Păcatele slugerului/Capitolul XXIX - În care vedem pe sulgeriu căzut într-o primejdie grozavă

←Capitolul XXVIII - Cînd deasupra, cînd dedesubt

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XXIX - În care vedem pe sulgeriu căzut într-o primejdie grozavă

Capitolul XXX - În care vedem săvîrșindu-se fapte îndrăznețe și grele→

Ungureanul și cei doi flăcăi, întorcîndu-se și văzînd pe sulgeriu întins la pămînt cu mînile goale și cu Șchiopul în spinare, dădură un strigăt de bucurie și alergară îndată la el. Catana se grăbi să ridice pistoalele, să li lase cucoașele în jos și să le puie în brîu.

— Dar proști mai sînteți, zise Șchiopul. De nu aveam eu grijă să rămîn aproape de voi, vă ducea ciocoiul la spînzurătoare cum se duc mieii la salhana. Dar să lăsăm vorba și să ne apucăm de treabă; aveți frînghii?

— Cum nu, răspunse Catana, am prea destulă, și începu să desfășoare o frînghie de cînepă, subțire dar sănătoasă, ce o purta sub chimir.

Sulgeriul, din clipa în care Șchiopul îl doborîse la pămînt sub povara și puterea lui cumplită, rămăsese neclintit. Știa că puterea Șchiopului era neasamanat mai mare decît a lui și nici nu-i trecu prin gînd să se puie cu dînsa: pricepea că numai de la agerimea minții lui putea să-i vie scapare de primejdia în care căzuse.

— Legați-i întăi mîna dreaptă, așa, poronci Niță, acuma acea stîngă cu alt capăt de frînghie, bine! Acuma, urmă el, rîdicîndu-se de pe sulgeriu spre a lasa partea de la brîu în sus a acestuia slobodă, aduceți-i brațele la spinare și-i încrucișăți mînile, bine! Încrucișăți frînghiile împrejurul mînilor, așa! Luați hamgerul din brîu că nu are să mai aibă ce să facă cu el și dați-mi-l să-l așăz sub chimirul meu. Acuma învîrtiți capetele frînghiilor împrejurul mijlocului și le legați dinapoi; luați sama la nod, așa! Luați alte frînghii! Înnodați-le împrejurul gleznelor și le încrucișăți bine; așa! Faceți un nod țeapăn; bine! Mai aveți frînghii? Încă un capăt? Ajunge. Legați-i bine genunchii! Și acuma, zise el sculîndu-se în picioare și scoțînd din brîu un fel de ghem, făcut din fîn cusut într-o petecă, de la care atîrnau două curele înguste dar groase, întoarceți pe cinstitul boieriu cu fața în sus și-i puneți acest căluș în gură. Este acelaș care o fost în gura lui Jinga cînd l-am legat de copac în fundul pîrăului, sub Carecna. Mi l-o adus înapoi moșneagul care păzește acolo bordeiul meu. O astupat gura mocanului, va astupa și pe acea a boieriului.

Sulgeriul, care urmă să tacă și să rămîie nemișcat, deschise singur gura și lăsă să i se puie și să se lege călușul fără a face vro mișcare.

— Bine! zise Niță cînd văzu călușul legat, acuma luați pe boieriu și mi-l răzămați de cel carpăn.

Și cînd poronca lui fu îndeplinită, Șchiopul veni în fața sulgeriului, îl privi cîtva drept în ochi cu un zîmbet crud, apoi își scoase pălăria și se închină.

— Mă închin dumitale cu multă plecăciune, cucoane Mihalache, zise el; s-o întors roata norocului: astăzi eu sînt sus și dumneta ești gios. Viața dumitale este în mînile mele; am să mă gîndesc acuma cum să ți-o ieu. Înjunghia-te-voi ca pe un mascur? Trage-te-voi în țapă și frigi-te-voi ca pe un cîrlan? Spînzura-te-voi de vrun nuc mare din livada bătrînească care mi-ai rîpit-o?

Și Șchiopul se uita drept în ochii sulgeriului cu nădejde să-i vadă holbați de groază. Dar acei ochi priveau drept în ochii lui, fără nici o frică, aproape cu dispreț.

— Crezi că nu voi îndrăzni, urmă cu ciudă Șchiopul; dar vei vedea tu cît plătește nădejdea ta! Hai, flăcăilor, zise el întorcîndu-se cătră cei doi Făcăurești, mergeți răpede de aduceți puștile voastre și pe acea a lui Vlad și apoi vom duce pe boieriu la curtea în care are să mîie astă-noapte.

Flăcăii ducîndu-se să ieie puștile, Șchiopul făcu semn lui Vlad să-l urmeze la cîțiva pași de locul unde zăcea legat sulgeriul. Se opri la o depărtare de la care Strilea nu putea să-i audă, dar de unde nu-l pierdeau din ochi.

— Mult mi-ați stricat prin faptul că n-ați fost în stare să mi-l aduceți legat la locul ce ți—l însemnasem, zise Niță. Nu mai pot tăgădui de acuma înainte că eu am pus la cale tot planul. Aș omorî pe sulgeriu fără a mai sta mult la gînduri, dar atunci nu pot capata de la dînsul hîrtiile prin care el mărturisește că dăniile sînt făcute cu meșteșug și că-mi întoarce moșia ce o luat-o de la părinții mei. Trebuie ca pănă mîni să chibzuiesc alt plan.

Flăcăii, urmă el apoi după o scurtă tăcere, să se ducă acasă la ei. Iar tu să iei calul și să-l duci la locul ce-l știi; apoi du-te la prisacă și așteaptă să vin eu, la tine sau să te chem eu devale, la căprărie.

— Spuneai mai adinioarea că avem să ducem undeva pe boieriu, zise Catana.

— Mi-am schimbat gîndul; sulgeriul este de făptură sprintenă, și brațele mele sînt destul de voinice pentru a duce doi ca dînsul, răspunse Șchiopul.

Însă temeiul adevarat, dar nemărturisit, pentru care Șchiopul lasa pe cei trei tovarăși pe loc era că nu voia să li destăinuiască ascunzătoarea în care hotărîse să ducă pe sulgeriu și care-i slujea și lui de adăpost.

Flăcăii se văzură venind răpede spre ei cu puștile și cuțitele în mîini; Șchiopul urmat de Vlad se apropie iar de Strilea.

— Voi, zise el flăcăilor, duceți-vă în sat și mîni să aflați tot ce se povestește la curte și în sat despre faptul că boieriul nu s-o întors acasă și unul din voi să vie s-aducă lui Vlad, la prisaca lui, știrile ce le-a fi adunat. El știe cum trebuie să mă cheme dacă are trebuință să mă vadă. Și acuma să priviți cum duce un mojic ca mine coșcogemite boieriu.

Zicînd aceste cuvinte, Șchiopul luă de la Vlad pistoalele sulgeriului, le puse în brîu, se plecă, apucă cu dreapta frînghia care lega mijlocul lui Strilea și, ridicîndu-l parc-ar fi fost o pana, îl puse cu fața în jos, pe umărul drept. Apoi, mai strigînd celor trei tovarăși un:

— Să ne vedem cu bine! intră în țihla de la deal de drum, îndreptîndu-se tot la deal.

Noaptea căzuse de tot și în țihlă era întunerec beznă; dar Șchiopul cunoștea bine calea adăpostului unde ducea pe sulgeriu și nu stătu nici macar o clipă la îndoială asupra drumului ce avea să-l apuce. De la un loc țihla se rărea și copacii se făceau din ce în ce mai groși: apucă la dreapta prin acest luminiș, pe un picior, și îl urmă pănă devale în pîrăul Lăcătușului, unde țihla se făcea iar deasă. De acolo urmă tot pîrăul la deal, printr-o desime alcătuită dintr-un nuieliș de carpeni și de aluni, amestecați cu tufe de zmeură și cu vie salbatecă care, împreună cu suișul răpede, îngreuiau mersul din ce în ce.

În sfîrșit, Șchiopul se opri și șuieră de trei ori, de două ori prelungit și a treia oară scurt, și îndată se auziră trei șuierături la fel. Șchiopul răspunzînd acuma prin alte trei, scurte tustrele, se auzi scăpărînd, apoi sfîșiitul unui fitil și, jos, la pămînt dinaintea lui, la mal, se văzu o lumină.

— Aici ești, Anico? întrebă Șchiopul.

— Aici, bădiță, răspunse un glas de femeie.

Atunci Șchiopul puse jos la pămînt pe sulgeriu și se puse si el pe pîntece: obrazul lui se găsea acuma dinaintea unei deschizături înaltă de două palme și lată de trei, din care ieșea lumina. În fața lui, în deschizătură, se ținea pe brînci Anica cu o opaiță în mînă.

— Anico, ți-am adus un berbec de soi, zise Șchiopul, ie-l si-l trage în bîrlog.

Și, zicînd aceste cuvinte, luă iar pe sulgeriu, ținîndu-l de astă-dată cu fața în sus, și-l împinse cît mai înainte putu în acel feli de gîrlici îngust, prin care întrai în bîrlog. Anica, dîndu-se înapoi, puse mîna pe frînghia care încunjura mijlocul lui Strilea și, trăgînd de dînsa, îl trase spre ea; iar Șchiopul se grăbi să intre și el în bortă. Dincolo de gîrliciul lung de șase palme te aflai într-un feli de peșteră, înaltă de un stat de om voinic, lungă și lată de vro douăsprezece palme, în păreții căreia se vedeau gurile mai multor înfundături. Adăpostul Șchiopului nu era decît un bîrlog mare de urs, pe care hoțul îl făcuse, cu cîteva lovituri de cazma, mai încăpător și, mai ales, mai înalt. Se așazase aici de o săptămînă cu ibovnica lui.

— Ai văzut ce berbec voinic ți-am adus? zise Șchiopul cînd se găsi în picioare lîngă Anica.

Și luîndu-i opaița din mînă o plecă asupra feței lui Strilea.

— Maică Preacurată! îi sulgeriul Mihalache, strigă Anica îngălbenind cînd îl zări.

— Chiar el este, zise Șchiopul, numai de astă-dată nu-i fudul și poate că nu se mai gîndește să te ducă în tufe. Dar ia să-i scoatem călușul din gură, să vedem cum vorbește un boieriu cînd nu are apă la moara lui. Ține opaița!

Și Șchiopul, plecîndu-se asupra lui Strilea, îl apucă, îl rîdică, îl răzămă cu spinarea de părete și apoi îi scoase călușul din: gură.

Deși era legat burduf, sulgeriul tresărise cînd auzise pe Șchiopu rostind pentru întăia oară numele Anicăi în fața intrării bîrlogului. Cu toate pacatele lui Strilea, el era un barbat în toată puterea cuvîntului; nu numai că nu știa ce este frica, dar iubea primejdia pentru plăcerea să se lupte cu ea și s-o biruiască. Într-însul era înrădăcinată credința că el este menit să iasă teafăr din orice primejdie, oricît de cumplită, în care l-ar fi împins întîmplarea, și cu cît era primejdia mai mare, cu atîta o privea mai liniștit în față și pîndea cu mai mult sînge rece prilejul să iasă dintr-însa.

De cînd se văzuse căzut în puterea hoțului, nu-și ascunsese măcar o clipă mărimea cumpenei în care se afla: își dădea samă de ura ce o avea Șchiopul împotriva lui, știa cît de răutăcios și de crud era hoțul. Dar din capul locului pastra credința că va ieși nevatamat din mînile lui. Faptul că Anica întovărășea pe Niță dădu o nouă putere acestei credinți. Anica dovedise doar sulgeriului la Carecna, în chip neîndoielnic pentru el, că el îi farmacase ochii, îi cucerise mintea și-i îmbatase simțurile. Ea îl rugase chiar atunci s-o ieie la dînsul, s-o scăpe de Niță care acuma, după ce făcuse cunoștința sulgeriului, îi părea varvar și mojic, o făcea să ducă o viață salbatecă și plină de primejdii, dar pe care nu îndrăznea să-l părăsască fiindcă se temea să n-o omoare. Strilea nu se mai îndoia acuma deloc că scaparea era aproape.

— Ei, ce mai zici, cucoane Mihalache; mi se pare că nu ești prea bucuros de întîlnirea cu mine? zise Șchiopul după ce-i scoase călușul din gură.

— N-am pentru ce să fiu multămit, răspunse sulgeriul uitîndu-se liniștit drept în ochii hoțului.

— Am să te fac să plătești amar răul ce mi l-ai făcut.

— Eu nu ți-am făcut nici un rău, ci, dimpotrivă, mult bine, zise sulgeriul cu aceeași liniște. Te-am prins cu niște cai furați și te-am scăpat de spînzurătoarea care te aștepta pentru furtul cailor și pentru omorîrea bietului Petrea.

— Dar cu ce preț? întrebă hoțul.

— Găsești poate, răspunse sulgeriul, că viața ta nu face cît pămîntul care mi l-ai vîndut pentru șăizeci de lei? Apoi pe vornicul Dumitrache cine l-o făcut să te ierte, oare nu eu?

— Dacă nu te amestecai în trebile mele, eu rămîneam și cu pămîntul, și cu caii; eram acuma om cu stare, zise Șchiopul. Dar batjocura care ți-ai făcut-o cu Anica, crezi oare că ți-o iert? Crezi oare că vei scapa cu viață din mînile mele?

— N-am nici o grijă pentru viața mea, răspunse liniștit sulgeriul; voi ieși cu desăvîrșire teafăr din mînile tale.

— Și de ce mă crezi atît de prost? întrebă Șchiopul.

— Prost ai fi dacă te-ai atinge de mine, răspunse sulgeriul.

— Și pentru ce? mai întrebă hoțul. Nebun aș fi dacă m-aș lepada de răzbunarea ce trebuie s-o ieu asupra ta și dacă nu m-aș folosi de prilejul ce-l am să-mi întorc paguba de la prețul cailor celor de preț ce-i duceam grofului Apor și de la vînzarea răzășiei.

— Nebun ai fi, răspunse liniștit sulgeriul, dacă te-ai atinge de un fir de păr din capul meu. Sînt om de neam, înrudit cu toată boierimea țării; pieirea mea ar aduce pe aceste locuri o oaste întreagă de oameni domnești, care ar cutriera toate cărările și nu s-ar liniști pănă ce nu ar cerceta toate împrejurările acestei pieiri. N-ar rămînea răzăș necăznit în sat și cu bună samă că ticălosul de călugăr, care prin toate mijloacele s-o încercat să mă facă să întîrzii la el, ar fi cercetat și silit să spuie adevărul.

Șchiopul se uită la el fără a răspunde deocamdată și în privirea lui se oglindea o ură salbatecă și neîmpacată. După oareșicare tăcere, el zise scurt:

— Așa crezi tu; eu însă cred altfeli. Om vedea în curînd cine are dreptate. Mîni dimineață om mai vorbi; pănă atunci să mîncăm și să ne odihnim.

La păretele bîrlogului opus acelui de care era razamat sulgeriul, se vedea un așternut gros de cetină și de fîn pe care erau așternute niște cergi asupra cărora erau așazate, chiar la părete, doi saci umpluți cu fîn și care erau meniți să slujască drept perine. Alăture de acest culcuș era o înfundătură în care intră Anica pentru ca să iasă în curînd dintr-însa cu o pîne, o bucată de bujăniță de cerb afumată, o ploscă de lemn și o ulcică de lut în mîni.

— Deși ești boieriu, zise Șchiopul sulgeriului, ai s-aștepți să mîncăm noi, țaranii, și apoi ți-om face parte și ție.

Și, zicînd aceste cuvinte, el se așăză pe culcuș, făcu sămn Anicăi să se puie lîngă el, scoase un cuțit din brîu, își tăie întăi o bucată de pîne, pe urmă o fălie mare și groasă de bujăniță, apoi, după ce dădu cuțitul Anicăi spre a-și face parte și ea, începu să muște răpede și cu lăcomie, cînd din pîne, cînd din carne, fără a scoate un cuvînt. Din cînd în cînd se oprea pentru a lua plosca, a varsă dintr-însa vin în ulcica pe care o deșarta dintr-odată, silind pe Anica să beie și ea cîte puțin.

După ce își astîmpără foamea, Șchiopul zise Anicăi:

— Du-i mîncare și boieriului, numai de i-a fi ramas poftă.

— Cum nu, răspunse sulgeriul cu glasul liniștit, aproape vesel, mi-i foame chiar cum se cade. Fă bine, Anico, și-mi taie o bucată bună de bujăniță, că tare îmi place.

— Om vedea noi de ți-a mai fi foame mîni, morocăni cu ciudă, între dinți, Șchiopul.

Anica tăie o bucată de pîne și alta de bujăniță și le duse sulgeriului.

— Da’ cum dracu am să mînînc eu cu mînile legate, întrebă pe Anica Strilea rîzînd; ai de gînd să tai tu bucățele mici și să mi le vîri în gură?

— Dezleagă-i mînile și brațele, Anico, zise Șchiopul care tocmai atunci își umplea luleaua cu tiutiun, l-oi lega eu iar după ce-a fi mîncat.

Anica îngenunche lîngă Strilea și, cu mare greu, izbuti să desfacă nodurile care legau brațele și mînile sulgeriului. Se uită de mai multe ori, pe furiș, în ochii lui Strilea, și privirea ei îi zicea atunci lămurit că-l iubește. Iar cînd Niță intră în înfundătura de lîngă pat pentru ca să scoată dintr-însa o bucată de iască, ea îi șopti răpede la ureche:

— Nu te teme, te-oi ajuta eu; dar taci, nu răspunde.

Brațele și mînile sulgeriului erau acuma slobode, însă înțepenite; numai după ce făcu cu degetele mai multe mișcări, putu să apuce mîncarea într-însele.

— N-ați putea, zise el, să-mi dați un briceag cît de mic ca să tai bujăniță bucățele?

Anica îi aduse un briceag și o ulcică de vin, iar sulgeriul începu să mănînce cu poftă, făcînd să dispară în curînd și pînea, și bujăniță, apoi goli ulcica pănă la cea de pe urmă picătură.

— Bună mai era bujăniță, zise el, și halal de gospodina care a făcut-o. Acuma aș vra și eu să te cinstesc cu un lucru bun și, băgînd mîna în brîu, scoase dintr-însul o pungă de piele cu tiutiun.

— Ia gustă din acest tiutiun care vine de-a dreptul din Țarigrad: nici vodă nu bea mai bun, și întinse hoțului punga. Cred că mi-i lasa și pe mine să-mi umplu un ciubuc, și totodată scoase ciubucul de drum de sub chimir.

Hoțul făcu semn Anicăi care veni la sulgeriu, luă punga cu tiutiun și o duse lui Niță care scoase dintr-însa cît îi trebui spre a-și umple luleaua care se isprăvise, dupa ce mai întăi o curați. Apoi, după ce aprinse o bucată de iască pe care o vîrî în lulea, dădu punga înapoi Anicăi zicîndu-i:

— Du tiutiunul boieriului ca să-și umple ciubucul; nu vreu să-i stric hatîrul că n-are să mai tragă multe ciubuce de acuma înainte.

— Fie multe, fie puține, zise sulgeriul, după ce Anica îi aduse o bucată de iască aprinsă și el o vîrî în lulea, numai să nu tie mai puțin gustoase decît acel care-l beu acuma; și zicînd aceste cuvinte, slobozi pe nări un adevărat nour de fum.