Originea familiei, a proprietății private și a statului/Ginta greacă

 

IV

GINTA GREACĂ

 

Grecii ca și Pelasgii^[1] și alte popoare înrudite cu dânșii după trib erau, încă din vremea preistorică, constituiți potrivit aceleiași succes uni organice ca și Americanii: gintă, fratrie, trib, uniune de triburi. Fratria putea lipsi, ca la Dorieni; uniunea de triburi putea să nu se desvolte pretutindeni, dar în toate cazurile ginta era unitatea de bază. In momentul când Grecii intră în istorie, ci stau pe pragul civilizației; între dânșii și triburile americane despre care a fost vorba mai sus, se interpun aproape două mari perioade de desvoltare, cu care Grecii din vremurile ercice au depășit pe Irochezi. Deaceea, ginta Grecilor nu mai este deloc ginta arhaică a Irochezilor, urmele căsătoriei pe grupe încep să dispară în mod simțitor. Matriarhatul făcu loc patriarhatului; prin aceasta proprietatea privată, care apărea a făcut cea dintâi spărtură în întocmirea gentilică. O a doua spărtură fu urmarea firească a celei dintâi; deoarece după introducerea patriarhatului averea unei moștenitoare bogate avea să treacă, prin căsătoria ei, bărbatului ei, deci în altă gintă, se sfărâma baza întregului drept gentilic și nu numai că se îngădui, dar se porunci, în acest caz, ca fata să se mărite cu un bărbat din aceeași gintă, pentru ca averea să rămână în gintă.

După istoria greacă a lui Grote, ginta ateniană în special, se menținea unită prin:

1. Ceremonii religioase comune și drepturi exclusive acordate preoțimii în onoarea unui zeu anumit care era privit ca părintele ginții și care, în calitatea aceasta, era desemnat printr’o poreclă deosebită;

2. Un cimitir comun (vezi „Eubulides" al lui Demostene^[2]);

3. Dreptul de moștenire reciprocă:

4. Indatorirea reciprocă de ajutor, apărare și sprijin în caz de violență;

5. Dreptul și datoria reciprocă de a se căsători înăuntrul ginții în anumite cazuri, mai ales când era vorba de orfane sau moștenitoare;

6. Posedarea, cel puțin în unele cazuri, a unei proprietăți comune, cu un arhonte (conducător) și un casier propriu.

Apoi fratria lega la un loc mai multe ginți, dar nu așa de strâns; totuși și aici găsim drepturi și datorii reciproce de o natură asemănătoare, cu deosebire anumite ceremonii religioase comune și dreptul de răzbunare când un frate era ucis. Totalitatea fratriilor unui trib avea la rândul ei, ceremonii sfinte comune care se repetau regulat, sub conducerea unui Phylobasileus (șef de trib) ales dintre nobili (Eupatrizi).

Așa ne spune Grote. Și Marx adaugă: „Prin ginta greacă se întrevede sălbaticul (de pildă Irochezul) și e ușor de recunoscut”. Și mai ușor îl vom recunoaște, de îndată ce vom cerceta lucrurile ceva mai adânc.

Intr’adevăr ginții grece îi mai erau proprii următoarele trăsături:

7. Descendență paternă;

8. Oprirea căsătoriei înăuntrul ginții, afară de cazuri când era vorba de moștenitoare. Această excepție și caracterul ei obligator, dovedesc că în vigoare era regula cea veche. Aceasta reiese și din regula obligatorie pentru toți după care, prin căsătorie femeea renunța la riturile religioase ale ginții ei și trecea la riturile religioase ale bărbatului ei, în fratria căruia era înscrisă. Conform acestei reguli și după un vestit pasaj din Dikearh, căsătoria în afară de gintă era deci regulă, și Becker, în „Charikles”, susține chiar că nimeni n’avea voie să se căsătorească înăuntrul propriei sale ginți;

9. Dreptul de a adopta membri noi în gintă; el se realiza prin adoptarea în familie, însă cu formalități publice și numai în mod excepțional;

10. Dreptul de a alege pe șefi și de a-i demite. Că fiecare gintă avea arhontele ei, o știm; dar că această funcție era ereditară în anumite familii, nu se pomenește nicăeri. Până la sfârșitul barbariei este de presupus că n’a existat întotdeauna un drept strict de moștenire, care nu se poate împăca deloc cu o stare de lucruri în care bogații și săracii aveau, înăuntrul ginții, drepturi absolut egale.

Nu numai Grote, ci și Niebuhr, Mommsen și toți ceilalți istorici de până acum ai antichității clasice au dat greș când a fost vorba de gintă. Oricât de just au zugrăvit ei multe din trăsăturile sale caracteristice, totuși ei vedeau întotdeauna în ea o grupă de familii, și astfel le-a fost cu neputință să înțeleagă natura și origina ginții. Familia n’a fost niciodată, în întocmirea gentilică, o unitate organizatorică și nici nu putea să fie, fiindcă soțul și soția făceau parte, în mod necesar, din două ginți diferite. Ginta intra cu totul în fratrie, fratria în trib; familia se disolva, jumătate în ginta soțului și jumătate în aceea a soției. Nici statul nu recunoaște familia în dreptul public; până astăzi ea nu există decât în dreptul privat. Și totuși, întreaga noastră istorie de până acum pornește dela absurda presupunere, devenită intangibilă mai ales în secolul al optsprezecelea, că familia monogamă, care este deabia mai veche decât civilizația, este nucleul în jurul căruia s’au cristalizat treptat societatea și statul.

„Să-i mai facem domnului Grote observația, adaugă Marx, că deși Grecii derivă gințile lor din mitologie, aceste ginți sunt mai vechi decât mitologia cu zeii și semi-zeii ei, creați de ele însele”.

Lui Morgan îi place să citeze pe Grote pentrucă este un martor cu autoritate și demn de încredere. Grote mai povestește că fiecare gintă ateniană avea un nume luat dela presupusul ei întemeietor, că în genere, înainte de Solon, și chiar și după Solon, în caz de lipsa unui testament, averea celui mort o moșteneau tovarășii de gintă (gennêtes), și că în caz de omor, în primul rând rudele, apoi tovarășii de gintă și în sfârșit fratorii celui ucis, aveau dreptul și datoria de a urmări pe ucigaș în fața judecătorilor: „Tot ce auzim despre cele mai vechi legi ateniene, este întemeiat pe împărțirea în ginți și fratrii”.

Faptul că gințile se trag din strămoși comuni a provocat „filistinilor pedanți” (după expresia lui Marx) multă bătaie de cap. Dat fiind că ei le prezintă, firește, ca fiind de esență curat mitică, ei nu-și pot explica deloc formarea unei ginți din familii existând una lângă alta și care la început nici nu erau măcar înrudite între ele. Și totuși trebue să admită aceasta numai pentru a putea explica existența ginților. Astfel ei se învârtesc în acelaș potop de vorbe care se reduce la frazat arborele genealogic este, ce-i drept, o fabulă, dar ginta este o realitate; și, în sfârșit, Grote — cu intercalările făcute de Marx — spune: „Numai rareori auzim vorbindu-se de acest arbore genealogic, fiindcă el este scos în public numai în anumite cazuri, deosebit de solemne. Dar gințile mai puțin importante aveau ceremoniile lor religioase comune (ciudat lucru, domnule Grote!), și un părinte genealogic supraomenesc comun și un arbore genealogic comun, ca și cele mai celebre (ce ciudat lucru, mai ales în ce privește gințile mai puțin importante, domnule Grote!); planul fundamental și temelia ideală (nu ideală, stimate domn, ci trupească, în germană fleischlich!) erau aceleași la toate”.

Marx rezumă răspunsul lui Morgan la această chestiune în următoarele cuvinte: „Sistemul înrudirii de sânge, corespunzător ginții în forma ei primitivă — și Grecii o avuseseră cândva ca și alți muritori — asigura cunoașterea gradelor de înrudire a tuturor membrilor ginții între dânșii. Ei învățaseră acest lucru, de o însemnătate hotărîtoare pentru dânșii, din practică, din copilărie. Acest lucru fu dat uitării odată cu ivirea familiei monogame. Numele ginții dădu naștere unui arbore genealogic, pe lângă care acel al familiei monogame apăru ca neînsemnat. Singur numele acesta mai menținea tradiția originii comune a celor ce-l purtau; dar arborele genealogic al ginții avea rădăcini așa de adânci în trecut, încât membrii ei nu-și mai puteau dovedi adevăratul lor grad de înrudire reciprocă, afară de cazurile puțin numeroase, când era vorba de strămoși mai recenți, comuni. Numele însuși era dovada origini comune și încă o dovadă neîndoielnică, exceptând cazurile de adoptare. Dimpotrivă, negarea de fapt a oricărei înrudiri între tovarăși de gintă așa cum au făcut Grote și Niebuhr, care făcură din gintă o creație cu totul inventată și fictivă, este demnă de savantlâcul „ideal”, adică de cabinet. Intrucât înlănțuirea generațiilor, mai ales după ivirea monogamiei, se pierde în trecut si pentrucă realitatea trecută se reflectează în creațiunile fantastice ale mitologiei, burtă-verzii cumsecade au tras și trag concluzia că arborele genealogic imaginar a dat naștere unor ginți reale!”.

Ca și la Americani, fratria era o gintă-mamă împărțită în mai multe ginți-fiice, pe care ginta-mamă le unea la un loc, și prin care ele descindeau adesea dintr’un strămoș comun. Astfel după Grote „toți membrii contemporani ai fratriei lui Hekateus aveau ca strămoș comun de a șaisprezecea spiță pe acelaș zeu”; toate gințile acestei fratrii erau deci literalmente ginți-surori. Fratria apare încă la Homer ca o unitate militară, în vestitul pasaj în care Nestor sfătuește pe Agamemnon: „Așează pe bărbați după triburi și fratrii în așa fel ca fratria să dea sprijin fratriei și tribul tribului”; afară de aceasta, fratria avea dreptul și datoria de a urmări omorul săvârșit asupra unui frator, deci în vremurile mai vechi ea avea și îndatorirea de a răzbuna sângele vărsat. Ea mai avea sanctuare și ceremonii comune, după cum desvoltarea întregii mitologii grecești din vechiul cult aric al naturi era în cea mai mare parte determinată de ginți și de fratrii, și avea loc chiar în sânul acestora. Ea mai avea un șef (phratriarhos) și, după De Coulanges, ținea de asemenea adunări, lua hotărîri obligatorii, avea o justiție și administrație. Insuși statul de mai târziu care ignora ginta, lăsa fratriei anumite funcțiuni publice de îndeplinit.

Mai multe fratrii înrudite formează un trib. In Atica erau patru triburi, cu câte trei fratrii, dintre care fiecare număra Pagină:Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/107 Pagină:Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/108 Pagină:Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/109 Pagină:Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/110 Pagină:Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/111

1. Pelasgii — cea mai veche populație a Greciei. – Nota Red.
2. Engels se referă la următorul pasaj dintr’unul din discursurile lui Demostene, cel mai renumit orator din Atena, contra lui Eubulides: Cine lasă să meargă la mormintele taților pe acei care n’au niciun fel de relații cu ginta? — Nota Red.