Păcatele slugerului/Capitolul VII - În care vedem cum se cerceta un furt în veacul XVIII

Capitolul VI - În care sulgeriul Mihalache ajunge la Domnești Păcatele slugerului de Radu Rosetti
Capitolul VII - În care vedem cum se cerceta un furt în veacul XVIII
Capitolul VIII - În care se face lumină în mintea sulgeriului


Zgomot mare, țipete, zbierete și sudălmi în curte îl treziră cînd soarele era încă gios. Sări din pat și s-apropie de fereastă: în mijlocul ogrăzii văzu, încunjurat de o mulțime de slugi și de țigani, pe vornicul Dumitrache, în giubea și în papuci, numai cu fesul pe cap, așa cum ieșise din pat și, înaintea lui, unul din cei doi paici în genunchi, rostind cuvinte întretăiete. Era să deschidă fereasta ca să-și deie mai bine samă de ceea ce se întîmplase, cînd ușa se. deschise și feciorul lui întră în odaie.

— Ce s-o întîmplat, întrebă sulgeriul, de ce s-o scoborît vornicul în curte la acest ceas atît de timpuriu?

— Au pierit armasarul misirliu cu iapa, răspunse țiganul.

— Cum au pierit, întrebă sulgeriul, au murit?

— Au fost furați, răspunse țiganul.

— Cum furați? Da’ nu-i păzea nimeni? mai întrebă sulgeriul care începu să se îmbrace răpede.

— Caii erau într-un grajdi anume făcut numai pentru ei doi, alăture cu grajdiul cel mare de lîngă poartă. Unul din paici dormea pe un pat de scînduri în curmezișul ușii grajdiului, iar un țigan era culcat în paie, în grajdi. Azi-dimineață s-au găsit amîndoi, și paicul și țiganul, legați burduf, cu călușu-n gură, grajdiul deschis și deșert, poarta cea mare închisă. Crăciun perdegiul nicăiure, iar caii lipsind.

— Cum? Perdegiul o furat caii?

— Nu se știe dacă i-o furat el singur sau dacă o fost tovarăș cu alții.

Strilea se grăbi să se spele și să se îmbrace; apoi, scoborîndu-se în curte, se duse să se întîlnească cu vornicul Dumitrache pe care îl găsi la grajdiul deșert al cailor furați.

— Ai auzit ce pagubă mi s-o întîmplat? zise vornicul după ce răspunse la salutarea musafirului.

— Dar cum de n-o prins nimene de veste? întrebă sulgeriul.

— Cum? Fiindcă sînt toți niște mișei pe care am să-i țin sub bici pănă ce-or muri, strigă vornicul.

— Oare perdegiul să fie talhariul?

— Cu bună samă că-i amestecat la tălhărie. De trei ori mi-o fugit pănă acuma. Sînt de-abia trei luni de cînd l-am prins și l-am adus înapoi. — Închis-ai pe țiganca lui Crăciun în beci? întrebă vornicul pe vatavul de ogradă, căpitanul Simion.

— Da, cucoane, răspunse vatavul, am închis-o și pe dînsa și pe fata ei.

Vornicul urmă să cerceteze cînd pe unul, cînd pe altul din numeroșii țigani strînși înaintea lui. Dar nici unul din ei nu putu să aducă vro lămurire. Arapul și țiganul ce fusese legați nu știau nimică alta decît că, în mijlocul nopții, se lasase deodată ceva greu pe capul lor; li se deschisese gura, li se pusese cîte un căluș într-însa, apoi fusese legați astfeli încît să nu poată face nici o mișcare. Ei auzise pe hoți; atît arapul cît și țiganul se uneau pentru a spune că erau doi, dezlegînd caii și depărtîndu-se încet cu dînșii. Un argat care trecea des-dimineață pe dinaintea grajdiului, găsind pe arap legat și ușa deschisă, dăduse alarma. Cei doi pușcași care pazeau sub cerdacul curții nu auzise nimica; iar de văzut nu era chip să se vadă, căci cerul fusese acoperit.

Vornicul poronci vatavului să tragă numaidecît pușcașilor chiar atunci, în fața lui, cîte două sute de nuiele, pentru că dormise în loc să rămîie treji.

Pe cînd nenorociții își primeau pedeapsa, sulgeriul întrase în grajdiul deșert și se uita la ieslele și corlățile făcute cu o îngrijire deosebită. Apropiindu-se de corlăți pentru a privi mai bine amăruntele făptuirii lor, cum pășea peste așternutul gros de paie, ciubota lui călcă peste ceva vîrtos. Ridică piciorul și, uitîndu-se jos, ochii lui dădură de o țîțîitoare de os, lungă de o șchioapă, de cele care se întrebuințau pe atunci și se mai întrebuințează și astăzi de vînători la pîndă, pentru a chema căprioarele. Era s-o arunce jos, cînd niște încrestături pe capătul țîțîitoarei atraseră bagarea lui de samă. O apropie de ochi și, cu mare mierare, văzu stema familiei lui, cele trei stele așazate în triunghi, sapate pe os în chip grosolan. Atunci își aduse aminte că pușcașul lui, Ion Tiron, îi făcuse un tacîm întreg de țîțîitoare, pentru chemarea fiecărui soi de șoimi, și că pe toate sapase stema Strileștilor.

Dar cum se afla acea țîțîitoare aici, cine s-o fi adus în grajdiul cailor furați? S-o fi pierdut hoțul care furase caii? Și cum să fi căzut ea în mîna acelui talhariu? Și deodată o lumină îi străbătu mintea: el dăduse doară cu mîna lui una din acele țîțîitori, cu cîteva luni înainte, la o vînătoare, lui Niță Șchiopul, fiul preutului Pavăl de la Precista din Focșăni, a acelui care stăpînea în Tămășăni întreg bătrînul Ciuta și jumatate din Bătei. Își mai aduse aminte că Șchiopul, numit astfeli fiindcă șchiopata de piciorul drept, era un stîlp de crîșme și cheltuitor peste măsură, avea nume foarte rău, mai ales de cînd se îngurluise cu una Anica, femeia unui popă din satul Străoani, pe Zăbrăuți, pe care o furase de la bărbatu-său și o ținea ascunsă prin poieni, în pădure. Se zvonea chiar că Șchiopul ajunsese hoț de cai. Strilea, cu prilejul vînătoarelor lui, auzise de la oameni din Cîmpuri și din Mănăstirea Cașinului că fiul preutului Pavăl fusese adesa întîlnit de dînșii în munți, pe potici pierdute, calare pe vrun cal de toată frumuseța, ducînd de căpăstru încă pe unul sau chiar pe doi, tot de preț, cînd îndreptîndu-se spre hotarul Țării Ungurești, cînd venind dinspre acel hotar. Se șoptea chiar că cîte un omor al cărui faptaș nu se putuse descoperi i s-ar fi datorind lui. Dar aceste învinovățiri se aduceau Șchiopului numai cam în taină și cu glas supus, lumea avînd mare frică de dînsul, căci era grozav de iute la mînie și de răutăcios, iar puterea lui era de necrezut. Chiar urieșul Andrei Văsian și frate-său, călugărul Varsanovie, fiii popei Gheorghe din Tămășăni, vestiți pentru puterea lor în tot ținutul, n-aveau ce să-i facă: Șchiopul îi trîntea pe amîndoi ca pe niște copii.

Nu putea să încapă îndoială, Șchiopul furase caii în tovărășie cu perdegiul.

Cît pe ce era sulgeriul s-alerge să spuie vornicului că găsise urma hoțului și știa cine este acel hoț, dar după o clipă se răzgîndi și se liniști. Era spre folosul lui să îndatorească pe vornic, făcîndu-l să găsească caii furați; dar nu se cădea să-l puie pe o urmă care putea să fie greșită. Nu trebuia să vorbească înainte — să fie cu desăvîrșire încredințat că hoțul era acel pe care el îl bănuia. Se îndreptă deci cu pas liniștit spre locul în care se auzeau loviturile de nuiele și vaietele pușcașilor. Dinaintea grajdiului celui mare găsi pe vornicul Dumitrache stînd pe un scaun, cu imameaua narghilelei aprinse în mînă. Dinaintea lui, lungit la pămînt, ținut de cap și de picioare de cîte doi țigani voinici, era acuma al doilea pușcaș, căci cel dintăi care își ispășise pedeapsa zăcea gemînd și zvîrcolindu-se în niște paie, la colțul grajdiului. Un țigan spătos, a cărui mîneci suflecate lasau descoperiți mușchii semănînd cu niște funii de oțel, ridica nuiaua de alun în sus și o făcea să cadă șuierînd pe vinele sîngerate ale osînditului, țigan și el, lung, slab, cu fața acoperită de o barbă deasă. Loviturile cădeau în măsură, și în măsură ieșea din gura nenorocitului cînd un aleoo, cînd un valeoo din ce în ce mai prelungit și mai ascuțit. După fiecare zece sau douăsprezece lovituri, vornicul făcea semn acelui care ținea vergile să steie, sorbea adînc din narghilea pănă în fundul pieptului, dădea drumul fumului pe gură și pe nas, apoi certa pe țiganul întins gios pentru lenea și nebagarea lui de samă, jurîndu-se că are să-l belească de viu. Apoi sorbind iar din imame, zicea:

— Dă-i!

Și loviturile reîncepeau să cadă în cadență, și tot în cadență, la fiecare lovitură, răspundea cînd un aleoo, cînd un valeoo.

Se aduse și sulgeriului un scaun pe care se așăză și i se dăduse un ciubuc aprins din care începu să tragă, privind la osînda pușcașului.

După darea celei de pe urmă lovituri, vornicul, sculîndu-se, se îndreptă spre cănțăleria moșiei, care se afla într-o casă de cărămidă din fața grajdiurilor, în ceea parte a curții, urmat de sulgeriu, de vatav și de toate slugile.

Cănțăleria era o odaie joasă, dar destul de încăpătoare, luminată de trei ferești care aveau cîte două geamuri mici și opt zăbrele încrucișăte. Îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o masă mare de lemn de brad, boită în negru, un dulap la feli, vro patru scaune și două paturi mari de scîndură, cu mindire de paie acoperite cu macaturi de pînză de casă și, la părete, perine îmbracate la feli. Aici locuiau cei doi gramatici, niște băieți tineri de mazili, care stăteau în picioare lîngă ușă.

Vornicul Dumitrache, după ce intră în cănțălerie, se așăză turcește pe un pat și făcu sămn sulgeriului să s-așăze lîngă dînsul; vatavul Simion ramase în picioare lîngă ușă, în partea opusă acelei unde se țineau cei doi gramatici.

Prin ușa deschisă se vedea mulțimea țiganilor strînși dinaintea prispei. Vornicul poronci să aducă narghilele și cafe, apoi spuse vatavului.

— Să vie femeia și fata lui Crăciun.

Vatavul ieși și se întoarse în curînd cu două țigance: una mai în vrîstă, îmbracată în zdrențe murdare, cealaltă tînără, nalta, frumoasă și curat îmbracată, dar cu fața obosită și cu mijlocul crescut, aproape de facere.

Cum se văzură în fața vornicului, căzură în genunchi cerînd iertare și jurînd că sînt nevinovate.

Fără a li poronci să se scoale, Țifescu începu să le cerceteze în toate chipurile pentru a afla încotro fugise Crăciun cu caii și pe cine avuse de tovarăși. Le luă întăi cu binișorul, făgăduindu-le că de vor spune adevărul nu vor păți nimică, că, dimpotrivă, li va fi bine. Dar ele, cu jurămintele cele mai înfricoșate, răspunseră că nu știu nimică. Crăciun se culcase ca de obicei în căsuța lor de lîngă poartă; ele nu auzise cînd se sculase, nici cînd ieșise, fusese trezite numai în ziuă de zgomotul ce se făcea în ogradă. Vornicul începu să le amenințe cu bataia, cu cazna, dar în zadar: ele tot una țineau, că nimică nu știu.

Atunci vornicul poronci să s-aducă vergi. Țiganul care bătuse pe cei doi pușcași întră ținînd în mînă un smoc de nuiele de corn și de alun, urmat fiind de alți doi robi. Femeia lui Crăciun, cu toate bocetele ei, fu lungită gios și ținută cu fața la pămînt; iar țiganul care îndeplinea slujba de călău începu să lovească. Țiganca se zvîrcolea și țipa cît o ținea gura.

După vro cincizeci de lovituri sîngele începu să țîșnească din pielea ei smolită. Vornicul făcu semn călăului să steie și poronci acelor care țineau femeia de mîni și de picioare să-i deie drumul. Țiganca se ridică pe un cot, gemînd. Apoi vornicul începu din nou s-o sfătuiască să spuie ce știe, căci altfeli este hotărît s-o bată pînă ce-și va da sufletul. Dar ea se jură din nou că nu știe nimică și că chiar de ar bate-o boieriul pănă la moarte tot nu va putea spune nimică.

Atunci Țifescu, încruntîndu-se, strigă:

— Intindeți-o iar și dați-i!

Bataia începu din nou. Cînd după alte cincizeci de lovituri vornicul făcu iar sămn s-o lese și începu din nou s-o cerceteze, ea nu mai putu răspunde, era pe jumătate leșinată. Țifescu poronci s-o ridice și s-o ducă în beci.

În acest timp fata stătea în genunchi, tremurînd ca varga: fața ei se făcuse galbănă ca ceara și ochii îi erau holbați de spaimă.

— Fa Vasilco, zise vornicul cătră dînsa, după ce bătrîna fu scoasă din odaie, ai văzut ce-o pățit mă-ta fiindcă s-o îndărătnicit să nu spuie ce știe. Tu să fii o fată de treabă și să ni spui cine au fost tovarășii tătîni-tău și unde au dus caii. Spune, dacă ți-i milă de tinereța ta și de zilele tale, căci altfeli pun să te bată mai rău decît pe mă-ta.

Vasilca era atît de îngrozită încît nu putu să scoată un cuvînt, dar cu mîna arătă spre pîntecele ei.

— Cucoane, izbuti ea în sfîrșit să strige, fie-ți milă de carnea și de sîngele dumitale!

— Oho! strigă vornicul înfuriindu-se, cu de aceste crezi tu să mă îndupleci. Am să-ți arăt eu! Simioane, pune numaidecît să sape afară, dinaintea cănțăleriei, o gropușoară, mi-o întinde gios cu pîntecele deasupra groapei și-i trage. Am mai bătut eu doară femei îngreunate!

Dar tocmai cînd vatavul ieșea ca să îndeplinească poroncile stăpînului, Vasilca dădu un țipet, căzu gios și începu să se zvîrcolească țipînd. Simion se opri pe loc.

— Ce stai? strigă vornicul mînios, n-ai auzit ce ți-am poroncit?

— Cu voia dumitale, cucoane, răspunse Simion liniștit, au apucat-o durerile facerii.

Cînd boieriul se uită din nou la fată, nu putu să păstreze macar cea mai mică îndoială. Se sculă răpede de pe pat și ieși urmat de sulgeriu; dar de-abie făcuse zece pași afară, cînd țipetele fetei încetară și se auzi vaietul slab, dar ascuțit, al noului născut.

— O las trei zile, zise vornicul cătră sulgeriu, ș-apoi îi arăt eu! Pe cea bătrînă am să pun s-o bată la tălpi și fa palme, apoi, dacă va urma să tacă, la pîntece.

Sulgeriul nu răspunse, el găsea purtarea vornicului firească și dreaptă: i se părea cu neputință ca femeia și fata lui Crăciun să nu fi știut nimică despre scopurile și plecarea lui. Cît pentru faptele de cruzime săvîrșite de cătră vornic asupra celor două țigance, ele erau lucruri ce se întîmplau, și se întîmplară încă vreme îndelungată, în fiecare zi; oricare alt boier în locul lui Țifescu tot ca el ar fi urmat.