Odiseea/Cartea XXIV

 

… … … … … … … … … …
Cum zboară, țițăind în zbor, prin golul
Adîncii peșteri lilieci, la fel,
Cînd unul s-a desprins, căzînd din stolul
Cel mare-al lor, și toți cei prinși de el
Căzur-apoi, și mare-acum li-e zolul,
Așa și ele după Hermes cel
De-a pururi bun zburau acum mîhnite,
Urmîndu-i lui pe căi mucigăite.
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
Cu-Ahil steteau aceștia așadară,
Cînd iată că veni mîhnit spre ei
Atridele-Agamemnon, și-l urmară
Mîhniți de-asemeni și tăcuți acei
Ce-au fost uciși, murind o moarte-amară,
Prin rea purtarea jalnicei femei.
Deci lui acum, a toți mai înainte,
Așa-i vorbi Pelide-Ahil cuvinte:
Și trist au început să te bocească
Și toate cele nouă muze n cor
Schimbînd mereu a lor dumnezeiască
bocire-a gurii lor
Și nu puteai vro față omenească
S-o vezi atunci neplînsă printre noi,
Atît de jalnic plîns fără de fine
Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine
„Atridule-Agamemnon, sus în lume
Ziceam mereu că tu printre eroi
Ești cel mai drag lui Zevs, căci ai și nume
Și ești și domn la Troia peste noi
Pe-atît de mulți viteji, plecați anume
Să fim striviți de sorți și de nevoi.
Dar iată că fu scris ca ție, tată,
Să-ți iasă-n drum de cea dintîie dată
Și trist au început să te bocească
Și toate cele nouă muze n cor
Schimbînd mereu a lor dumnezeiască
bocire-a gurii lor
Și nu puteai vro față omenească
S-o vezi atunci neplînsă printre noi,
Atît de jalnic plîns fără de fine
Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
… … … … … … … … … …
Și trist au început să te bocească
Și toate cele nouă muze n cor
Schimbînd mereu a lor dumnezeiască
… … … … … . .bocire-a gurii lor
Și nu puteai vro față omenească
S-o vezi atunci neplînsă printre noi,
Atît de jalnic plîns fără de fine
Stîrni duioasa muză-n noi, prin tine
Zi zece-apoi, și alte șapte zile
Te-am plîns și zi și noapte nencetat,
Și vecinice-ale sfintei mări copile
Și noi aheii pe pămîntul lat.
Și-a optsprăzecea zi, mărete-Ahile,
Pe-al mării mal noi focului te-am dat,
Tăind în juru-ti sutele de vite
Și oi și boi cu coarnele-aurite.
Și-ardeai așa și-n miere și-n grăsime,
Și-avînd pe trup zeiasca ta manta,
Și-n jurul tău și-arcași și călărime
Și-n arme toți treceau prin fața ta,
Și-un vuiet fu, cum nu-l dorească nime!
Cînd focu-apoi cu-ncetul scăpăta
Și stins fu-n zorii zilei cei duioase,
Ți-am strîns cu pumnul galbenele oase
În vin curat și-n untdelemn, și puse
În ol cu două torți, de aur, dat
De maică-ta; iar Dionis, cum spuse,
I-l dete ei, că-i de Hefest lucrat.
Acolo zaci, cu oasele ce-avuse
Patroclu-al tău, dar neamestecat
Cu cel ce dup-a lui Patroclu moarte
Tu-ntîiul ți-l țineai și-n cinste foarte
Și-ntreag-apoi oștirea cea grecească
De-ahei pe-acelea oase din pămînt
Veneau cu mii de mii să-ngrămădească
Măreț și mare-un foarte nalt mormînt,
Pe largul Helespont ca să-l privească
Pe-un mal înalt departe-acei ce sînt
Pe mare-n larg, și-uimire să le fie
Și celor de-azi și celor ce-o să vie.
Deci mîndre arme, de la zei cerute,
A pus la mijloc maică-ta apoi
Spre-a fi răsplata luptei pe-ntrecute;
Și mulți se și-ncercară dintre noi,
Căci multe-n lume arme-au fost văzute
La moartea multor nentrecuți eroi
Cînd tari voinici se-ncing….
Dar însuți tu te-ai fi mirat în minte
Ce mîndre daruri pentru tine-a pus
Zeița Tetis care-ți fu părinte,
Căci foarte-ai fost iubit de cei de sus.
Deci numele ce-aveai și mai nainte,
El nici acum aici nu ți-e răpus
In lumea morții, și-o să-l ai, Ahile,
În veac de veac și-n nesfîrșite zile.
Dar mie, vai, de ce folos îmi este
Tot numele, că fui biruitor
Sfîrșind războiul cel cu-amară veste !
Căci Zevs mi-a scris la-ntorsul meu să mor
De mîna rea a jalnicei neveste !”
Așa-și spuneau ei gîndurile lor,
Cînd iată că sosi omorîtorul
Lui Arg, Ermia, și-l urmau cu zborul
… … … … … … … … … … . .
Și-Atrid s-a-ntors spre el de-ntîi și zise:
„Ce este,-Amfimedoane-al meu iubite.
Că voi ați străbătut, atîția juni,
În neagra noapte-a morții cei cumplite,
De-aceeași vîrstă toți, frumoși și buni,
Cum n-ai putea mai mîndre și-nflorite
Pe-ntreg pămîntul alte vieți s-aduni?
Poseidon, deci, v-a dat pieririi rele,
Stîrnind și valuri mari și vînturi grele,
Sau răi dușmani v-uciseră-ntr-o țară
Pe cînd răpeați cirezile de boi,
Iar ei sărind cu lănci își apărară
Nevestele și-orașul lor de voi?
Răspunde ce te-ntreb și spune-mi dară,
Căci noi Atrizii oaspeți amîndoi
În cas-am fost la bunul tău părinte.
Ori nu-l mai ții tu pe-Agamemnon minte
Și nici pe Menelau, cînd împreună
Ne-am dus să-nduplecăm pe-Ulis să ia
Și dînsul parte-n lupta cea nebună
Din cîmpul Troiei? Și cu trudă grea
Făcurăm drumul într-o-ntreagă lună
Pe-al mării larg și după ce de-abia
Putui îndupleca spre noi pe-Ulise.”
Și-oftînd Amfimedon atunci îi zise:
„Vai, țin aminte toate,-o rege mare,
De Zevs crescute-Atrid, în grija cui
Atîția greci și-au pus a lor scăpare!
Ascultă deci și limpede-o să-ți spui
De-a morții noastre-atît de rea-ntîmplare!
Ne-ucise Odiseu în casa lui,
Căci, neștiind de-i mort în lumea asta
Ori viu subt cer, noi îi pețeam nevasta,
Iar ea prin minte-un gînd viclean purtîndu-l
Și vrînd pierirea noastră, nici nu da
Sfîrșit acelui măritiș, nevrîndu-l,
Dar nici fără de vreri nu s-arăta,
Ci multe viclenii scornea cu gîndul.
Deci și-asta una că mereu ea sta
Țesînd cu-acel război ce-n casă-l puse,
Supțire-o pînză lungă și ne spuse:
«Voi, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat al meu, dar vreau urzitul tort
Să nu mi-l pierd, deci nu grăbiți nuntitul.
Să țes de-ntîi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul,
Să nu-mi aud dojeni că zace mort
Și n-are-un giulgiu așa precum se cere,
El, cel ce-a strîns nespus de mare-avere.»
Și-așa crezurăm toți ce ea ne spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea la făclii pe-ascuns aduse
Strica pînă-n sfîrșit urzeala ei.
Trei ani cu vorbele așa ne duse,
Viclean știind să-nduplece pe-ahei.
Dar cînd apoi din luni ce se urmară,
S-umplură ani și fu și-a patra vară.
Și trist au început să te bocească
…………………………………………………………………………………………..
Și-atunci știu eu ce demon râu aduse
Pe regele-Odiseu acasă viu,
În cîmp, la țară unde-o stîn-avuse.
Veni apoi la el și scumpu-i fiu
Din Pilos, de unde după știri se duse.
Ce-au pus la cale-apoi atîta știu,
Că moartea noastr-o puseră la cale.
Venir-apoi deci amîndoi în vale,
În marele oraș, dar nu-mpreună,
Ci-ntîi flăcăul, iar Ulise-apoi,
Și-n toate-asemeni unui cerșetor ce-adună
Cerșind pe drum și-n foarte mari nevoi,
Bătrîn și-n lips-a orice haină bună.
Purcarul deci așa-l băgă-ntre noi
Pe-Ulis, sărac ca unul ce se roagă,
Proptit în neputința lui pe-o ghioagă.
Deci nimeni nu putu-ntre noi să știe,
Nici cei mai vîrstnici, c-ar fi el, și nici
N-a dat vrun semn cum c-ar putea să fie.
Și-așa-l batjocuream ca pe calici
Cu vorbe tari și fără de-omenie.
Iar el răbdă-ntre-atîția tari voinici
Și-n spate-aruncături și-ocări la masă
Și foarte-a fost de rîs în propria casă.
Dar cînd în urmă Zevs din cer trimise
Și c ipa de blăstăm, atunci a dus
Cu fiul său și lănci cîte găsise
Și spăzi și tot în cula cea de sus,
Și-a culei ușă el cu drugi o-nchise.
Apoi, viclean, neveste-sei i-a spus
Să puie la-ncercat cu fierul prinții,
Iar ea să fie prețul biruinții.
Vai, tristă probă ce ne-a fost pierzare,
Căci ea a fost prilejul ca din ea
Să-nceap-apoi a sîngelui vărsare!
Deci noi probam, dar nimeni nu putea
Să-ntindă coarda arcului cel mare,
Căci multă-n braț puterea ne lipsea.
Cînd vru să ia și-Ulise arcu-n mînă,
Răcneam, certînd purcarul de la stînă
Să nu i-l dea, oricît de mult l-ar cere.
Deci singur Telemac porunc-a dat
Să-l dea; și-avîndu-l plinul de putere
Ulise-n mîni, prea lesne l-a-ncordat,
Trecînd și-un fier prin toate-acele fiere.
Apoi, sărind pe prag, el a vărsat
Săgețile din tolbă la picioare
Și-n jur zburînd priviri îngrozitoare.
Și dînd în Antinou cătă să vadă
Tot drept în fața-i săgetînd mereu.
Așa pierirăm deci, o preaslăvite
Stăpîne-Atrid. Și-n marele palat
Zac trupurile noastre nengrijite
De-a valma, vai, căci încă n-au aflat
De noi prin case rudele iubite
Cari triști să spele sîngele-nchegat
Pe răni, și-n pat cu giulgi să ne-nfășoare,
Căci asta-i cinstea orișicui cînd moare!”
Răspunse-Atride-atunci: „Ferice ție,
Născute din Laert, Ulise tu!
Oh, cum ți-ai cîștigat prin bărbăție
Pe-a ta nevastă ce răpită-ți fu!
Iar prea-nțeleapta-n toate-a ta soție
Ce bune minți în gîndul ei avu
Și cum ținu icoană-n gînd curată
Pe-al său bărbat cel drag al ei de fată!
De-aceea-n lume-a pururi n-o să tacă
Slăvindu-i bunii multa cinste-a ei,
Și-un dulce-al Penelopei au să facă
Frumos un cîntec fericiții zei,
Să-l știe toți și-ntregii lumi să-i placă!
Dar nu ca fapta jalnicei femei,
A fetei lui Tindar cea-ngrozitoare,
Ce-și puse-n gînd pe soț să și-l omoare.
Și slugi și toți pe care-n larga vie
Năimiți el îi avea cu el în rînd.
Și-avea și pe-o bătrînă, ca să-i fie
De paz-aici și grija lui purtînd,
Căci sta bătrîn și singur ca-n pustie
Și nu mai scobora-n oraș nicicînd.
Acolo deci s-opri acum Ulise
Și fiului și slugilor le zise:
„Intrați voi deci în bine ridicata
Clădire-acum, și-un porc, pe cel mai greu,
Tăiați-mi-l, să aflu prînzul gata.
Iar eu mă duc să cerc pe tatăl meu,
Să văd de mă cunoaște încă tata
Văzîndu-mă, și știe că sînt eu,
Ori nu mă mai cunoaște-acum, sărmanul,
Căci multe roți de-atunci făcut-a anul.”
Le-a zis și-apoi le-a dat să-i ducă-n casă
Vestitele lui arme de război.
Deci ei intrînd se pregăteau de masă.
Iar regele-Odiseu se duse-apoi
Să caute pe Laert prin via grasă.
Dar nu găsi sub bolțile de foi
Pe Doliu, sau pe vrunul dintre fiii
Acestuia, și nici pe-alt om al viii.
…………………………………………………………………………………
Ești zdrențe tot și colb pe tine zace.
Și-urît bătrîn în nengrijirea ta!
Dar negreșit nu lenea ta ți-l face
Pe-al tău stăpîn cu tine-a se purta
Așa de rău, ca-n zdrențe să te-mbrace!
Măreț și-ales cum ești, n-ai arăta
Să fii un rob din care n-ai ce-alege,
Ci mai întîi tu pari c-ai fi vrun rege!
Dar pari a fi vrun om ce se deprinde
Că după ce se scaldă-n baia lui,
Ia prînzu-ncet și moale-n pat se-ntinde,
C-așa-s moșnegii toți. Dar tu să-mi spui,
Că stau pe loc și-uimire mă cuprinde.
Al cui e ăst pămînt? Tu sluga cui?
Și spune-mi drept să știu și-aceasta dară:
E Itaca, sau nu-i, această țară?
Precum mi-a spus pe cale mai nainte,
Venind la deal, un om care-mi păru
Din tot ce-a spus că nu-i cu-ntreaga minte,
Căci foarte-nchis vorbea și nici nu vru
Să-mi spuie ce-ntrebam cu rugăminte
De-un oaspe-al meu de-aici, de-l știe-ori nu,
Și dacă-i viu și-n pace-urmîndu-și sorții,
Ori dus e bietu-n trista noapte-a morții.
Că iată vreu să-ți spui și-ascultă bine.
În țara mea eu ospătai pribeag
Odată pe-un străin venit la mine.
Din cîți străini trecur-al nostru prag,
Și mulți văzui, din multe țări străine,
Nu-mi fu nici unul decît el mai drag.
Și-așa se lăuda
Că-n Itaca-i e neamul lui și locul.
Și fiul lui Arcesiu-i este tată,
Laerte, el spunea. Pe-acesta dar
Primindu-l bine-n casa mea bogată
Cu multe cîte-aveam, i-am dat ca dar
Al dulcei prietenii, atunci legată,
Frumoase lucruri, ca de-un oaspe rar.
Talanți de aur
………………………………………………
Și-un mîndru ol de-argint cu flori scobite;
De șase-ori cîte două velinți moi
Și tot pe-atîtea mîndru-mpurpurite
Tunici i-am dat și și mantale-apoi
Pe cîte și tunici; și preavestite
Lucrări știind la ac și la război,
Frumoase patru fete
De el alese cum îi vruse placul.”
Plîngînd i-a zis Laert cu-oftare-amară:
„În țara care-o-ntrebi, într-însa ești;
Dar răi și-obraznici locuiesc în țară.
Iar cîte bune-ai vrut să-i dăruiești
Acelui om, păcat că i se dară!
Că dac-ar fi el viu, ca să-l găsești
Stăpîn în țara Itacei, străine,
Cinstit te-ar fi primit cu drag pe tine.
Și multe daruri ți-ar fi dat răsplată,
C-așa-i frumos să-ntorci un bun făcut.
Dar spune-mi tu cu vorb-adevărată,
Cîți ani vor fi de cînd l-ai petrecut
Pe bietul tău și-al meu — de-a fost vrodată
Și-al meu, sărmanul, unul meu născut!
Și spune-mi și-asta drept și nu-mi ascunde
Să știu și eu, tu cine ești? De unde?
Și cine-ai tăi părinți, și-orașul care?
Și unde-ați tras odgonul navei cei
Cu iute zbor de te-a adus pe mare
Cu soții dragi cei mult iubiți de zei?
Ori poate c-ai sosit cu vro-ntîmplare
Pe-o nav-a altor oameni buni, iar ei
Te-au scos pe mal și merseră nainte?”
Răspunse deci Ulis și-a zis cuvinte:
„Voi spune deci cu vorb-adevărată.
Eu sînt din Alibant, și am vestit
Palat al meu, iar Afidant mi-e tată
Și numele ce-l port e Heperit.
Un zeu mă rătăci de-această dată
Departe de Sicania și-am venit
Nevrînd pe-aici. Și-am nava-n sinul mării,
Departe de-acest loc, pe-un mal al țării.
Iar cît pentru-Odiseu, acum e anul
Al cincilea de cînd din țara mea
Pleca pe mare-n drumul său, sărmanul.
Dar bune paseri la plecare-avea,
La dreapta lui, și părăsi limanul
Voios de semn și deci nădăjduia
C-avem să ne-ntîlnim în gazd-adese
Și daruri să ne dăm cu drag și-alese!”
A zis. Și-un negru nor pe-al său părinte
De jale-l năvăli, și deci luînd
Cu palmele de jos nisip fierbinte,
Turna pe albu-i cap și-ofta gemînd.
Iar bietul Odiseu îi sta nainte,
Și inima-i s-amesteca-n curînd,
Și-atunci pe nări, privind pe bietu-i tată,
Fuior de plîns îl năpădi deodată.
Sărit-a deci și l-a cuprins în brată
Și mult l-a sărutat și-a zis: „Sînt eu,
Și iată-ți-l sosit aici, în viață,
Acel de care-ntrebi, că-s Odiseu!
Dar șterge-acum de plîns topita față
Și nu te văita și-acum mereu,
Căci am să-ți spui o foarte mare veste,
Și grabă deci, și mare grabă-mi este:
Ucisei, tată, prinții prin palatul
Cel larg al nostru și grăbit eu fui
Să bat cu moarte-ocara și păcatul!”
Răspuns Laerte-așa-i răspunse lui:
„De-mi ești tu cel sosit aici, băiatul,
Și tu-mi ești Odiseu, atunci să-mi spui
Spre-a mea credință semn ori știri ascunse!”
Răspuns deci Odiseu așa-i răspunse:
„Deci rana asta vezi-o-ntîi, cumplitul
Al dintelui cel alb un semn rămas
De cînd în munte mă răni-ntîlnitul
Mistreț, cînd tu și maică-mea-ntr-un glas
Ați vrut să mă trimeteți la iubitul
Al maicii mele tată, pe Parnas,
Să-mi iau de-acolo darurile mele
Ce-a spus că-mi dă, de-oi merge după ele.
Dar haid să-ți spui toți pomii-acei ce mie
Prin larga ta livadă mi-i păstrai,
Cînd eu, copil și plin de bucurie
Ceream ici-colo pomișori să-mi dai,
Umblînd pe urma ta prin larga vie
De cîte ori printr-însa te plimbai,
Și-așa-mi numeai pe rînd cu dulce vrere
Pe cîți eu să mi-i țin de-a mea avere.
Deci zece perii, patruzeci măslinii
Și zece-au fost prin vie merii mei.
Haraci de viță-n marginea grădinii
Cincizeci ai spus că-mi dai, și toți de-acei
Cari dau la vreme mîndrii lor și plinii
La boabă struguri dulci, cînd pentru ei
Cu bună vrere Zevs o toamnă face
Cu soare cald și blînd să-i coacă-n pace.”
…………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..
Iar lui îi zise Odiseu cuvinte:
„Să nu te temi de asta! Nici să n-ai
Vro grijă, tată, de vrun rău în minte!
Dar haide-acum spre casa unde stai.
Căci tocmai detei vorba mai nainte
Să fac-un prînz ai noștri, și mînai
Pe fiul meu și-Evmeu și pe Filete,
Să aflu,-am zis, fripturile tăiete.”
Așa vorbeau și-au mers apoi spre casă.
Găsiră deci pe-aceia trei frigînd
Acolo-n curte multă carne grasă
Și vin cu apă-n ol amestecînd.
Ci-ntr-ăst răstimp bătrîna cea rămasă
De pază lui Laert spăla-n curînd
Pe-acesta, deci, frumos și-l unse-ndată
Și-i dete-apoi și-o mantie curată.
Atene-apoi venind prefăcătoare
Făcu să pară om mai timpuriu
În trupu-ntreg păstorul de popoare
Și mult mai plin și și-n mișcări mai viu.
Și-așa ieși măreț din scăldătoare.
Deci foarte se mira iubitu-i fiu
Văzînd schimbat așa pe-al său părinte,
Părînd un zeu din cer, și-a zis cuvinte:
„O, negreșit un zeu te face, tată,
Să pari măreț și-n tinere puteri!”
Laert atunci cu vorba-nflăcărată:
„Ah, cum nu dete Zevs și-Atena ieri
Și-așa cum fui pe cînd băteam odată
Nericul din Epir, cel plin de-averi,
Ducînd pe-ai noștri-n luptă de năvală,
Alături să-ți fi stat acolo-n sală
Cu arme-n mîni, izbind în îndrăzneții
Acei de prinți mișei și să te-ajut;
A multor le-aș fi stins suflarea vieții,
Iar inima din tine-ar fi crescut”
Așa vorbeau ei doi, pe cînd băieții
Cei trei frigînd fripturile-au făcut
Un prînz bogat, și-ntrînd cu toții-n casă,
Ședeau pe bănci și jelțuri moi la masă.
Ei tocmai se găteau cu-ntinsă mînă
Să ia mîncări, cînd iată-l că răpus
De munca lui, intra și Doliu-n stînă,
Și-ai săi cei șase fii, căci s-a fost dus
În drumul lor prea vrednica bătrînă,
Acea care-i crescuse, și le-a spus.
Văzîndu-l deci, în minte-l cunoscură
Și-au stat pe prag c-uimire-n ochi și-n gură.
Dar blînd-avînd și vorba și privirea
Le-a zis cu dulce-ntîmpin Odiseu:
„Hai, moșule, și las-acum mirarea,
Și șezi colea că foarte-am fost și eu
Și toți flămînzi, și n-am atins mîncarea
Și-am stat așa că v-așteptam mereu!”
A zis și Doliu-atunci cu brațe-ntinse
Năval-a dat și-n brațe și-l cuprinse
Și mîna-n mîni luînd-o s-o sărute,
El mult i-o săruta și-a zis apoi:
„Acum, cînd tu, dorit cu mult durute
A noastre vreri, venit-ai înapoi
Cînd orișice nădejdi au fost pierdute,
Să fii binevenit aci-ntre noi!
Iar zeii-ți dea tot binele sub soare!
Dar știe-ori nu și Penelope oare
Că ești sosit, ori să grăbim solie?”
Răspunse Odiseu: „Ce grabă pui
Să faci aceasta? N-ai de ce, că știe!”
Și-apoi șezu din nou la locul lui.
Deci și-ai lui Doliu fii, cu veselie,
Pe mîni îl sărutau
Aceștia deci steteau ca să prînzească,
Iar zvonul merse-n grabă vestitor
Prin tot orașul larg să povestească
De-a prinților ursită și de-omor
Și-aici scoteau și-aici cu plînset mare
Vrun mort din curți, cu glas tînguitor,
Gătind pe-al său tot insul de-ngropare;
Iar cîți erau străini, dintr-alt popor,
Pe-aceștia-i trimiteau pe fiecare
Cu iuți corăbii-acasă-n țara lor.
În urmă toți veniră să s-adune
Să vad-obștescul sfat ce sfat va spune.
Deci după ce s-au strîns, sosind pe cale,
Sculîndu-se-ntre Evpit le-a zis,
Căci foarte-l biruia cumplita jale
De fiu-i Antinou, de cel ucis
El cel dintîi la masa largii sale,
Și-amar plîngînd vorbit-a de Ulis:
„Ast om, acum, voi frați, în două rînduri
Asupră-ne-a lucrat cu-amare gînduri!
A dus cu el în nave plutitoare
Pe cei mai buni războinici dintre noi,
Și-apoi pierdu și nave și popoare
Pe-al mării larg, iar cînd veni napoi
N-avu alt gînd mai bun decît s-omoare
Pe-ai Itacei pe cei dintîi eroi.
Să mergem dar, să nu-i dăm vreme lungă,
Ca nu cumva fugind de-aici s-ajungă
La sfînta Elis ce-o domnesc epeii
Și-n largul Pil, în locul nisipos!
Căci dacă nu, de-a pururi între-aheii
Din jur vom fi cu ochi plecați în jos!
Cînd ști-vor toți din zvon c-am fost mișeii
Ce-am stat fricoși în fața unui scos
Din minți, nerăzbunînd cum fac bărbații
Pe-ai noștri fii și rudele și frații!
Eu unul nici n-aș vrea, tu Zevs părinte
……………………………………………………………..
………………………………………………………………
…………………………………………………………….
………………………………………………………………….
…………………………………………………………………
Și Femiu cel ce le cînta pe liră
Și crainicul Medon, de la palat,
Acum cînd ei, trudiți, de-ajuns durmiră
Și-așa venind, la mijloc ei au stat,
Și toți aheii-n jurul lor s-uimiră.
Vorbi deci crainicu-n obștescul sfat:
„Fruntași ahei! Să-mi ascultați cuvîntul!
Așa să știți, că nu nevrînd Preasfîntul
Și-alți zei din cer, amar sfîrșit le dete
Acestor prinți Ulise! Căci văzui
Pe-un zeu din cer lîng-Odiseu cum stete
Și-avea ca Mentor sfîntul chip al lui.
Iar zeul alerga să i s-arete
Acum în față, și cu mare hui,
Și-acum intra-ntre prinți să-i întărite,
Iar ei cădeau, gemînd urlări urîte!”
A zis, și alb i-a prins pe toți fiorul.
Vorbi deci și-Aliters, bătrînul cel
Ce sîngur el vedea și viitorul
Și cele ce-au trecut, și-a zis astfel:
„Acum, fruntași, asculte-ntreg poporul
Ce vreau să spui, căci vina e la el!
Și numai pentru-a voastră răutate,
Cu-atîta rău
Căci nici n-ați vrut să m-ascultați pe mine
Și nici pe Mentor cel cu bunul gînd,
S-opriți să facă fapte de rușine
Ai voștri fii
Și mare lucru-au făptuit, vezi bine,
Mîncînd averea și nerușinînd
Nevasta unui rege de-omenie,
Zicînd de el că n-are să mai vie!
Și-acum eu zic așa să se-mplinească
Și-un sfat vă dau și ascultați ce spui:
Să nu mai mergem, ca să nu-și găsească
Tot insul răul cel ce încă nu-i!”
A zis și-atunci s-a-ntins dumnezeiască
De guri o larmă, căci la vorba lui
Mai mulți de jumătate-au zis: „Așa e!”
Iar ceialalți, strigînd, cereau bătaie
Și n-au voit s-asculte de-Aliterse,
Și toți în stol pe-Evpite l-au urmat.
La arme deci această gloată merse,
Luînd arama cei ce i s-a dat
Luciri ce-orbesc dintr-însa să reverse,
Și-n cîmp ei lîng-oraș s-au adunat.
Apoi s-a pus în fruntea lor Evpite,
Bătrînul cel cu minți nesocotite,
Căci el credea că tot o să-și răzbune
Cumplita moarte-a fiului ucis,
Dar plat-avu lucrării lui nebune
Căci nici să se răzbune nu-i fu scris,
Nici viu să vadă soarele ce-apune!
Atene-atunci lui Zevs vorbind, i-a zis:
„Părinte Zevs Croniu, al cărui nume
E singur spaim-oricărui om din lume,
Să-mi spui acum ce gînduri porți prin minte
Și-n sfatul tău adînc ce plan urzești?
Război amar și sîngiuiri înainte,
Ori dulce pace tu-ntre părți dorești?”
Răspunse Zevs Atenei deci cuvinte:
„Copila mea! De ce mă ispitești
Și-ntrebi și-mi cauți sfatul, cercetîndu-l?
Dar n-ai avut chiar tu și-ntr-una gîndul
Să lași pe Odiseu să se răzbune
Pe prinții-aceia, negreșit și greu?
Deci fă așa cum vrei. Dar îți voi spune
Ce-mi pare-a fi mai drept, cum judec eu.
Fiindcă plata faptei lor nebune
Le-o dete-acum prin moarte Odiseu,
Ei pace-acum prin jurămînt să lege,
Avîndu-l pe-Odiseu de-a pururi rege.
Iar noi să ștergem orișice-amintire
Din orice minte de-acest mare-omor
De fii și frați, ca-n pace și iubire
Să
A zis. Și-Atene foarte cu grăbire,
Căci și nainte-avuse-același dor
De-a face-așa cum Zevs avuse gîndul,
Porni de sus, Olimpul sfînt lăsîndu-l.
Aceia deci, mîncînd acum în casă,
Erau sătui, cînd astfel începu
Să zică Odiseu: „Acum să iasă
Vrun om să vadă: vin dușmanii-ori nu?”
A zis, și atunci sări de lîngă masă
Un fiu de-ai lui Doliu, și-abia ce fu
Pe prag, a stat, că-i și zări pe cale
Și-așa i-a fost cuvîntul grabei sale:
„Curînd la arme, că-s pe coasta văii!”
Sculîndu-se deci fiecare ins,
Luară-n grabă arme-ale bătăii
Cei patru cu-Odiseu, și s-au încins
Cei șase, ai lui Doliu toți, flăcăii.
Și chiar Laert și Doliu arme-au prins,
Deși cărunți și-ai armei nedestoinici,
Acolea de nevoie-acum războinici.
Deci după ce cu toții-și îmbrăcară
Arama cea cu foarte tare glas,
Ieșit-a-ntîiul Odiseu, și-urmară
Toți unsprăzece cu-ndrăzneală-n pas.
Veni Atene grabnic așadară
Ivită lîngă ei, și-n trup și-n glas
La fel cu Mentor, și cu lance-n mînă.
Văzînd deci Odiseu pe mîndra zînă,
Simți nespus de multă-mbărbătare
Și-a zis, întors spre dulcele-i flăcău:
„Tu intri-n lupta cea dintîi în care
S-alege cel viteaz de cel ce-i rău.
Te poartă deci, ca nu prin rea purtare
Să faci de-ocară-ntregul neam al tău!
Că și-n puteri și-n fapte mari cu nume,
Vestit a fost de cînd e lumea lume!”
Răspunse Telemac, mustrîndu-și tata:
„De ce-mi vorbești astfel? Așa cum vrei,
Vedea-mi-vei tu-n curînd nesăturata
Voinț-a mea ca să cinstesc pe-ai mei!”
A zis, și-atunci Laert spre cer strigat-a:
„Ce zi-i aceasta pentru mine,-oh, zei!
Ferice om, să-mi văd cum, buni cu totul,
Se-ntrec la bine fiu-mi cu nepotul!”
Și iat-apoi cu vorbe-adînc vorbite
Atene-atunci și lui i s-a ivit:
„Laerte-al meu, tu cel mai mult iubite
Din toți iubiții cei ce m-au iubit,
Te roag-acum și Fetei cei cumplite
Și tatălui său Zevs, și-apoi grăbit
Dă-i suliții aieptul și-o repede!”
A zis. Și-Atene mari puteri îi dede
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
Deci el bufni căzînd, și troncăniră
Cu mare zgomot armele pe el.
Atunci, pe cei din frunte năvăliră
Și-Ulis și Telemac, și-a fost măcel,
Căci foarte-amar cu spăzile loviră
Și-amar cu lăncile, și poate-astfel
Pe toți acum i-ar fi făcut grămadă,
Ca-n veci nici unul zi să nu mai vadă.
Dar mîndra fat-a tatălui Cronide
Opri atunci pe luptători, strigînd
Cu glasu-acel ce orice minți deschide:
„Fruntași ai țării, voi! N-aveți de gînd
Să puneți frîu mîniei ce ucide?
În lături toți și opriți-vă-n curînd!”
Așa le-a zis Atene-ntărîtată
Și-o groaz-atunci pe toți i-a prins deodată.
Și spăzi și suliți le zburau din mînă,
Căzînd departe pe pămînt din zbor,
Cînd groaznic a zbierat cumplita zînă.
Fugea spre-oraș deci tot acest popor,
Cum fug pe cari a morții spaimă-i mînă,
Dorind să-și scape dulce viața lor.
Dar groaznic și-Odiseu striga din urmă,
Gonind în vale-nspăimîntata turmă,
Ca și-un vultur ce-n zbor străbate norul.
Atunci, din cer, un fulger luminos
Trimise Zevs de nori adunătorul
Și-n fața fetei sale-acolo jos
Căzu cumplit atotspăimîntătorul.
Văzu atunci că Zevs e mînios
Și zise-Atene-atunci cu glasul tare:
„Vestitule-Odiseu și rege mare!
Te-oprește-acum și curmă nebunia
Amarului război! Ca Zevs de sus
Să nu-și ațîțe-asupra ta mînia.”
A zis, iar el cu drag i s-a supus.
Iar ea ce-aprinde-n lume vitejia
O pace-ntre popor și el a pus,
Atene deci, schimbîndu-i sorții pasul,
Și-avînd ca Mentor chipul său și glasul.