Originea familiei, a proprietății private și a statului/Ginta greacă

IV

GINTA GREACĂ

 

Grecii ca și Pelasgii^[1] și alte popoare înrudite cu dânșii după trib erau, încă din vremea preistorică, constituiți potrivit aceleiași succes uni organice ca și Americanii: gintă, fratrie, trib, uniune de triburi. Fratria putea lipsi, ca la Dorieni; uniunea de triburi putea să nu se desvolte pretutindeni, dar în toate cazurile ginta era unitatea de bază. In momentul când Grecii intră în istorie, ci stau pe pragul civilizației; între dânșii și triburile americane despre care a fost vorba mai sus, se interpun aproape două mari perioade de desvoltare, cu care Grecii din vremurile ercice au depășit pe Irochezi. Deaceea, ginta Grecilor nu mai este deloc ginta arhaică a Irochezilor, urmele căsătoriei pe grupe încep să dispară în mod simțitor. Matriarhatul făcu loc patriarhatului; prin aceasta proprietatea privată, care apărea a făcut cea dintâi spărtură în întocmirea gentilică. O a doua spărtură fu urmarea firească a celei dintâi; deoarece după introducerea patriarhatului averea unei moștenitoare bogate avea să treacă, prin căsătoria ei, bărbatului ei, deci în altă gintă, se sfărâma baza întregului drept gentilic și nu numai că se îngădui, dar se porunci, în acest caz, ca fata să se mărite cu un bărbat din aceeași gintă, pentru ca averea să rămână în gintă.

După istoria greacă a lui Grote, ginta ateniană în special, se menținea unită prin:

1. Ceremonii religioase comune și drepturi exclusive acordate preoțimii în onoarea unui zeu anumit care era privit ca părintele ginții și care, în calitatea aceasta, era desemnat printr’o poreclă deosebită;

2. Un cimitir comun (vezi „Eubulides" al lui Demostene^[2]);

3. Dreptul de moștenire reciprocă:

4. Indatorirea reciprocă de ajutor, apărare și sprijin în caz de violență;

5. Dreptul și datoria reciprocă de a se căsători înăuntrul ginții în anumite cazuri, mai ales când era vorba de orfane sau moștenitoare;

6. Posedarea, cel puțin în unele cazuri, a unei proprietăți comune, cu un arhonte (conducător) și un casier propriu.

Apoi fratria lega la un loc mai multe ginți, dar nu așa de strâns; totuși și aici găsim drepturi și datorii reciproce de o natură asemănătoare, cu deosebire anumite ceremonii religioase comune și dreptul de răzbunare când un frate era ucis. Totalitatea fratriilor unui trib avea la rândul ei, ceremonii sfinte comune care se repetau regulat, sub conducerea unui Phylobasileus (șef de trib) ales dintre nobili (Eupatrizi).

Așa ne spune Grote. Și Marx adaugă: „Prin ginta greacă se întrevede sălbaticul (de pildă Irochezul) și e ușor de recunoscut”. Și mai ușor îl vom recunoaște, de îndată ce vom cerceta lucrurile ceva mai adânc.

Intr’adevăr ginții grece îi mai erau proprii următoarele trăsături:

7. Descendență paternă;

8. Oprirea căsătoriei înăuntrul ginții, afară de cazuri când era vorba de moștenitoare. Această excepție și caracterul ei obligator, dovedesc că în vigoare era regula cea veche. Aceasta reiese și din regula obligatorie pentru toți după care, prin căsătorie femeea renunța la riturile religioase ale ginții ei și trecea la riturile religioase ale bărbatului ei, în fratria căruia era înscrisă. Conform acestei reguli și după un vestit pasaj din Dikearh, căsătoria în afară de gintă era deci regulă, și Becker, în „Charikles”, susține chiar că nimeni n’avea voie să se căsătorească înăuntrul propriei sale ginți;

9. Dreptul de a adopta membri noi în gintă; el se realiza prin adoptarea în familie, însă cu formalități publice și numai în mod excepțional;

10. Dreptul de a alege pe șefi și de a-i demite. Că fiecare gintă avea arhontele ei, o știm; dar că această funcție era ereditară în anumite familii, nu se pomenește nicăeri. Până la sfârșitul barbariei este de presupus că n’a existat întotdeauna un drept strict de moștenire, care nu se poate împăca deloc cu o stare de lucruri în care bogații și săracii aveau, înăuntrul ginții, drepturi absolut egale.

Nu numai Grote, ci și Niebuhr, Mommsen și toți ceilalți istorici de până acum ai antichității clasice au dat greș când a fost vorba de gintă. Oricât de just au zugrăvit ei multe din trăsăturile sale caracteristice, totuși ei vedeau întotdeauna în ea o grupă de familii, și astfel le-a fost cu neputință să înțeleagă natura și origina ginții. Familia n’a fost niciodată, în întocmirea gentilică, o unitate organizatorică și nici nu putea să fie, fiindcă soțul și soția făceau parte, în mod necesar, din două ginți diferite. Ginta intra cu totul în fratrie, fratria în trib; familia se disolva, jumătate în ginta soțului și jumătate în aceea a soției. Nici statul nu recunoaște familia în dreptul public; până astăzi ea nu există decât în dreptul privat. Și totuși, întreaga noastră istorie de până acum pornește dela absurda presupunere, devenită intangibilă mai ales în secolul al optsprezecelea, că familia monogamă, care este deabia mai veche decât civilizația, este nucleul în jurul căruia s’au cristalizat treptat societatea și statul.

„Să-i mai facem domnului Grote observația, adaugă Marx, că deși Grecii derivă gințile lor din mitologie, aceste ginți sunt mai vechi decât mitologia cu zeii și semi-zeii ei, creați de ele însele”.

Lui Morgan îi place să citeze pe Grote pentrucă este un martor cu autoritate și demn de încredere. Grote mai povestește că fiecare gintă ateniană avea un nume luat dela presupusul ei întemeietor, că în genere, înainte de Solon, și chiar și după Solon, în caz de lipsa unui testament, averea celui mort o moșteneau tovarășii de gintă (gennêtes), și că în caz de omor, în primul rând rudele, apoi tovarășii de gintă și în sfârșit fratorii celui ucis, aveau dreptul și datoria de a urmări pe ucigaș în fața judecătorilor: „Tot ce auzim despre cele mai vechi legi ateniene, este întemeiat pe împărțirea în ginți și fratrii”.

Faptul că gințile se trag din strămoși comuni a provocat „filistinilor pedanți” (după expresia lui Marx) multă bătaie de cap. Dat fiind că ei le prezintă, firește, ca fiind de esență curat mitică, ei nu-și pot explica deloc formarea unei ginți din familii existând una lângă alta și care la început nici nu erau măcar înrudite între ele. Și totuși trebue să admită aceasta numai pentru a putea explica existența ginților. Astfel ei se învârtesc în acelaș potop de vorbe care se reduce la frazat arborele genealogic este, ce-i drept, o fabulă, dar ginta este o realitate; și, în sfârșit, Grote — cu intercalările făcute de Marx — spune: „Numai rareori auzim vorbindu-se de acest arbore genealogic, fiindcă el este scos în public numai în anumite cazuri, deosebit de solemne. Dar gințile mai puțin importante aveau ceremoniile lor religioase comune (ciudat lucru, domnule Grote!), și un părinte genealogic supraomenesc comun și un arbore genealogic comun, ca și cele mai celebre (ce ciudat lucru, mai ales în ce privește gințile mai puțin importante, domnule Grote!); planul fundamental și temelia ideală (nu ideală, stimate domn, ci trupească, în germană fleischlich!) erau aceleași la toate”.

Marx rezumă răspunsul lui Morgan la această chestiune în următoarele cuvinte: „Sistemul înrudirii de sânge, corespunzător ginții în forma ei primitivă — și Grecii o avuseseră cândva ca și alți muritori — asigura cunoașterea gradelor de înrudire a tuturor membrilor ginții între dânșii. Ei învățaseră acest lucru, de o însemnătate hotărîtoare pentru dânșii, din practică, din copilărie. Acest lucru fu dat uitării odată cu ivirea familiei monogame. Numele ginții dădu naștere unui arbore genealogic, pe lângă care acel al familiei monogame apăru ca neînsemnat. Singur numele acesta mai menținea tradiția originii comune a celor ce-l purtau; dar arborele genealogic al ginții avea rădăcini așa de adânci în trecut, încât membrii ei nu-și mai puteau dovedi adevăratul lor grad de înrudire reciprocă, afară de cazurile puțin numeroase, când era vorba de strămoși mai recenți, comuni. Numele însuși era dovada origini comune și încă o dovadă neîndoielnică, exceptând cazurile de adoptare. Dimpotrivă, negarea de fapt a oricărei înrudiri între tovarăși de gintă așa cum au făcut Grote și Niebuhr, care făcură din gintă o creație cu totul inventată și fictivă, este demnă de savantlâcul „ideal”, adică de cabinet. Intrucât înlănțuirea generațiilor, mai ales după ivirea monogamiei, se pierde în trecut si pentrucă realitatea trecută se reflectează în creațiunile fantastice ale mitologiei, burtă-verzii cumsecade au tras și trag concluzia că arborele genealogic imaginar a dat naștere unor ginți reale!”.

Ca și la Americani, fratria era o gintă-mamă împărțită în mai multe ginți-fiice, pe care ginta-mamă le unea la un loc, și prin care ele descindeau adesea dintr’un strămoș comun. Astfel după Grote „toți membrii contemporani ai fratriei lui Hekateus aveau ca strămoș comun de a șaisprezecea spiță pe acelaș zeu”; toate gințile acestei fratrii erau deci literalmente ginți-surori. Fratria apare încă la Homer ca o unitate militară, în vestitul pasaj în care Nestor sfătuește pe Agamemnon: „Așează pe bărbați după triburi și fratrii în așa fel ca fratria să dea sprijin fratriei și tribul tribului”; afară de aceasta, fratria avea dreptul și datoria de a urmări omorul săvârșit asupra unui frator, deci în vremurile mai vechi ea avea și îndatorirea de a răzbuna sângele vărsat. Ea mai avea sanctuare și ceremonii comune, după cum desvoltarea întregii mitologii grecești din vechiul cult aric al naturi era în cea mai mare parte determinată de ginți și de fratrii, și avea loc chiar în sânul acestora. Ea mai avea un șef (phratriarhos) și, după De Coulanges, ținea de asemenea adunări, lua hotărîri obligatorii, avea o justiție și administrație. Insuși statul de mai târziu care ignora ginta, lăsa fratriei anumite funcțiuni publice de îndeplinit.

Mai multe fratrii înrudite formează un trib. In Atica erau patru triburi, cu câte trei fratrii, dintre care fiecare număra treizeci de ginți. O astfel de împărțire a grupelor presupune un amestec conștient și metodic în ordinea produsă spontan. Istoria greacă trece sub tăcere cum, când și dece s’a întâmplat acest lucru, despre care Grecii înșiși păstraseră amintiri numai până la începutul epocii eroice.

Deosebirile de dialect erau mai puțin desvoltate la Greci, înghesuiți pe o întindere relativ mică de pământ, decât în întinsele păduri americane; totuși, și aici găsim unite într’o organizație mai mare, numai triburi cu acelaș dialect principal și chiar în mica Atică găsim un d’alect deosebit, care mai târziu deveni cel dominant ca limbă generală a prozei.

In poeziile homerice găsim triburile grecești deja unite în cea mai mare parte în neamuri mici, înăuntrul cărora totuși gințile, fratriile și triburile își păstrau încă complect independența. Ele locuiau deja în orașe întărite cu ziduri; numărul populației crescu cu înmulțirea turmelor, cu desvoltarea agriculturii și cu începuturile de desvoltare a meseriilor; odată cu aceasta se măriră deosebirile de avere, și cu ele se întări elementul aristocratic înăuntrul democrației vechi, primitive. Diferitele neamuri mici duceau războaie fără sfârșit pentru cucerirea celor mai bune pământuri și chiar pentru pradă; robia prizonierilor de război ajunsese o instituție recunoscută.

Orânduirea acestor triburi și neamuri mici era următoarea:

1. Autoritatea permanentă era sfatul, bule, compus la început din șefii ginților, mai târziu, când numărul acestora deveni prea mare, din câțiva aleși dintre șefi, ceeace dădu prilej desvoltării și întăririi elementului aristocratic; astfel ne și înfățișează Dionysios sfatul din timpurile eroice alcătuit din fruntași (kratistoi). Sfatul hotăra în mod definitiv asupra treburilor importante: așa, la Eshil, sfatul din Theba, ia hotărîrea de mare însemnătate în împrejurările de atunci, de a îngropa cu multă cinste pe Eteocles, dar de a asvârli pradă câinilor cadavrul lui Polynice^[3]. Cu întemeierea statului, sfatul acesta deveni Senatul de mai târziu.

2. Adunarea poporului (agora). La Irochezi, am văzut poporul, bărbați și femei, înconjurând adunarea sfatului, spunându-și cuvântul în ordine și influențând astfel hotărîrile ei. La Grecii lui Homer, acest „Umstand” (oameni care stau jur împrejur), pentru a întrebuința o expresie juridică din germana veche, s’a desvoltat până a ajuns o adevărată adunare a poporului, cum era cazul și la Germanii din vechime. Ea era convocată de către sfat pentru a lua hotărîri în treburile importante; fiecare bărbat putea lua cuvântul. Hotărîrile se luau prin ridicarea mâinilor (Eshil în implorătorii apărării) sau prin aclamații. Această adunare era suverană în ultimă instanță, căci, spune Schömann (în „Antichități grecești”), „când este vorba de un lucru pentru îndeplinirea căruia este necesară colaborarea poporului, Homer nu ne arată niciun mijloc prin care acesta ar putea fi silit s’o facă împotriva propriei sale voințe”. In epoca în care orice bărbat adult din trib era oștean, nu exista încă o putere publică despărțită de popor, care putea să-i fie opusă. Democrația primitivă era încă în floare și dela acest fapt trebue să pornim pentru a înțelege puterea și situația, atât a sfatului cât și a basileusului.

3. Șeful militar (basileus). Cu privire la acesta, Marx observă: „Invățații europeni, în mare parte lachei înăscuți ai domnitorilor, fac din basileus un monarh în înțelesul modern al cuvântului. Impotriva acestui lucru se ridică republicanul Yankeu, Morgan. El spune foarte ironic, dar cu dreptate, despre uleiosul Gladstone și opera lui, „Juventus Mundi” („Tinerețea lumii”): Domnul Gladstone ne prezintă pe căpeteniile grece din vremurile eroice ca pe niște regi și prinți, adăugând că ei ar fi fost și gentlemeni; el însuși este însă silit să recunoască că, în linii generale, pare să găsim la ei obiceiul sau legea succesiunii primului născut, în mod suficient, dar nu prea strict formulată”. Domnul Gladstone însuși va recunoaște că o succesiune, atât de restrânsă, a primului născut, chiar dacă această restricțiune nu este prea severă, este egală cu zero.

Am văzut cum stăteau lucrurile în ce privește moștenirea posturilor de conducători la Irochezi și la alți Indieni. Toate funcțiile erau eligibile de cele mai multe ori înăuntrul ginții, și într’atâta ele erau ereditare. La ocuparea funcțiilor vacante se stabilește treptat regula de a da preferință rudei gentilice celei mai apropiate a înaintașului — fratele ori fiul surorii — dacă nu există pricini ca să se treacă peste dânsul. Dacă, deci, la Greci, sub domnia patriarhatului, funcția basileusului trecea de regulă asupra fiului, sau asupra unuia din fii, aceasta dovedește doar că fiii aveau în favoarea lor probabilitatea de a fi aleși ca urmași de către popor; aceasta nu constitue însă deloc o dovadă a dreptului legal de succesiune fără vot popular. Ceeace vedem aici constitue, la Greci și la Irochezi, primul germene al familiei nobile, deosebite înăuntrul ginții; iar la Greci constitue și primul început al unei viitoare șefii sau monarhii ereditare. Este deci de presupus că, la Greci, cel care ocupa funcția de basileus trebuia să fie sau ales de popor, sau confirmat în funcțiune de organele recunoscute ale acestuia — sfatul sau agora — așa cum se făcea cu „regele” (rex) roman.

In „Iliada”, Agamemnon, căpetenia bărbaților, ne apare nu ca un rege suprem al Grecilor, ci drept comandant suprem al unei armate aliate în fața unui oraș asediat. Și despre această calitate a lui vorbește Ulise, când izbucnise cearta între Greci, în vestitul pasaj: „Nu este bine când comandă mulți; să comande unul singur”, etc. (după care urmează versul preferat cu sceptrul, care a fost adăugat mai târziu). „Ulise nu ține aici o prelegere despre o formă de guvernământ, ci cere supunere față de șeful suprem al armatelor în război. Pentru Greci, care în fața Troiei reprezentau numai o oaste, lucrurile se petreceau destul de democratic în adunarea poporului (agora). Atunci când Achille vorbește de daruri, adică de împărțirea prăzii, el nu însărcinează niciodată cu împărțirea ei nici pe Agamemnon, nici pe un alt basileus, ci pe „fiii Aheilor”, adică poporul. Epitetele: „născut din Zeus” „hrănit de Zeus”, nu dovedesc nimic, întrucât fiecare gintă se trage dintr’un zeu, iar aceea a șefului de trib dintr’un zeu „mai distins”, în cazul de față din Zeus. Chiar și cei ce nu erau personal liberi, ca porcarul Eumeus și alții, sunt „divini” (dioi și theioi) și anume în „Odisseea”, deci mult mai târziu decât pe vremea „Iliadei”; în aceeași „Odissee” se mai dă numele de erou și crainicului Mulios, cât și cântărețului orb Demodokes. Pe scurt, cuvântul basileia pe care scriitorii greci îl întrebuințează pentru așa numita regalitate homerică (deoarece caracteristica ei de căpetenie este conducerea armatei), având alături sfatul și adunarea poporului, înseamnă numai democrație militară”. (Marx)

In afară de atribuții militare, basileus mai avea și funcții preoțești și judecătorești; acestea din urmă nu sunt precis determinate; cele dintâi el le îndeplinea în calitatea sa de reprezentant suprem al tribului sau al uniunii de triburi. De atribuții civile, administrative nu se vorbește nicaieri, se pare însă că, prin însăși slujba ce o avea, basileus era membru al sfatului. A traduce deci basileus prin cuvântul german König (Kuning) este absolut exact din punct de vedere etimologic, fiindcă cuvântul König, vine dela Kuni, Künne și înseamnă șef de gintă. Dar înțelesului de astăzi al cuvântului rege nu-i corespunde de fel basileus dela vechii Greci. Tucidid numește basileia veche, în mod expres, patriche, adică derivând dela ginți, și spune, că ea a avut atribuții fixe, deci mărginite. Iar Aristotel spune că basileia din timpurile eroice ar fi fost o căpetenie peste oameni liberi, iar basileus un șef de armată, judecător și mare preot; el n’avea deci putere de guvernare în înțelesul de mai târziu al cuvântului^[4].

Vedem deci în orânduirea socială greacă din timpurile eroice vechea organizație gentilică în putere încă, dar și începutul surpării ei: patriarhatul cu moștenirea averii de către copii, prin care fapt se favorizează acumularea de bogății în familie și se face din aceasta o putere față de gintă; înrâurirea deosebirilor de averi asupra orânduirii sociale prin formarea primelor începuturi de nobilime și regalitate ereditară; robia care privea la început numai pe prizonierii de război, deschizând deja perspectiva pentru robirea propriilor tovarăși de trib și chiar de gintă; vechiul război dintre triburi degenerând în prădăciune sistematică pe mare și pe uscat pentru a cuceri vite, robi, comori, devenind un mijloc regulat de agonisire; într’un cuvânt, bogăția preamărită și stimată ca un bun suprem, și abuzul față de vechile orânduiri gentilice pentru îndreptățirea prădăciunilor. Numai un lucru mai lipsea: o întocmire care nu numai să asigure averile de curând câștigate ale unor persoane izolate împotriva tradițiilor comuniste ale orânduirii gentilice, nu numai să consfințească proprietatea privată așa de disprețuită înainte vreme și să proclame această consfințire drept scopul cel mai înalt al oricărei colectivități omenești, ci și să pună pecetea recunoașterii de către întreaga societate, pe noile forme de dobândire a proprietății, forme care se desvoltă una după alta, deci forme de înmulțire din ce în ce mai rapidă a bogățiilor; lipsea o întocmire care să eternizeze nu numai noua despărțire a societății în clase, dar și dreptul clasei avute de a exploata pe cei neavuți, și stăpânirea ei asupra acestora.

Și întocmirea aceasta apăru. Statul fu inventat.

1. Pelasgii — cea mai veche populație a Greciei. – Nota Red.
2. Engels se referă la următorul pasaj dintr’unul din discursurile lui Demostene, cel mai renumit orator din Atena, contra lui Eubulides: Cine lasă să meargă la mormintele taților pe acei care n’au niciun fel de relații cu ginta? — Nota Red.
3. Eteocles și Polynice — cei doi frați vrăjmași din tragedia lui Eshil „Cei șapte șefi de armată contra Thebei”, din care Eteocles a apărat orașul său natal Theba contra lui Polynice. — Nota Red.
4. Atât acest basileus grec cât și șeful de război al Aztecilor au fost înlocuiți printr’un prinț modern. Morgan supune pentru prima oară criticii istorice spusele Spaniolilor, la început greșite și exagerate, iar mai târziu deadreptul mincinoase, și dovedește că Mexicanii, deși se aflau pe treapta de miiloc a barbariei, stăteau totuși mai sus decât Indienii-pueblo din noul Mexic, și că întocmirea lor socială, pe cât se poate stabili din rapoartele denaturate, era următoarea: o uniune de trei triburi, care supusese alte câteva triburi si le impusese la plata unui tribut, și care era cârmuită de un sfat al uniunii și de un șef militar al uniunii pe care Spaniolii l-au prefăcut în „împărat”. (Nota lui Engels)