Păcatele slugerului/Capitolul VI - În care sulgeriul Mihalache ajunge la Domnești

 

Strilea plecase chiar a doua zi de dimineață cu rădvanul la care erau înhamați cei patru telegari negri. Pe capră erau doi țigani: Nastasă vezeteul și Culiță feciorul, îmbracați amîndoi pentru acest prilej cu niște ilice și niște anterie vechi ale stăpînului lor.

Sulgeriul Mihalache, un barbar de treizeci și trei de ani, de făptură mai mult sprintenă, avea o față frumoasă cu ochi negri, mari, vioi, plini de foc și de veselie, un nas drept și o gură potrivită, cu buze pline și rumene, pe jumatate ascunse sub musteți și sub barba castanie închisă, lungă, lată și mătăsoasă.

Purta calpac ușor de astrahan cu fund verde, ilic cafeniu scurt cu blană de samur pe mărgini, anteriu de matasa ușoară cu dungi învrîstate: verzi, roșii, negre și galbene, strîns la cingătoare cu un șal frumos și, în picioare, ciubote de iuft roșu. Lîngă dînsul, pe pernele rădvanului, se vedea o giubea de matasă verde, căptușită cu atlas alb. Dinaintea lui, între cele două geamuri de dinainte, era spînzurat un toc de piele, de atîrnat peste umăr, în care se vedeau două pistoale frumoase de fabrică nemțască. Căldura era înăbușitoare, radvanul era greu și drumurile răle: la Cornățel lasară caii să răsufle, pe la prînzul cel mare erau la Adgiudul Nou, unde poposiră două ceasuri și, la trei după-amiază, ajunseră la Domnești.

Curtea de aici, una din cele mai mari din țară, era aceeași în care podghiazul lui Demidețchi împresurase și prinsese pe Duca-vodă, la întoarcerea acestui domn de la împresurarea Vienei, dar care fusese cu desăvîrșire prefăcuta de curînd de vornic.

Un zid puternic cu metereze, la cele patru colțuri ale căruia se vedea cîte un turn rotund, încunjura casa boierească, grădina, grajdurile și celealte heiuri.

La zgomotul făcut de trăsură și la strigătele vezeteului poarta grea de stejar, legată cu șine de fier, se deschise fără zgomot. Rădvanul întră în curte trecînd pe lîngă perdegiu sau portar, un țigan zdrențuros, cu lanțuri grele de picioare și cerc de fier cetluit împrejurul capului, sămn că fugise de la stăpîn, fusese prins și adus înapoi. I se păru lui Strilea că acea față neagră, din care se vedeau numai doi ochi de jaratec, ieșind dintr-o barbă neagră și încîlcită, nu-i este necunoscută.

Casa era cu două rînduri și avea trei cerdacuri; unu la rîndul de gios în față și două la acel de sus, unul din față și celalalt din dos. Cînd trăsura ajunse la scară, vro trei țigani desculți, în anterie vechi și rupte, strînse pe trup cu rămășiți înnădite și cîrpite de șaluri lepadate de stăpîn, alergară pe cerdacul de gios podit cu lespezi și avînd parmaclîc de piatră, scoborîră răpede cele trei trepte și să grăbiră să deschidă obloanele rădvanului.

Sulgeriul, ieșind din caretă, fu luat pe subsuoară de cătră țigani, dus în pridvorul cel mare al casei și de acolo, tot ținut de subsuoară de doi din țigani, fu suit pe scara de la fundul acelui pridvor, scară care se învîrtea între doi păreți pănă la rîndul de sus, într-o încăpere lungă, avînd o ușă prin care ieșeai în cerdacul de sus, așazată între două ferești, mari pentru vremele de atunci, dar care astăzi ar părea mici. Al treilea țigan dăduse fuga înaintea lor ca să spuie vornicului numele musafirului, căci sulgeriul, la ieșirea lui din trăsură, avuse grijă să se numească. Păreții odăii în care se afla acuma Strilea erau văruiți și nu aveau altă podoabă decît două oglinzi mici, rotunde, cu ramuri de nuc lustruit. În fund se vedeau două sobe cu cîte patru stîlpi, în fiecare părete erau cîte două uși într-un canat. De jur împrejur, între sobe și uși, între uși și ferești, erau tandururi acoperite cu covoare și, deasupra tandururilor, paturi de lemn, cu mindire de paie și saltele de lînă, deasupra cărora erau așazate macaturi de pînză moldovenească cu dungi albastre și roșii. Pe paturi și la părete erau așazate perini de paie și coltuce de lînă îmbracate la feli cu macaturile, iar la ferești se vedeau perdeluțe drepte de aceeași materie. Pe paturi erau așezate mai multe mesuțe rotunde, în trei picioare scurte, de lemn de brad lustruit. În mijlocul odăii era o masă mare, rotundă, de nuc lustruit, acoperită cu un covor de Țarigrad, împrejurul căreia se găseau vro zece scaune tot de nuc, cu perine de lînă, acoperite la feli cu paturile. În mijlocul tavanului, alcătuit din grinzi și scînduri de brad, atîrna, spînzurat de lanț, un policandru de lemn boit în galbăn cu douăsprezece sfeșnice, în care era așazată cîte o lumînare de său. În păreți se vedeau înfipte, din loc în loc, tricheluri, iarăși de lemn, boite cu galbăn, cu lumînările lor, tot de său. Podeala era de blăni de stejar, înnegrite de vreme și date cu oloi.

Sulgeriul, care printr-o fereastă deschisă privea cum se dishamau caii lui, fu distras de la această privire prin zgomotul unei uși care se deschidea. Întorcîndu-se, văzu pe vornicul Dumitrache care înainta spre dînsul.

Vornicul era un barbat de cincizeci de ani împliniți, nalt și slab, cu o față lungăreață și ochi suri, mici dar vioi și șireți, un nas lung, subțire, cam coroietic și o gură mare cu buze subțiri cu totul pierdute în barba lungă, neagră, amestecată numai pe ici, pe colea cu fire argintii.

Purta giubea de ștofă verde, cu sîngiap la mărgini, anteriu de ghermesit alb și verde cu floricele roșii și albastre, brîu de șal scump, șalvari roși, mești și papuci galbeni, iar pe cap un fes roș de lînă ușoară cu canaf de matasă albastră.

Sulgeriul, luînd mîna ce i-o întindea vornicul, se plecă asupra ei și o sărută, iar vornicul îl sărută pe frunte.

Apoi Țifescu, așăzîndu-se pe un pat, cu spatele razamate pe perine și cu picioarele încrucișăte sub dînsul, pofti pe sulgeriu să s-așăze lîngă el. Se aduseră dulceți, cafe și ciubuce, urmînd totodată obișnuitele întrebări asupra sănătății și a drumului făcut de sulgeriu, apoi laudele firești aduse de amîndoi hatmanului Iordache. După aceste, vornicul puse sulgeriului feli de feli de întrebări asupra neînțelegerilor lui cu răzășii de la Tămășăni și asupra chipului în care își propunea să-și întregească moșia.

Vornicul Dumitrache Țifescu era un boier de neam vechi, cunoscut în toată țara pentru lăcomia și neîndurarea ce o aratase față de răzășii care aveau nenorocirea să-i fie megieși. La moartea tătîne-său, logofătul Grigore, Domneștii erau un trup de moșie frumoasă, cuprinzînd două mii de fălci, iar acum aveau peste opt mii, făcute toate de la răzășii de pe împregiur care fusese desființați cu desăvîrșire. Toate mijloacele fusese întrebuințate spre a ajunge la acest scop: intriga, înșălăciunea, schingluirea, cumpararea diregătorilor, plastografiarea și rîpirea actelor, groaza; nimica nu fusese lasat deoparte. Strigătele de durere ale despoieților umpluse țara întreagă.

Constantin Racoviță, în întăia lui domnie, încredințîndu-se de vinovăția lui Țifescu, îl chemă înaintea lui, îi făcu mustrări din cele mai aspre, îl bătu cu buzduganul și poronci ca toate cumpărăturile făcute de el să fie din nou cercetate de divan. Dar Țifescu, înrudit fiind cu boierii cei mai puternici, știu să trăgăneze judecata pănă la mutarea lui Racoviță în domnia Țării Românești. Apoi, sub noua domnie a lui Matei Ghica, nu numai că izbuti să împiedece orice judecată, dar ajunse la trecere mare și urmă să-și rotunjască moșia. Răzășii încercase să-l ucidă; trăsese de mai multe ori asupra lui, dar el scapase totdeauna ca prin minune și acuma, de cîțiva ani, nu mai ieșea pe moșie decît încunjurat de o strajă de douăsprezece slugi înarmate pănă în dinți. Cînd Racoviță venise să domnească pentru a doua oară, ce mai rămăsese din răzășii megieși cu Domneștii se ridicase cu mic, cu mare și venise la Ieși cu jalbă, în urma căreia domnul trimese pe un ciohodar cu niște seimeni ca să ridice pe biv vel postelnicul Țifescu și să-l aducă la scaun. Dar acesta, fiind vestit de prieteni, fugise în Țara Muntenească. Racoviță voia să puie pe răzăși în stăpînirea pămînturilor ce fusese ale lor fără altă judecată, căci altfeli, din pricina lipsei lui Țifescu, această pricină s-ar fi prelungit vreme îndelungată. Însă față cu nemulțămirea stîrnită între boierii cei mari la vestea unei asămenea măsuri, nu putu decît să rînduiască pricina în cercetarea divanului. Această a doua domnie a lui Racoviță neținînd decît un an, îi fu lucru ușor postelnicului Dumitrache, prin rudele și prietenii lui, să zădărnicească toate soroacele. La venirea în scaun a lui Scarlat Ghica, Țifescu recăpătă trecerea ce o avuse la fratele acestuia, Matei; nu trecu anul și dobîndea vornicia Țării-de-Jos, țelul visat de dînsul de ani îndelungați.

Ținutul Putnei fiind cuprins în oblăduirea lui judecătorească, îi fu ușor să scăpe de cei cîțiva răzăși mai dîrji care îl supărase. Găsi cu ușurință marturi care, în schimbul cîtorva galbeni, amestecară pe acei nenorociți în furturi de vite și în omoruri despre care ei nu aveau macar cea mai mică știință. Acei care dădură vornicului și cel de pe urmă parmac din moșia strămoșască scapără; iar acei care se aratară mai îndărătnici sau a căror ființă era supărătoare înfundară ocna pe viață, alții ispășiră cerbicia lor prin ștreang.

Cînd Țifescu părăsi vornicia, sub Grigore Calimach, el stăpînea douăsprezece mii de fălci într-o singură întinsoare și nu mai avea grijă de judecată, căci răzășii îndrăzneți zăceau sub țarină sau în fundul ocnei, iar cei slabi de înger tremurau de frică în colibele lor numai la auzul numelui cumplitului vornic. Și pe lîngă Domnești, el mai stăpînea încă alte cincisprezece sate în deosebite părți ale țării, și oriunde împrejurul satelor lui se aflase răzăși, el știuse să-i stîngă cu desăvîrșire.

Nu trebuie să ne mierăm deci dacă, la auzul chipului în care sulgeriul Mihalache își propunea să întregească moșia Tămășănii, vornicul se uită la dînsul cu o milă de care nu era strain disprețul. Ce copil era sulgeriul! Avea să-i arate el după căsătorie cum se fac moșiile cînd are cineva norocul să se afle între răzăși!

Vornicul se sculă după o bucată de vreme și propuse musafirului să iasă pe cerdac ca să-i arate caii lui cei de preț. Sulgeriul primind cu bucurie, Țifescu bătu în palme și poronci țiganilor care intrară să ducă două scaune în cerdac și să trimată răspuns vezeteilor să scoată din grajdi și s-aducă la scară caii cei arăpești, misirliii și telegarii cei negri.

Sulgeriul, care era cunoscător bun de cai, nu putu să înăbușe un strigăt de mierare cînd văzu acele dobitoace.

Mai ales misirliii, un armasar și o iapă, de trei ani pe patru amîndoi, negri la păr, amîndoi cu stea în frunte și strănut la bot, erau de o frumuseță cu totul neobișnuită: sulgeriul nu-și putea lua ochii de pe ei. Acei cai fusese aduși înadins pentru herghelia vornicului de un agă de ieniceri, prieten cu Țifescu și văr cu un bei mameluc. Vornicul plătise pe dînșii o sumă cu care ar fi putut să cumpere o moșie mare. Mai erau doi armasari și două iepe arăpești, foarte frumoși cu toții, dar care nu se puteau asamana cu misirliii. Pentru îngrijirea acestor de pe urmă ținea, pe lîngă o droaie de țigani, doi paici, negri amîndoi.

După ce caii fură duși înapoi în grajdiuri, amîndoi boierii ramaseră încă în cerdac, trăgînd din ciubuce și întreținîndu-se despre feli de feli de lucruri. Vornicul dacă era lacom, hrăpitor și nedrept, era un barbat foarte deștept, hazliu și chiar învațat pentru vremea lui: pe lîngă grecește și turcește, mai știa nemțește, italienește și puțin rusește, cetise nu puține cărți, mai ales din cele elinești, și făcea chiar stihuri. Știa multe și avea foarte multe de spus; ceasurile trecură pentru sulgeriu în chip plăcut ascultînd povestirile gazdei lui. Tocmai într-un tîrziu întră în sală și vorniceasa Ruxanda, a doua soție a lui Țifescu, fiica unei capuchehaiele a lui Matei Ghica, o femeie înaltă și subțire, oacheșă, mai mult frumoasă decît urîtă. Era îmbracată cu o rochie de matasă verde, în chip de anteriu, strînsă la cingătoare cu un brîu de șal, iar peste rochie purta o cațaveică de catifea, tot verde, cu ceapraz de fir pe margine. Părul ei negru era ascuns sub un fes alb cu canaf de matasă albastră-închisă, iar partea de jos a fesului dispărea sub o dantelă de matasă albă, care alcătuia un colan ușor împrejurul tîmplelor.

Cu dînsa venise Catinca, singura fiică a vornicului din întăia lui căsătorie, cu răposata Safta, fata postelnicului Neculai Arbure, sora Sultanei, soția hatmanului Iordache Strilea. Catinca era atunci de vro cincisprezece ani, mai mult mică decît înaltă, și grăsulie; avea păr castaniu frumos și ochii blînzi căprii. Dacă fața nu se putea numi frumoasă, era plăcută, mai ales prin seninătatea și blîndeța ce se oglindeau pe dînsa. Îmbrăcămintea i se deosebea de acea a vornicesei prin coloarea rochiei și a cațaveicii, care erau roșii la față, și faptul că purta capul descoperit.

De-abie se isprăvise salutările obișnuite cînd fură chemați la cina pusă în una din odăile ale căror uși dădeau în sala cea mare.

Masa, de lemn de nuc lustruit, acoperită cu o față de masă de pînză de in cusută cu fir și cu matasă, era pregătită pentru patru inși: adică dinaintea fiecărui scaun era așazat cîte un talger de cositor, avînd alături o lingură, tot de cositor, un pahar mare pentru apă și altul mai mic pentru vin. La locurile menite pentru stăpînii casei și pentru Catinca se vedea cîte un toc, căptușit cu piele roșie împodobită cu cuie de argint; din fiecare toc ieșeau mînerile de argint suflat cu aur ale unui cuțit și ale unei furculiți cu două, vîrfuri lungi, subțiri și drepte.

Cînd se puseră la masă, sulgeriul luînd loc între vornic și vorniceasă, se aduse, în tocul lui de piele, cuțitul și furculița musafirului care rămăsese în pastrarea feciorului său.

Pănă la mijlocul veacului al XVIII-lea, cînd veneau străini într-o casă boierească, nu era obiceiul ca cucoana boierului să steie la masă cu ei, iar fetele nemăritate și mai puțin. De la începutul celei de a doua jumătăți a aceluiași veac însă, atingerea mai deasă cu lumea apusană făcuse ca să cadă în neobișnuință. Cucoanele începură să ieie parte la mese împreună cu barbații, fetele mari însă erau admise și ele numai în împrejurări cu totul deosebite.

În vremea mesei convorbirea fu purtată mai ales de vorniceasă, care vorbea numai grecește, limbă ce o știau bine și ceilalți meseni. Se vorbi mai ales de copiii sulgeriului, de greutățile întîmpinate pentru creșterea lor la țară și se schimbară vești despre rude, prietini și cunoștinți. Catinca era mult prea binecrescută pentru ca să cuteze să deschidă gura; ea ținea ochii plecați, dar, din cînd în cînd, arunca cîte o privire furișă spre frumosul musafir.

Un taraf de lăutari, alcătuit din vro șase țigani și așazat sub ferești, cînta necontenit hore, doine și mai ales cîntece de inimă albastră, ale căror stihuri erau datorite vornicului. Mîncările multe erau cele obișnuite în parte și astăzi la noi, pregătite de patru țigani bucatari. Se varsară vinuri din podgoriile cele mai alese din țară, dar atît vornicul cît și sulgeriul beau foarte puțin, căci obiceiurile cumpatate ale fanarioților avuse în această privință o înrîurire din cele mai fericite asupra boierimii moldovenești.

După ce se sculară de la masă, Catinca nu însoți pe părinții săi în sală, chiar vorniceasa stătu numai puțin cu boierii. Aceștia însă traseră mai multe ciubuce înainte de a se despărți și, în acest timp, vornicul găsi prilej să-și arăte neîncrederea în noua domnie. Aceasta, după dînsul, avea să fie părtinitoare pentru treptele de gios, iar boierimea cea mare putea s-aștepte numai supărări și umiliri și vornicul adăuga cu un suspin că între noul domn și verii lui, Matei și Alexandru, era o deosebire foarte mare. Lumînările de său din policandru se făcuseră mici de tot cînd vornicul duse pe sulgeriu în odaia în care acesta avea să doarmă și care era aceeași în care șăzuse la masă.

Sulgeriul nu putu să adoarmă decît tîrziu: feli de feli de gînduri și icoane trecătoare îl ținură treaz pănă aproape de ziuă. Ele erau mai cu samă icoane frumoase de viitor mîndru. Alihalache Strilea se vedea ajuns la boierie mare, cu Catinca lîngă dînsul la Tămășăni, unde toată moșia era a lui. Frosinița și cu Patrașcan, îmbracați în haine scumpe, frumoși ca niște îngeri, erau lîngă dînșii. Dar deodată inima lui simțea o durere amară, căci icoana Smaragdei pe patul ei de moarte, cu fața senină și nespus de frumoasă, răsărea deodată înaintea ochilor lui; și atunci era cuprins de o jale adîncă, de un dor nemărginit după ființa dulce și frumoasă, tovarașa tinereții lui, pe care o pierduse pentru totdeauna.

Dar iubirea de viață, pofta după plăcerile și bunurile ei, dorul să ajungă să întemeieze copiilor un viitor strălucit goneau în curînd blînda icoană, readucînd pe acele de falnic viitor.