Odiseea/Cartea XXIII

 

Voios rîzînd s-a dus bătrîna dară
Să-i spuie doamnei despre-al ei barba
C-așteaptă-n sală jos; și se-ntrămară
Genunchii ei să urce, ci-n urcat
Acum se tot împiedeca pe scară.
Și-așa vorbi bătrîna, lingă pat
Spre doamna sa, la capul ei plecată:
„Hai scoală, Penelope, dulce fată,
Să-ți vezi cu ochii dorul și bărbatul
Cel zilnic plîns! E-n casă Odiseu!
Și-ucisu-i-a pe toți care-n palatul
Cel larg i-au risipit averi mereu
Și foarte rău îi apăsau băiatul.”
Să creadă îns-atari fu foarte greu.
Răspunse Penelope-atunci cuvinte:
„Bunică dragă, ești cu-ntreaga minte?
Vai, zeii pot din mintea lor să scoată
Pe cel cuminte, tot așa cum pot
S-o facă teafăr-a cui fu netoată!
Și-acum pe tine te-au prostit de tot,
Căci pîn-acum erai cu mintea toată!
Mai rîzi de mine-acum, cînd vezi că scot
Oftat și plîns de nu mai știu de mine!
Și-acum, pe cînd durmeam așa de bine,
Tu vii cu vorbe spuse-n bobotaie
Să-mi strici un somn cum nu l-am mai durmit
De cînd mi-e dus bărbatul la bătaie
Acolo-n Iliu cel nepomenit!
Dar haid acum și du-mi-te-n odaie,
Căci altă roabă dac-ar-fi-ndrăznit
Să vie-aici din somn să mă deștepte
Spre-a-mi spune vorbe-atît de nențelepte,
Grozav i-aș fi certat neomenia
Și nu mi s-ar fi-ntors de-aici cu chiu!
Dar ție de-astă dată nebunia
Ți-o iert, că ești bătrînă și te știu!”
Răspunse-atunci din nou Euriclia:
„Vai, dragă fata mea, dar cum să fiu
Cu tine-obraznică! Și-ascult-odată!
Ți-e-n casă Odiseu, ți-e-n casă, fată!
Străinu-acel ce huiduit ne fuse
Și nu-l știam! Dar Telemac știa!
Dar el, cuminte, nimănui nu spuse
Ce plan cu prinții tatăl său avea
Și ce răsplat-amară-n gînd le-o puse.”
Așa i-a zis bătrîna deci. Iar ea,
Sărind din patu-i, o cuprinse-n brață
Și bobi de lacrimi îi curgeau pe față.
Și-abia putu cuvinte-n glas s-adune:
„Dar haide-acum și spune-adevărat,
Bunică dragă! Și pe rînd îmi spune,
Sosit-a deci iubitul meu bărbat,
Și-n casă e? Dar cum putu el pune
Pe prinții-aceștia mînile-n palat?
El singur unul, iar ei multă gloată
Și totdeauna toți grămadă toată?”
Răspunse deci bătrîna:„Vai, crăiasă!
Eu n-am văzut nimic, nici nu-ntrebai
Nimic, și nu știu, dar pe jos, la masă,
Cumplite gemete-auzeam și vai
De oameni care s-omoreau prin casă!
Iar noi, pe cîte-n casă tu ne ai,
Ședeam în fund și-aveam pe uși zăvorul,
De spaimă moarte, c-auzeam omorul.
Tîrziu veni și ne chemă iubitul
Copil, trimis de tată-său cel drag.
Găsii deci pe-Odiseu în pustiitul
Locaș, și-n juru-i prinții-uciși, din prag
Și pînă-n fund, grămezi pe-acoperitul
De ei pămînt, cumplit învălmășag!
Iar el — să-l fi văzut, că-ți vine-a plînge
Ca leu-n munți, murdar de colb și sînge
Acum ei zac, cu răul scoși din lume,
Grămezi la poarta curții-acești flăcăi;
Iar el ceru pucioas-apoi s-afume
Cu foc aprins prin tinzi și prin odăi.
Și-aici apoi el m-a trimis anume;
Deci haide-acum să-l vezi cu ochii tăi
Și-a voastre inimi, triste-atîta vreme,
Al foastei vieți senin să și-l recheme!
Acum ți-s pline toate ale dorinții
Ce-avuși de-atîta timp. Căci iată-l viu
Și-n pace-ntors la vatra locuinții,
Și-n casa lui pe tine și pe fiu
Găsitu-v-a trăind, și-ucise prinții,
Cu rea pierire-a gîndului tîrziu!”
Răspunse doamna iar: „Vai, nu mai rîde,
Spre-a-mi fi hain al inimii un gîde!
Căci știi cît de dorit ne-ar fi să vie,
Dorit de toți, iar nouă mai ales,
Iubitului copil al meu și mie!
Dar nu-i așa cum spui! Ci-i de-nțeles
Că vrunul dintre zei făcu-n mînie
Să piar-acești nebuni ce-atît de des
Făcură fapte-atît de vinovate
Cu răul gînd al minții lor stricate.
Căci nici pe-un om nu-l mai cinstea potaia
Acestor prinți, de-ar fi sosit la ei,
Nici rău, nici bun; și-ajunsu-i-a bătaia
Mîniei cerului, c-au fost mișei.
Dar bietul el, departe-acum de-Ahaia,
Bărbatul meu e mort, căci marii zei
I-au stins de veci sosirea cea dorită!”
Vorbi din nou bătrîna deci, uimită:
„Bărbatul tău ți-e-n casă, dragă fată,
Și tu vorbești că n-o să vie-n veci!
Așa ești tu, tot bănuind! Dar iată,
Să-ți spui un semn de-al lui ca să te pleci.
Știi rana ce-i făcuse-un porc odată
Cu colțul pe Parnas? Pe-aceasta deci,
Spălîndu-l ieri, cînd mi-a venit sub mînă,
Eu bine-o cunoscui, și-am vrut, stăpînă,
De-atunci am vrut să-ți spui, dar el îmi puse
Pe gură palma și m-opri să-ți spui,
Și uite acum, ce bună minte-avuse!
Dar haid cu mine și să vezi, și-mi pui
Pieririi capul, și-n bătăi nespuse
M-omoară dacă mint și-ndrug ce nu-i!”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte:
„Bunică dragă! Știu că ești cuminte.
Dar greu e totuși să cunoști și sfatul
Și vrerea zeilor, și-așa și-altfel.
Dar haid să mergem ca să-mi văd băiatul,
Să văd și prinții morți, și dacă el,
Acel ce i-a ucis, îmi e bărbatul!”
A zis și-apoi pornit-a-ncetinel
Pe scara casei cea cu două rînduri,
Și multe-i clocoteau prin minte gînduri
Și nu știa ce hotărîri să prindă:
Să-ntrebe ori pe departe, cercetînd,
Ori dînd năvală-n brațe să-l cuprindă.
Pe-acestea deci le frămînta prin gînd.
Dar după ce trecu acum din tindă
Pe prag în sală, ea s-a dus tăcînd
În cîta zare focu-n jur o dete
Și-n fața lui șezu lîngă părete.
Iar el, avînd privirea pironită
În jos, ședea la naltul stîlp, tăcut,
Și stînd, tot aștepta și-acea clipită
Că doar i-ar zice-acum, cînd l-am văzut,
Nevastă-sa vro vorbă. Dar uimită
Și mută, fără glas, la dînsul mut,
Privea-ndelung și sta pe loc mirată
Și-n suflet mintea-i se zbătea-ncurcată,
Căci uneori i se părea să fie
Aievea soțul ei, cum îl privea,
Și-apoi de loc și nu putea să-l știe,
Căci foarte rele zdrențe el avea.
În urmă Telemac avu mînie
Și-așa mustrînd-o s-a răstit la ea:
„Vai, mama mea! Nenorocită mamă!
Tu-n pieptul tău porți inimă de-aramă!
De ce mai stai departe-acum de tata
Și nu te-apropii? Și de ce nu vrei
Să-ntrebi nimic? Dar care-n lume, biata,
Femeie-ar fi o fiară-ntre femei,
Să stea departe-așa, cu nendurata
Sa inimă, urînd pe soțul ei,
Cînd, douăzeci de ani lipsind, el vine?
Ce piatră, vai, e inima din tine!”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte:
„Vai, toate-mi sînt, copile,-a valma-n piept
Nu pot să-ntreb și nu găsesc cuvinte
Și nici nu pot privi în față-i drept.
Dar dacă-i Odiseu, al tău părinte
Și-i soțul meu pe care mi-l aștept,
Găsi-ne-vom noi doi deplin și iute,
Căci semne-avem numai de noi știute!”
A zis; iar Odiseu zîmbi. Deci dară
I-a zis lui Telemac: „Copile-al meu,
S-o lași să-ntrebe, ca să nu-i mai pară!
Și-ndată va vedea că-s Odiseu!
Acum, că-s zdrențuit și mi-e murdară
Și fața deci, nu crede că sînt eu,
Și are-acest despreț acum de mine.
Dar noi să facem sfat ce-ar fi mai bine,
Căci chiar și-acel ce dă pieririi crude
Pe-un singur om, sărac, și moartea cui
Nu-i cine-o răzbuna, dar cînd s-aude
De-omorul său, și-acela-n spaima lui
Ia lumea-n cap, lăsînd pămînt și rude;
Dar, eu, că moartea multor o făcui,
Tot stîlpi acestei țări, fruntași de-a rîndul!
La asta deci să ai, copile, gîndul!”
Răspunsu-i-a deci fiul său cuvinte:
„De-acestea, tată, singur vei căta,
Căci nimeni nu te-ntrece-n sfat și-n minte,
Nici om să aibă iscusința ta.
Iar noi te vom urma cu drag, părinte,
Și-alături toți cu mare zel vom sta!”
Răspunse el atunci: „Deci, Telemace,
Așa cred eu că-i mai cuminte-a face!
Voi toți dintîi, spălați ieșind din baie,
Gătiți-vă-n tunici, și-apoi pe loc
Și fetele gătească-se-n odaie.
În mijloc Femiu va cînta de joc,
Iar voi în jur cu-a tălpilor bătaie
Să-mi bateți hora, chiuind cu foc,
Încît drumeții-afară și vecinii
Să zică-n gînd că-i nuntă, a reginii,
Ca nu cumva de-acum să prindă veste
Pe-afară-n lume de-acești morți mișei
Și toți să știe prin popor aceste,
Ci timp s-avem ca să fugim de ei
La țară-n dealul unde via-mi este
Și-acolo, chibzuind, vedea-vom ce-i
Și-om face-apoi ce-o să ne-nvețe Sfîntul.”
A zis și-n grabă i-au plinit cuvîntul.
Veniră deci femeile gătite,
Iar ei spălați frumos în moi tunici
Și-un dulce glas al lirii boltuite
Cînta-ntre ei și s-a pornit de-aici
Un joc al horei cei nepotolite
Și-adînc gemea de tropot de voinici
Palatu-ntreg și răsuna de cîntul
Atîtor fete cari băteau pămîntul.
Și-așa ziceau cu toții cei de-afară,
Văzînd atîta chiu: „Adevărat
Că unul dintre prinți se-nsoară dară
Cu mult pețita doamnă din palat!
Nemernica! I s-a părut amară
Atîta cinste-a golului ei pat!
Și n-a mai vrut s-aștepte-n omenie
Pe-ntîiul soț al ei pîn-o să vie!”
Așa ziceau drumeții, căci de-omorul
Acestor prinți lor nimeni nu le-a spus.
Pe regele-Odiseu, cuceritorul
De-orașe însă-n baia sa l-a dus
Evrinoma; și, uns cu lucitorul
Și moalele-untdelemn, apoi i-a pus
Manta și strai pe dînsu-ngrijitoarea.
Și-Atene-atunci venind i-a dat lucoarea
De tînăr zvelt și cu puteri și-alintul
Deplinei frumuseți, precum era,
Și creț cum are floarea hiacintul
Pe umeri părun plete-i rîura.
Cum deci cu aur scump tivește-argintul
Un meșter priceput ce-ar ști lucra,
Cu multul dar ce-n mîni Hefest i-l pune,
Podoabe mari și lucruri de minune,
Așa și lui Atene nuri îi dete.
Ieșind din baie-asemeni unui zeu,
A mers la stîlp, pe scaun, unde stete
Și-ntîi, și-a stat acolo Odiseu,
În fața doamnei cea lîngă părete.
Și-a zis: „Nenorocito! Taci mereu?
Ce inimă de fier îți dară zeii,
Cum n-au dat unui lup, necum femeii
Căci ce femeie-ar fi putut vrodată
Să fie-atît de crudă și să stea
Atîta timp de soț îndepărtată
Cînd, dup-atîta suferință grea,
La douăzeci de ani el i s-arată!
Dar haide, fă-mi un pat, bunica mea,
Să dorm și eu, căci vezi tu însăți asta
Că-mi are-o inimă de fier nevasta!
Răspunse Penelope-atunci: „Ei bine!
Dar eu, nenorocite, nu mă țiu
Cum crezi, măreață, nici nu-mi bat de tine
Vrun joc, și-uimită n-am de ce să fiu?
Căci știu eu pe-Odiseu destul de bine
Ce fel de om era, și bine știu
Cum fiu, plecîndu-mi la război, bărbatul!
Deci mergi, Euriclie,-așterne-i patul
Pe-acel pe care sîngur și-l cioplise;
Deci scoate-l din iatac și-oriunde vrei
Așază-i-l, și dintre cele-nchise
Prin lăzi tu scoate-i cergi și-așterne-i piei
Și moi velinți și tot.” Atari ea zise,
Dar numai spre-a-ncerca pe soțul ei.
Deci el sări răstit, răspuns să deie:
„Ce vorbe-amare-ai mai rostit, femeie?
Dar cine-l duse-aiuri? Căci și bărbatul
Din lume cel mai meșter, și cu greu
Ar face-aceasta; și mă ia miratul!
Afară poate de-a venit vrun zeu
Și numai prin cuvînt îmi duse patul
Oriunde-a vrut, de unde-l pusei eu.
Dar om să-l mute nu, nici chiar să fie
Cumplit de tare-n tînăra-i tărie!
Căci mare-n pat o taină e-ngropată
Și însumi l-am făcut, nu om străin.
Era în curtea casei noastre-odată
Un foarte rămuros și nalt măslin,
Cu mîndră coamă-n lături răvărsată
Și cît un stîlp de gros la trunchiul plin.
Din pietre puse una peste alta
Clădit-am deci în jurul lui înalta
Odaie de culcat, cu ziduri groase
Și larg acoperiș, iar uși i-am pus
Cu bine potrivite-aripi frumoase.
Tăiai deci pomul, potrivit de sus,
Iar trunchiul gol de crengile-i stufoase
Deplin îl netezii, căci mi-am adus
Și-o cumpănă să-l tai după măsură
Și barda cea cu largă cioplitură,
Și-așa făcînd picior din râtezatul
Și largul trunchi, frumos îl străbătui
Cu sflederul și-am pus pe dînsul patul
Înfipt în el, pe care-apoi făcui
Scobite flori frumoase-n nepătatul
Argint și fildeș $i-aur roș al lui;
Pe fund apoi întinsu-i-am curele
De bou, de-o roșie, foarte mîndră piele.
Acesta-i semnul care-ți spune toate,
Vezi bine-acum, eu nu știu dacă el
Stă tot pe locu-i, ori un meșter, poate.
Tăind tulpina l-a făcut astfel
Încît, cum zici, îl pot de-acolo scoate.”
A zis, iar doamna-n tremurul acel
Ce-adînc sporește-a inimii bătaie,
Simți cum bieți genunchii i se taie,
Căci toate semnele anumit le spuse
Precum erau, și-așa deci cunoscînd,
Cu hohote ea năvălind se duse
La el de-a dreptul și-i vorbea plîngînd
Și mult îl săruta pe-obraji și-i puse
Și brațele pe după cap, zicînd:
„Vai, nu fii supărat, c-ai fost, bărbate,
Cuminte-oricînd și plin de bunătate,
Dar zeii ne-au bătut să n-avem, bieții,
Noroc în anii cei de soare plini,
Și-n pizma lor ne-au rupt cărarea vieții,
Ca plînși să ne-ntîlnim ca doi străini
Tîrziu acum în pragul bătrîneții!
Deci nu fi supărat și să te-alini
Că nu mi te-am primit cu-ntreaga vrere
Și nici cu drag la cea dintîi vedere.
Căci tot mereu mă-ncrîncenau fiorii
Să nu mă-nșele că-i bărbatul meu
Vrun om străin venit ca-nșelătorii,
Că mulți veneau pe-aici mințind mereu
Și multe viclenii știu muritorii!
Căci și Elenei i-ar fi fost cu greu
Să-și piardă calea minții celei bune
Și-n pat străin c-un om să se-mpreune,
Cu greu, de-ar fi știut că mulți aheii
Cu mult război veni-vor după ea
S-o duc-acasă iar! Și poate zeii
I-au dat îndemn spre-o fapt-atît de rea,
Că slabe-s, Doamne, mințile femeii!
Și n-a gîndit că-ncepe de la ea
Cumplitul rău, din care-amar cu fiere
Pe noi ne-ajunse cel mai cu durere!
Acum, că semnele ce numai mie
Mi-au fost știute, despre-al nostru pat,
Și nimeni n-a putut să ni le știe
Decît noi doi și-o roabă ce mi-a dat
De-acasă tata cînd venii, să-mi fie
De paza ușii-odăii de culcat,
Acum mi-e inima deplin învinsă
Și-orice-ndoială-n ea acum mi-e stinsă!”
Așa i-a zis. Și-atunci, topit de jale,
De-obrajii lui cei plînși strîngea plîngînd
Obrajii plînși ai Penelopei sale.
Pe cît dorit e deci uscatul, cînd
Înoată bieții-acei căror pe cale
Poseidon le sfărmă cu negru gînd
Corabia-n largul mării cei cărunte,
Și-acum și vînt și valuri au să-nfrunte.
Și-abia puțini cu-notul pot să scape
De groaznicul adînc al mării cei
Cu valuri mari și, plini de zoi de ape,
Ei ies pe mal, iar bucuria-n ei
E multă-ncît te miri că unde-ncape.
Așa-i era dorit bărbatul ei,
Privindu-l lung, și nu-nceta să plîngă
Și-n brațe strîns de după gît să-l strîngă.
Și-n plîns i-ar fi găsit și-al zilei soare,
Ci-aminte-Atene devasta și-a adus,
Căci ea oprit-a Noaptea să scoboare
De partea asta sub pămînt, și-a pus
Oprire Zorilor cu obraji de floare
Din colo, din Ocean, să urce-n sus.
Și foarte-a zăbovit deci Aurora
S-aducă zarea dulce tuturora.
Prinzînd frumoșii cai cu iuți copite,
Pe Lamp și Feton oare vin cu ea.
Și-așa-n sfîrșit nevestei cei iubite
Îi zise Odiseu: „Nevasta mea!
Nu-s nici acum cu totul isprăvite
Amarurile noastre, căci o grea
Cărare am s-o fac, de trudă plină,
Și pînă-n capăt am s-o fac deplină.
Că-n Hades mi-o ceru cu vorbă mare
Tiresias prorocul, cînd de drum
Cerui să-mi dea vro știre oarecare
Și pe-unde-o să mi-l fac pe mări și cum.
Dar haide-acum să mergem la culcare
Că-i timp, femeie, și de somn de-acum.”
Și-au fost atunci cuvintele femeii:
„Acum, că te-au adus în pace zeii
În dulcea noastră țară și-n palatul
Cel drag al tău acasă, oricînd vrei
Și ceri să-l ai, gătit îți este patul.
Dar dacă-ți amintiră bunii zei
De munca grea ce-o cere nepătatul
Tiresias, să-mi spui, iubite, ce-i?
Căci tot voi ști-o, cred, dacă ți-e dată;
De ce n-aș ști-o deci și-acum îndată?”
Răspunse el, văzînd că vrea să știe:
„Sărmano, vai, dar pentru ce mai pui
Atîta grabă ca știut să-ți fie!
Nimic nu voi ascunde și-o să spui.
Dar nu-ți va fi spre nici o bucurie,
Așa precum nici pentru mine nu-i.
Îmi spuse să mă duc departe-anume
Prin foarte multe țări din multă lume
Ducînd în mîni lopata de vîslare
Și-așa să merg pînă voi da de-acei
Ce nici din auzit nu știu de mare,
Nici sarea pusă-n pîne n-o știu ce-i,
Nici nu știu ce-i o navă și că are
Vîntrele-n vînt ce-s aripile ei.
Și-un semn mi-a spus și lesne este semnul.
Cînd deci un om drumeț, văzîndu-mi lemnul,
Va zice că-i o vînturișcă mare,
Atunci lopata mea de corăbier
S-o-nfig acolo, dînd cu-mbelșugare
Jertfiri, un țap, un taur, deci, și-un vier,
Stăpînului Poseidon de pe mare,
Iar zeilor cei mari, din largul cer,
O sut-apoi de boi să dau răsplată,
Nu unuia, sau tuturor deodată,
Ci fiecărui dintre ei cu rîndul;
Iar moartea-mi va veni din mare-astfel
De dulce-apoi, că-nvins voi fi de blîndul
Sfîrșit al vieții stinse-ncetinel,
Pe-al meu popor ferice-n jur avîndu-l.
Și-așa vor fi acestea-,mi zise el,
Prorocul cel ce vede-n timp departe.”
Răspuns i-a dat deci doamna de-altă parte
„Acum, dacă ti-au scris s-ajungi senine
Și bune bătrînete marii zei,
Scăpa-vei, cred, de-orice necaz cu bine!”
Acestea le vorbeau aci-ntre ei.
Ci-ntr-ăst răstimp, de multă grabă pline,
Găteau frumosul pat cu mîndre piei
Și moi velinți, la zări ce dă făclia,
Evrinoma-n odaie și-Evriclia.
Deci, după ce-așternură patul dară,
Bătrîna merse unde-avea ea pus
Un pat să doarmă-n scunda ei cămară.
Evrinoma mergînd îns-a adus
Pe rege și regină-ncet pe scară
Spre-odaia lor, cu faclă-n mînă sus;
Iar după ce-au întrat, ieșind mătușa,
S-a-ntors pe scări, trăgînd în urmă-i ușa.
Deci ei ajunseră cu drag la locul
Cel vechi, la patul cel rămas cinstit,
De care-atîta timp i-a rupt norocul.
Atunci și Telemac a contenit,
Și-Evmeu purcarul și Filete, jocul
Cel plin de chiu, și-apoi s-au potolit
Și fetele, și-a adurmit palatul,
Căci toți apoi s-au dus să-și cate patul.
Deci după ce-Odiseu și-a sa iubită
Soție-acum de-ajuns s-au desfătat
Cu dragostea de-atîta timp dorită,
Steteau acum și-și povesteau în pat.
Ea, cea dumnezeiască, deci, mîhnită
Spunea de cîte suferi-n palat,
Uitîndu-se la ticăloasa gloată
De prinți cari pentru dînsa vremea toată
Tăiau și boi și oi, spuindu-și glume
La vinul ce-l zvîntau; iar Odiseu
Spunea ce-ncurcături făcu prin lume
Și cît de mult răbdă și-amar și greu,
Pe toate le spunea pe rînd și-anume.
Iar ea-l tot îndemna-ntrebînd mereu
Și nici nu se gîndea la somn, ci multe
Și tot mai mult voia dorind s-asculte,
Îi spuse deci dintîi cum se luptară
Cu oamenii ciconi și, biruit,
Ajunse-apoi la lotofagi în țară.
Și cîte cu ciclopu-a pătimit
În larg ponor, și cum se răzbunară
De soții cei mîncați de-acest cumplit;
Și cum ajunse la Eol și-i dete
Cu drag un sac cu vînturi încuiete,
Dar nu-i fusese scris să-și vadă încă
Iubita țară, căci de nou fu-mpins
De vînturi iuți pe marea cea adîncă.
Apoi cum răii lestrigoni i-au prins
În portu-nchis de-o stîncă și-altă stîncă
Și n-a scăpat de-acolo nici un ins
Și nici un vas de moartea cea grozavă,
Ci singur el cu-o singur-a sa navă.
Și cum, legat, el auzit-a glasul
Sirenelor duioase, și-și trecu
Prin stîncile rătăcitoare vasul
Și-apoi la Scila și Caribde-avu
Cumplit un pas, căci drum întreg prin pasul
De-acolo-n lume nimeni nu-l făcu
Scăpînd de moartea cea nendurătoare.
I-a spus de boii vecinicului Soare
De Circe apoi, ce viclenii făcuse
Cu farmecele ei; cum a trecut
Cu nava peste-Ocean și cum se duse
La tristul Hades, în locașul mut,
Să-ntrebe duhul celui care fuse
Proroc; și cum pe cea ce l-a născut,
Pe maică-sa văzu-o-n iad, și iarăși
Văzu-ntre morți pe toți ai săi tovarăși.
Și cum i-au omorît acolo soții,
Cum Zevs apoi în nava ce plutea
Trăsni din cer, ca să răpuie hoții,
Cu fulgerul său sfînt, și de pe ea
Zvîrliți pe-adînc pierir-ai săi cu toții;
Cum singur el, scăpat de-o moarte rea,
Ajunse-n țara groaznicei zeițe
Calipso, nimfa cea cu dragi cosițe,
Cum multă vreme ea-l ținu la sine,
Căci vru să-l aib-a pururi ca bărbat
În larga-i peșteră,-ngrijindu-l bine,
Și-un trai fără de moarte i-ar fi dat,
Și-n veci tot tînăr și-n puteri depline,
Dar niciodată nu l-a-nduplecat,
Și cum apoi, răbdînd cumplite-amaruri,
Ajunse la feaci, și plin de daruri
De-argint și haine și-aur îl aduse
În țara sa acest popor, „a cui
Iubire pentru mine-atîta fuse,
Că-n cinste-asemeni unui zeu îi fui”.
Acest cuvînt el cel din urmă-l spuse,
Cînd dulce-a năvălit asupra lui
Atoatetopitorul somn ce vine
Ca-n inimi orice griji și-amar s-aline.
Atene-apoi alt gînd punea-n lucrare.
Cînd ea crezu de ei acum că sînt
Sătui de somn și dulcea-mbrățișare,
Chemă atuncea din Oceanul sfînt
Frumoasa zi pe-a Zorilor cărare,
S-aducă iar lumină pe pămînt.
Lăsîndu-și deci vestitul rege patul,
Așa-ndemna și da soției sfatul:
„Femeie,-acum tu orice grij-o lasă!
Destul am plîns noi doi! Tu-ntre femei
Bocind mereu întoarcerea-mi acasă.
Pe mine însă Zevs și marii zei,
Deși vedeau c-atît de mult îmi pasă,
M-au tot ținut îndepărtat de-ai mei.
Acum ajunși la patul nostru iară,
Tu vezi de-averea cîtă mi-o lăsară
Acești mișei de prinți, iar despre vite
Și oi ce mi-au mîncat, o să le pun
La loc, căci multe-or fi despăgubite
De-ahei, de toți, și multe-o să-mi adun
Dintr-alte țări, în drumuri tîlhărite,
Și-așa-mi voi întregi știrbitul bun.
Acum tu deci rămîi acasă dară,
Iar eu voi merge la moșie-afară
Să-mi văd acum pe dragul meu părinte,
Că-i stinsă de-al meu dor viața lui.
Iar tu, femeie, că te știu cuminte,
Să faci în toate-așa precum îți spui.
Pe soare răsărind, ori mai nainte,
Vui-va-ntreg orașul că făcui
Amara moarte-a prinților grămadă,
Deci mulți umplea-vor curțile să-i vadă.
Tu-n rîndul caselor de sus te suie
Și-acolo deci cu roabele șezînd,
Nici nu privi prin curte, ci te-ncuie,
Nici nu-ntreba pe nimeni, ca și cînd
Nimic n-ar fi!” A zis, zorind să-și puie
Pe umeri armele, și-apoi sculînd
Pe fiu și pe Evmeu și pe Filete,
Porunci s-apuce arme-n mîni le dete.
Ei repezi s-au supus și-l ascultară,
Și-n arme-apoi toți trei s-au învălit.
Deschiseră deci poarta și plecară
Și-n frunte Odiseu pășea grăbit.
Era pe cînd dă Ziua să răsară
Și-i alb spre Zori, ci-n noapte i-a-nvălit
Pe ei Atene ca sub o aripă
Și-așa-i scotea din tîrg pe deal în pripă.