Omul (Pituc)

 

Nu-i mai ridicol zău, ca și omu-n lume,
Ce fălos trăiește aici pe pământ,
Joc își bate el de toate cu a sa gură,
Înălțându-și nasul pân’ la cerul sfânt;
Bolta azurie că o grapă gândești...
Îngâmfat om oare cu ce te trufești?

Ce zboară mai iute ca și o clipire?
Viața ta trece — crede-mi omul meu, —
Ca timpul ce vine și iar grabnic piere ;
Abia că-ți văzuse el leagănul tău,
Iat’ lângă coșciugul trist că te trezești .. .
Îngâmfat om oare cu ce te trufești?

Și într-o clipită ce-ai lucrat ia spune-mi?
Staturi și popoare tu ai cucerit ?
Sub jug capul numai cei mișei își [pleacă,
Și atare domnire e lucru mărit?
Ba e o rușine așa de vorbești...
Îngâmfat om oare cu ce te trufești?

Și dacă prin glorii câștigași renume?
În groapă cu tine acuși s-a sfârși,
Sau poate că și-apoi ca și-un fidel câne
Câțiva seculi mici te va mai însoți...
Peri-va făr’ hrană și el orice trudești!
Îngâmfat om oare cu ce te trufești?

Al tău nimb și nume să rămână! Unde?
Când și al tău popor se va năpusti...
Chiar și țara-n care e a ta națiune
Fost-a ocean și iară va mai fi.
S-or nimici toate ce numai privești...
Îngâmfat om oare cu ce te trufești?

(Coltău, septembrie 1847)