniștit cenușa din lulea pe unghia degetului celui mare de la mîna stîngă, așăză ciubucul între chimir și brîul de șal, apoi zise:

— Îți mulțămesc pentru bunăvoință ce mi-o arăți; sînt ostenit și am de gînd să fac cinste patului ce, cu atîta bunătate, mi-l pui astă noapte la îndămînă, mai multă cinste chiar decît socoți și decît ți-ar plăcea. Apoi, la rîndul meu, îți făgăduiesc pe mîni noapte, în beciul meu, un pat și mai bun, numai mă tem că vei gusta pe el o odihnă cam proastă.

— Eu, mîni, în beciul tău! strigă Niță; dar, adause el, sărind în picioare și răpezindu-se spre sulgeriu, ce tot scotocești tu în brîul tău?

— Moartea ta, răspunse sulgeriul, scoțînd răpede din brîu cu dreapta un pistolaș, o adevărată jucărie cu strat de argint și cu țevie lungă de cinci degete, al cărui cucoș era ridicat și apăsă totodată pe trăgaci.

Se auzi o detunătură și Niță, atins în mijlocul pîntecelui, căzu la pămînt, cu fața în jos, la doi pași de sulgeriu. Tocmai atunci ieșea din înfundătură Anica cu o legătură de fîn în mîni; spaima cea mai cumplită se oglindea în ochii ei.

— Vină răpede, Anico, de-mi dezleagă picioarele, îi strigă sulgeriul.

Femeia aruncă fînul din brațe și veni să-ngenunche lîngă el; dar era atît de spărietă încît degetele ei nu fură în stare să dezlege nodurile. Însă sulgeriul, dînd atunci de briceagul cu care tăiese bujăniță și care rămăsese lîngă el, tăie răpede frînghia în mai multe locuri. Cu greu se ridică în picioare și putu face vro cîțiva pași.

Niță, care căzuse fără a zice un cuvînt și rămăsese nemișcat, începu să geamă și făcu o mișcare cu brațele. Sulgeriul apucă răpede pistoalele lui, pe care Niță le scosese din brîu înainte să înceapă să mănînce și le pusese lîngă el pe culcușul pe care se așazase.

— Hoțul îi rănit de moarte, dar încă nu-i mort, zise Strilea trăgînd oțelile; în grabă, cînd o sărit asupra mea, n-am putut ținti la cap sau la inimă, ci am tras în mijlocul trupului.

Anica, care stătea nemișcată în picioare lîngă locul unde șăzuse legat sulgeriu, îi arătă cu mîna un șivoi subțire de sînge care ieșea de sub trupul hoțului.

— O, l-am lovit bine, zise sulgeriul; de acuma nu mai trăiește. Pistolașud meu este ghintuit și glonțișorul lui străbate, la douăzeci de pași, o scîndură de stejar de două degete. Ce cuminte am fost că l-am luat astăzi cînd am plecat și ce noroc că ei nu s-au gîndit să mă caute în chimir. Fără de el era greu de mine. Numai de la ajutorul tău atîrna scaparea mea. Îndată ce mi-ai dezlegat mînile ca să mînînc, am știut că sînt scapat și că țin viața hoțului în mînile mele. Apoi am văzut îndată că tu ții cu mine și mare nădejde datu-mi-au privirile și șoaptele tale; n-am să te uit pe tine niciodată și, pășind spre dînsa, sulgeriul o cuprinse în brațe și o sărută de mai multe ori.

Un gemăt mai prelungit ce-l dădu Niță îl făcu să-i deie drumul și să se uite cu bagare de samă la hoț, care rămînea întins la pămînt cu fața în jos, cu brațul stîng întins, cu brațul drept îndoit sub trup. Dar această priveliște nu stîrni jalea sulgeriului, ci-i mări bucuria că ieșise, prin iscusința și stăpînirea lui pe sine, pentru a doua oară în aceeași zi, din cumplita primejdie ce i-o pregătise dușmanii lui; sulgeriul era bucuros și mîndru de el. El cuprinse din nou pe Anica în brațe și reîncepu s-o sărute în chip zgomotos.

Pentru a doua oară Niță dădu un lung gemăt și glasul lui se auzi zicînd:

— Mi-i săte, apă!

Și cînd sulgeriul și cu Anica se uitară la el văzură că, fără a mișca partea din jos a trupului, el, sprijinindu-se pe mîna stîngă, ridicase capul și umerile și se uita la ei.

— Astîmpără-i setea, Anico, zise sulgeriul, să moară cel puțin sătul de apă.

Anica scoase dintr-una din înfundături o ploscă, luă ulcica care rămăsese jos, în locul în care o lasase sulgeriul după ce băuse și, îngenunchind lîngă Niță, turnă din ploscă apă în ulcica pe care o apropie de gura Șchiopului. Dar în acea clipă, hoțul lăsînd greutatea trunchiului pe brațul stîng scoase deodată de sub dînsul brațul drept și, cu o iuțală uimitoare, lovi pe Anica în spinare cu un cuțit ce-l ținea în mîna dreaptă. Bîrlogul fu în acea clipă străbătut de un fulger urmat de pocnitura unui pistol și capul lui Niță, cu crierii zdrobiți de gloanțele sulgeriului, căzu la pămînt într-un lac de sînge. Anica se ridică în picioare, dar nu putu să steie decît o clipă. Ar fi căzut jos dacă Strilea n-ar fi cuprins-o în brațe.

— Te-o lovit? Te doare, întrebă el?

— Mă înjunghie în spate, răspunse Anica. Și cînd sulgeriul se uită la spinarea ei, văzu pe cămeșă o pată mare de sînge în mijlocul căreia șădea înfipt mînerul de os al unui cuțit.

Hoțul fusese rînit de moarte de gloanțele din micul pistol cu strat de argint al sulgeriului: acel gloanțe pătrunzînd deasupra buricului îi pricinuise o durere care îi rîpise cu desăvîrșire cunoștința, dar numai pentru o clipă; firea lui puternică îl făcuse să-și revie aproape îndată în simțiri. El auzi deci foarte bine cînd Strilea vorbi de ajutorul ce-i făgăduise privirile și șoaptele Anicăi; apoi supararea pricinuită de sărutările lor îl făcu să scape un gemăt. Avu grijă să nu miște trupul, dar se folosi de faptul că brațul drept îi era îndoit sub brîu pentru a scoate un cuțit, scurt și îngust, dar ascuțit ca un brici. Cînd auzi mai pe urmă pe Strilea sărutînd din nou pe Anica în chip și mai zgomotos, se hotărî să se răzbune înainte de moarte asupra aceluia din ei care avea să s-apropie mai degrabă de el. Anica venind să-i deie apă, pe dînsa o înjunghie.

Sulgeriul duse pe tînăra femeie pe culcușul pe care o întinse cu fața în jos, zicîndu-i să n-aibă teamă, căci cuțitul este mic și rana nu i se pare adîncă. Cînd, rupînd cămeșa, scoase încet cuțitul din rană, sîngele începu să curgă, dar nu cu putere; rana părea într-adevăr neînsamnată și Strilea rămase încredințat că Anica va rămînea cu viață. De-altmintrelea, aceasta îi spuse că nu simte nici durere, nici slăbăciune și poate să miște brațele fără vro greutate. Ea arătă sulgeriului unde să caute o bucată de pînză de in spre a face ceva scamă și o cămeșă din care să facă fașe spre a lega rana.

Sulgeriul îi puse sub cap sacii umpluți cu fîn meniți să slujască drept perine, o așăză pe o coastă, o învăli cu sumanul ei care era spînzurat la gura unei înfundături și-i dădu să beie o ulcică de vin.

Anica îl încredință din nou că se simte bine și nu sufere, adăugînd că începe să-i fie somn, dar îl rugă cu stăruință să n-o părăsască, ci să rămîie cu dînsa pănă la ziuă.

Strilea ar fi dorit să plece acasă ca să înceapă cu o clipă mai degrabă pașii trebuitori pentru pedepsirea răzășilor care, nu numai că luase parte la fapta mișălească săvîrșivă împotriva lui, dar așa-i era credința, erau urzitorii întregii uneltiri. Pe de altă parte însă îi era greu să lese, singură cu leșul hoțului, pe tînăra femeie care de la început i se aratase prietenă hotărîtă și era rănită din pricina lui. Spuse deci Anicăi să doarmă în pace, căci va rămînea toată noapte cu dînsa, mai spuindu-i că, de-i va fi rău sau de va avea nevoie de ceva peste noapte și el ar dormi, să-l trezească numai – decît. Apoi după ce aprinse o opaiță nouă, destul de lungă pentru a arde pănă în ziuă, se culcă lîngă Anica, avînd pistoalele aproape de el, și începu să plănuiască chipul în care avea să întrebuințeze dimineața zilei următoare. Dar aducîndu-și aminte că este pe jos, întrebă pe Anica dacă nu știe unde Niță pregătise ascunzătoarea pentru calul lui.

— Știu, zise Anica, în rîpa care dă în pîrău de la deal de prisaca Bacalăului.

Dar sulgeriul de-abie începuse să urzască planurile de răzbunare asupra răzășilor cînd somnul puse stăpînire pe el, ținîndu-l ferecat pe culcuș lîngă femeia rănită și la trei pași de leșul hoțului ucis de el.

Cînd se trezi, opaița se stînsese, dar lumina zilei intra în bîrlog prin vro trei crăpături pe care hoțul le făcuse la rădăcinile unui carpăn urieș ce creștea deasupra bîrlogului. Aducîndu-și îndată aminte unde se află și cele petrecute în ajun, se întoarse cătră Anica și o întrebă:

— Cum îți este? Ai dormit bine?

Dar Anica nu răspunse; ea nu se mișcă. Sulgeriul se plecă asupra ei și puse încet mîna pe mîna ei: acea mînă era rece ca gheața și înțăpenită. Strilea se plecă asupra feței ei: gura îi era deschisă, dar suflet nu ieșea dintr-însa; pe bărbie și pe piept se vedea un mic lac de sînge închegat. Anica murise în cursul nopții, deodată, în somn, căci rămăsese așazată tocmai în feliul în care o așazase sara sulgeriul. Acesta pricepu că rana pricinuise o scurgere de sînge înăuntrul pieptului.

Sări în picioare și simți ceva moale sub călcîiul lui: cînd se plecă, văzu că era o bucată din crierii zdrobiți ai lui Niță. Cursul acestei povestiri ni-o dovedit cu îndestulare că sulgeriul era barbat străin de teamă și stăpîn pe sine, dar megieșia nemijlocită a acestor două trupuri părăsite de suflet îi deveni nesuferită. Puse răpede pistoalele în brîu, păși peste leșul hoțului, se puse pe brînci pentru a ieși din bîrlog și în curînd se văzu la lumină. Soarele răsărise de vro trei ceasuri.

Cu capul gol, căci, precum am văzut, pălăria îi fusese împușcată de Mihai Făcăoariu și zburase pe podul de la Laiță, sulgeriul se scoborî răpede de-a lungul scursurii Lăcătușului în Pietrosul cel Mare, străbătu pîrăul sărind din piatră în piatră și se îndreptă la deal. Cînd ajunse în dreptul celei dintăi rîpi de pe malul drept, începu să șuiere de trei ori, ușor și prelungit. Un nechez de cal îi răspunse numaidecît. Sulgeriul urcă voios rîpa la deal și, la vro sută de stînjeni de pîrău, găsi pe Daraban sub un umbrar de cătină; șaua și frîul erau lîngă cal.

Fără a pierde vreme Strilea puse șaua și frîul și, sărind pe cal, se îndreptă spre Tămășăni, însă nu pe drumul mare, dar prin mijlocul luncii de arini în care curge pîrăul. Plănui să ajungă acasă fără ca să știe vrunul din răzăși.

Cum intră pe poartă, încunjurînd pe la biserică și prin desimea de sub tapșanul Tămășănilor, poronci țiganilor pe care îi văzu în curte să nu sufle măcar un cuvînt despre sosirea lui. Deoarece i se întîmpla adesa să lipsască o noapte întreagă fără ca să fi vestit pe slugi mai înainte, aceste nu se îngrijise deloc de lipsa lui.

Poronci îndată să-d cheme pe Ion Tiron spre a-l trimete cu un car cu boi să ridice trupurile Anicăi și a lui Niță din bîrlog; dar Tiron nu fu găsit nicăiure. Mai mulți țigani îl văzuse plecînd în ajun, cu pușca în spinare, spre malul Tro – tușului; dar nimene nu-l văzuse întorcîndu-se. Sulgeriul, po – roncind să fie adus la dînsul îndată ce se va întoarce, se duse să-și sărute copiii, să se spele și să se schimbe.