Odiseea/Cartea VIII

 

Iar cînd sosi și faptul zilei sfinte,
Sculîndu-se-Alcinou porni, luînd
Cu el și pe-Odiseu cel plin de minte.
La locul sfatului obștesc mergînd.
Deci regele-Alcinou mergea-nainte.
Ajunși aici ședeau, alături stînd
Pe bănci de piatră și cioplite trainic.
Atene îns-acum, în chip de crainic
De-ai regelui, cutriera orașul
Gătind plecarea lui Ulis, și-astfel
Oprea-ndemnind pe drum pe tot fruntașul:
„Să mergem toți și să vedem pe-acel
Străin sosit ca oaspete-n locașul
Lui Alcinou, de peste mări, căci el
E și-nțelept și și frumos ca zeii.”
Vorbea, mișcînd dorința-n toți aheii
Și-n clipă toate căile s-umplură
De lume ce venea sosind mereu.
Acolo deci, ca marea ce murmură,
Priveau mirați pe regele-Odiseu,
Căci lui i-a pus Atene și-n făptură
Și-n chipu-ntreg lucoarea unui zeu,
Ca mult mai nalt și mai voinic s-arete
Și multe i-a turnat frumoase plete
Ca și mai mult poporul să-l privească
Și, drag dintru-nceput vederii lor,
Ei cinste-acum să-i dea dumnezeiască,
Iar el, poftit de-ntreg acest popor
La lupte și la joc, să săvîrșească
Minuni de fapte-oricărui luptător.
Deci cînd avu pe toți aci-nainte,
Vorbit-a Alcinou și-a zis cuvinte:
„Viteji fruntași ai neamului și-ai țării!
Cuvînt acum din suflet am de spus.
Acest străin, un rătăcit al mării,
De-o fi din răsărit ori din apus,
Eu nu-l cunosc; prin voile-ntîmplării
La casa mea de soarte-a fost adus
Și cere-acum cu mare stăruință
Să-i dăm un ajutor de-avem putință.
Deci noi, precum am dat și mai-nainte,
Să-i dăm și lui! Căci bine voi vedeți
De-au stat la casa mea cu rugăminte
Mult timp plîngîndu-mi oamenii drumeți.
S-alegem deci, și sprinteni și cuminte,
Cincizeci de tineri care-i știm isteți,
Să tragă-n ap-o neagră navă, care
Plutește-acum de-ntii pe sfînta mare.
Aceștia meargă și lopeți să lege;
Să-mi vie-apoi aici, căci vreau să-i pul
Să taie boi, să fac ospăț în lege.
Acestea pentru tineri eu le spui.
Voi însă, purtătorii de toiege,
Veniți — și-o cer aceasta orișicui,
Să nu mi vă codiți vrun ins — la masă,
Ca pe-oaspe să-l cinstim la mine-acasă.
Apoi la Demodoc îmi veți trimete
Pe-un sol, să mi-l aducă la palat,
Căci sfînt un cîntec Dumnezeu îi dete
Să cînte-nveselind, cum e-ndemnat
De vrerea muzei, a cereștii fete.
Așa le-a zis, și-apoi porni urmat
De-al său popor, lăsînd în urmă golul.
Deci și la Demodoc se duse solul.
Și-acei cincizeci de tineri iuți plecară
La malul sterpei mări, cum li s-a spus;
Deci neagra navă-n ape-adînci o dară
Și pînze-ndată și catarg i-au pus
Și vîsle cu frînghii de bou legară
Și albe-antene i-au întins pe sus.
Iar după ce-au gătit lucrarea toată,
Se-ntoarseră-n palat cu toții gloată
Aici erau și curțile-nțesate,
Și tinzi și-odăi de nesfîrșitul roi
De moși și juni ai lumii adunate.
Deci regele de șase-ori. două oi
Și-opt porci de cei cu cefele-ncomate
Jertfitu-le-a, și tauri mîndri doi.
Pe-aceștia deci, tăindu-i de mîncare,
Gătiră-n grab-ospăț frumos și mare
Veni și Demodoc, cel cu puterea
Ce-o pune-n cîntec înnăscutul har,
Cui muza, ce-l iubi cu toată vrerea,
I-a dat mult dulce, dar și mult amar:
Căci dîndu-i cîntul, i-a luat vederea!
Pe-acesta Pontonou îl puse dar
Pe-un scaun nalt cu ținte de-aur dese,
Proptit de-un stîlp la mijloc între mese,
Iar lira cea cu dulce melodie
Deasupra capului i-o puse-n cui
Și-i duse mînile la ea, să știe
De unde să și-o ia, și-n fața lui
Pe masă-i puse, cît de-ajuns să-i fie,
Și pîne-n coș și-o cupă ca oricui
Să bea din ea de cîte ori îi place.
Și-așa ei stînd, mîncau acum în pace.
Deci cînd acum steteau sătui la mese,
Slăvita muză puse-ndemn și-avînt
Să cînte Demodoc mari fapte-alese
A marilor bărbați din mîndrul cînt,
A cărui faimă vrednic-ajunsese
Pe-acele vremuri pînă-n cerul sfînt:
De marea ceartă-ntre-Odiseu și-Ahile
La zei la masă-n cursul unei zile,
Încît s-amenințau și cu toiagul,
(Iar regele-Agamemnon între ei
Rîdea pe-ascuns, văzînd învălmășagul
De vorbe-al ăstor mari fruntași ahei,
Căci astfel i-a fost spus, trecîndu-i pragul
La Delfi, Foibul, c-ar fi scris de zei
C-atare ceartă fi-va-ncepătură
Atîtor rele cîte-apoi căzură
Pe-ai Troiei fii și pe danai, pe care
Le vruse Zevs cu nemblînzitu-i gînd.)
Așa cînta vestitul în cîntare.
Și-atunci mîhnitul Odiseu, luînd
Cu mînile mantaua sa cea mare,
Și-o trase peste cap și-așa deci stînd,
Plîngea, căci foarte i-ar fi fost rușine
Să-l vadă toți cu plîns și cu suspine.
Și-așa, cînd coardele-ncetau să sune,
Ștergînd obrajii plînși, el își trăgea
Mantaua de pe cap, și-al voii bune
Luînd în mînă cupa sa, el bea.
Cînd însă iarăși începea pe strune
Cîntarea care foarte mult plăcea
Și nu-ncetau mesenii s-o tot ceară,
El iarăși se-nvelea spre-a plînge iară,
Dar nu-i vedeau nici plînsul sub pleoape
Feacii ceialalți, și nici prin gînd
Lor nu le da, de ce-ar avea să-ngroape
Sub haină capul și să stea plîngînd.
Dar regele-Alcinou, cum sta aproape,
Simțea ce e, că-l auzi gemînd.
Sfîrșit c-un semn deci puse-atunci cîntării,
Și-așa vorbi și-a zis; „Fruntași ai țării:
Și voi, popor al vîslei îndrăznețe!
Sătui sîntem de liră și de vin,
De dragii soți ai dulcilor ospețe
Vom merge-acum să vad-acest străin
De știm și jocul cel cu multe fețe,
Să poată spune printre-ai săi deplin
De-avem și noi puteri, din vrere sfîntă,
La salt și fugă și-mpumnit și trîntă.”
Vorbind, ieși; iar gloatele-l urmară
Deci crainicul a pus atunci la loc
Duioasa liră-n cuiul din cămară,
Apoi, luînd de mîni pe Demodoc,
Îl scoase din palat, și se-ndreptară
Și ei pe unde se duceau spre joc
Fruntașii ceialalți și tot poporul.
Și-așa deci lumea s-aduna cu zorul,
Și mii erau pe cîmp acum bărbații,
Și alte mii roiau mereu pe căi.
Deci iute s-au sculat nesăturații
De joc, tot sprinteni și voinici flăcăi,
Iar printre dînșii-au stat și nepătații
Trei fii ai regelui, iubiții săi
Cei nensurați, Laodamant semețul,
Aliu cel blînd și Clitoneu istețul
Întîi cercară fuga. Și deodată
Din semnul pus se-ntinseră un roi,
Zburînd prin zarea bine măsurată
Și-un nor de colb le rămînea-înapoi.
Și-a fost pe-aceștia Clitoneu să-i bată,
Deci cît la plug catîrii-ntrec pe boi,
Atît fu drumul biruinții sale:
El fu la semn, iar ei încă pe cale.
Cercar-apoi și dureroasă trîntă
Și-ntr-asta Evrial fu-ntîiul ins;
La salturi, Amfial. Pe cei ce-avîntă
Rotunde discuri, Elatreu i-a-nvins.
Apoi la lupta cea care-nspăimîntă,
La pumni, pe toți pe-aceia ce s-au prins
Cu el, Laodamant flăcăul fuse,
Al regelui, acel care-i bătuse.
Deci după ce se-nveseliră-n pace
Cu-aceste jocuri, începu-ntre ei
Așa Laodamant:,,Eu mai c-aș face
Rugare-acestui om, fărtați ai mei,
Să-ncerce-un joc, de știe și de-i place.
Căci nu e slab și are tot ce vrei,
Și șolduri tari și pulpi și mîni voinice:
Vedeți-i largul piept și-a sa cerbice”
Și nici nu-i om bătrîn. Dar mi se pare
Că-i slab acum de cît amar a dus,
Că nici nu știu, ce-i drept, un rău mai mare
Decît a mării trudă de nespus
Să zdruncine pe-un om oricît de tare!”
Răspunse Evrial: „Bun gînd ți-ai pus
În cap, Laodamant, și toate-s bune
Ațîță-l deci la joc și mergi și-i spune!”
Deci fiu! bun al regelui, de-ndatâ
Ce-i spuse Evrial acest cuvînt,
Veni spre Odiseu: „Străine tată
Să-ncerci vrun joc dintr-astea cîte sînt,
De poți și vrei, și le-ai știut vrodată.
Dar negreșit le știi, căci pe pămînt
Aceasta este cea dinții onoare,
Să fii voinic din mîni și din picioare!
Încearcă deci și grija ta ți-o lasă!
Căci drumul ți-e gătit, și-ai tăi fărtați
Te-așteaptă-n mal și-n mare-i nava trasă!
Răspunse Odiseu: „Voi mă-ndemnați
Cîrtindu-mă, cînd alte griji m-apasă!
Dar rogu-vă, de ce nu mă lăsați,
Căci alte-mi sînt durerile și focul,
Iubitul meu, nu luptele și jocul!
Nespus de mult răbdai trecînd și marea,
Și foarte mult prin taberi eu răbdai;
Și-acum, pribeag, eu șed în adunarea
Poporului și rog aici pe crai
Și-acest popor, să-mi pot găti plecarea.”
A zis, și-atunci, cu multă hulă-n grai,
Evrial a venit și-i sta nainte
Și-atari fără de rost i-a zis cuvinte
„Ce-i drept, nici nu ne pari să fii, străine,
Vrun om ce s-ar pricepe la vrun joc.
Ești unul dintre-acei ce merg, vezi bine.
Plătiți de vrun stăpîn, din loc în loc.
Cu nave de vîslași, vătaf ce ține
Merindea-n seamă și, vînînd noroc,
Socoate-al marfei preț și-i om destoinic
De gras cîștig nedrept, nu om războinic!”
A zis, și-Ulis răspunse cu mînie:
„Iubite-al meu, cum văd, ești un flecar!
Și pari și om lipsit de omenie!
E drept că zeii cei din cer dau rar
Deodată unui om și vitejie
Și minte bună-n cap și-al vorbei dar!
Căci iată, unu-i șubred al făpturii,
Dar zeii-i dau podoaba sfînt-a gurii
Și-ascultă toți cu inima-ncîntată
Cuvîntu-i blînd și dulce,-ncît e greu
Să nu-l asculți cînd el începe-odată
Și-ai vrea să stai să-l tot asculți mereu.
Iar cînd trecînd el prin oraș s-arată,
Se uită lumea parc-ar trece-un zeu.
Iar altul pare soare-al frumuseții.
Dar cînd vorbește-l rîd chiar și băieții.
Așa și tu, ești chipeș la făptură,
Chiar zeu de-ai fi, și n-ai fi mai frumos!
Dar ce folos, căci ești o secătură!
Da, negreșit, ți-o spui că-s mînios,
Căci prea prostește-ai flecărlt din gură!
N-am fost la lupte chiar așa prejos
Cum tu mi-ai spus și poate crezi, nebunul
Ci poate printre cei mai vrednici unul,
Pe cînd eram un tînăr al răbdării
Și-n brațe mă-ncredeam. Acum nevoi
Și griji mă dor, și-s rob înstrăinării.
Căci multe-am mai răbdat și prin război
Și mult și-n trecerea cea trist-a mării.
Dar și așa cum sînt, mă prind cu voi,
Căci vorba ta de inimă mă roade
Și-un foc aprins-au vorbele-ți năroade!”
A zis, și cu manta cu tot el sare
Și-un disc luă, pe cel mai greu și gros
Din cîte-aveau feacii-n adunare.
Pe-acesta-l învîrti cu braț vînjos.
Deci discu-n zbor vui cu zuzăt mare.
Și toți plecară capetele-n jos
Feacii-atunci, ca pomu-n vînturi piscul,
Cînd groaznic peste ei trecut-a discul. “
Ce-n zborul său departe-acu-ntrecuse
Cu mult dincolo semnul tuturor.
Atene-atunci un semn acolo puse
(Luîndu-și chip de tînăr din popor)
Și-așa strigat-a și pe nume-i spuse:
„Și-un orb, străine, ți-ar găsi ușor,
Cu mîna pipăind aci-ntre lemne,
Că semnul ți-e departe de-alte semne,
Și nu-i amestecat cu alte toate!
În jocul ăsta cinste ți-ai făcut:
De nici de-un om de-ai noștri nu se poate
Să fii ajuns, dar necum întrecut!”
Deci vesel Odiseu privea-ntre gloate,
Că-i ține parte-un om necunoscut,
Și-așa căta pe tineri să-i împungă:
„Zvîrliți, să văd deci care-o să-l ajungă!
Dar cred s-azvîrl, flăcăi, și-alt disc la țîntă
Și tot așa departe,-ori peste ea!
Deci iasă cine vrea și se frămîntă
Cu gîndul c-ar fi om de seama mea!
Căci prea m-ați supărat! De vrea la trîntă,
La fugă ori la pumni, la orice vrea!
Orice feac, mă prind cu el la brazdă
Dar nu și Laudamant, că el mi-e gazdă,
Și care om ar îndrăzni adică
S-ațîțe gazda și să-l piardă, deci?
Nebun ai fi, socot, și-un de nimică,
Străin fiind, cu gazda să te-ntreci,
Căci lucru-acesta numai ție-ți strică!
De ceialalți, de-oricine dintre greci,
Nu fug! Nici mîndru nu-l opresc să vie,
Ci vreau să mă măsor cu-oricine fie!
Căci nimeni slab la joc nu mă socoată,
Din cîte jocuri oamenii le știu.
Și-ntind și-un arc cum nu-i alt om să-l poată!
Și-oricînd eu cred că-ntîiul am să fiu
Acel care-aș putea-n dușmana gloată
Să-mi aflu omul și să nu-l las viu,
Chiar mulți arcași de-ar fi pe lîngă mine
Și toți dibaci a da la semn, vezi bine!
Era mai tare singur Filoctete,
Ce-i drept, la arc, și-al doilea eu eram,
Cînd noi aheii cei cu mîndre plete
Sub Troia-n cîmp la țintă ne-ncercam.
Dar între-arcașii cei de azi, băiete.
Din cîți mănîncă pîne, cred că n-am
Pe nime-asemeni, nici dibaci, nici iute!
Firește, cu viteji din vremi trecute
Nu vreau să mă măsor! Dar cine oare
S-ar prinde-n arc cu Hercule-ori Efrit?
Căci ei aveau curaj să se măsoare
Cu zeii chiar! Și-așa a și murit
Acest viteaz și nici n-a stat sub soare
Mult timp, căci Feb Apolo l-a izbit
Cu arcul său în furia-i cea sfîntă,
Că-l tot poftea să dea ei doi la țîntă.
Și-azvîrl și suliți la-nlungări la care
N-ajunge-alt om nici cu săgeata lui!
La fugă numai, poate, oarecare
Din voi m-ar birui, fiindcă fui
Și mult bătut de val pe-ntinsa mare,
Și mult flămînd, că foarte-ades avui
Să rabd cu-ai mei din lipsă de merinde,
Și-am slabi genunchii-acum, și nu m-aș prinde.”
A zis și toți ca muții-atunci tăcură.
Deci singur Alcinou vorbi-ntre toți
„Cuvinte-ai spus cari foarte ne plăcură,
Străine-al meu, și ne-arătași ce poți.
Deci pentru c-a avut flecară gură
Acest flăcău, te rog să nu socoți
C-ar fi vrun om ce știe omenia
Să nu-ți cunoască-ntreaeă vrednicia!
Ascultă deci și-al meu cuvînt, străine.
S-o spui la alți viteji cînd o să fii
In casa ta și-avînd pe lîngă tine
Nevasta dragă și pe-ai tăi copii
Vorbind de noi, s-arăți ce fel de bine
Ne dete nouă Zevs din tați în fii.
Căci multe bune-avem din vrere sfîntă.
Dar nu sîntem vestiți la pumn și trîntă.
Ci iuți sîntem și-n tălpi cu alergatul
Și cei mai buni ai navelor cîrmaci,
Ne place-al lirei cîntec și-ospătatul
Și jocul mult, și-n haine să ne-mbraci
Schimbate des, și calde băi și patul.
Dar haide acum, voi cei mai buni feaci
Ai jocului, și tropotiți-mi locul,
Să poat-acest străin să vadă jocul!
Și-apoi să spuie, cînd va fi acasă,
La toți ce sînt prietini dragi ai lui,
Că neam ca noi și-n cîntece la masă
Și-n joc și-n salt și-n vîsle-al doilea nu-
Deci plece-un om și lira, ce-i rămasă
În casa noastră undeva-ntr-un cui,
Aducă-ne-o, că vreau să-nceapă cîntul.”
Așa-și vorbi deci Alcinou cuvîntul.
Iar crainicul s-a dus după chitară.
Cei zece-apoi, aleșii de popor
Vătafi obștești, atunci se ridicară.
Aceștia zece-aveau în grija lor
Întreaga grija jocului. Ei dară
Mergînd au netezit dintîi ușor
Frumosul loc de salt, pentru picioare,
Și-n lături dînd pe toți, făceau lărgoare.
Iar crainicul veni cu dulcea liră.
Șezu acum la mijloc Demodoc
Și-n jurul lui venind, se rînduiră
Tot tineri sprinteni și dibaci la joc,
Și-atît de mîndră horă tropotiră
Că sta mirat, cu sufletul în loc,
Privindu-i Odiseu cum din picioare
Făceau sărind mișcări fulgerătoare
Puternic lira-ncepe-apoi și sună
De dragostea lui Ares; cînd a-ntrat
La zîna cea cu veselă cunună,
Nevasta lui Hefest, și-au rușinat
Făcînd acolo dragoste-mpreună,
Și casa lui Hefest și sfîntu-i pat.
Dar Soarele-i aduse-ndată vestea,
Căci el de sus simțise toate-acestea.
Hefest cînd auzi ce va să fie,
Amar mîhnit de vestea cea de rău,
Porni de-a dreptu-n larga-i fierărie
Și multe-n fundul sufletului său
Cumplite lucruri frămînta-n mînie.
Deci puse-n trunchi grozavul lui ilău
Și lanțuri făuri, cari tari să steie,
Cu greu de rupt și greu să se descheie.
Deci după ce gătit-a-nfuriatul
Pe Ares, cursa-n care-apoi l-a prins,
Intră-n iatac și-mpresură tot patul
Nevestei lui cu lanțul ce l-a-ntins
Din multe părți de-a lungul și de-a latul,
De jos de la picioare și prelins
Spre grinzi în sus, supțiri verigi și dese
Ca pînza care-n colț Arahne-o țese
Și nu erau de nicăiri văzute,
Nici chiar de-ar fi privit seninii zei,
Așa de iscusit erau făcute!
Deci după ce le-a-ntins la patul ei,
Ieșind, spunea cu vorbe prefăcute
Că are-o cale de făcut la cei
Din Lemnos, țara care lui anume
Mai dragă-i și era din toate-n lume.
Nici Ares cel cu frînele-aurite
N-a fost un chior, și cînd văzu că-i dus
Urîtul soț al mândrei Afrodite,
Intră-n palatul lui Hefest, adus
De-mboldul poftei cei nebiruite.
Ea chiar atunci sosea, venind de sus,
Din casele lui Zevs, iubitu-i tată,
Și sta șezînd, cînd el intra deodată.
Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,
De mîni o prinse-apoi și i-a vorbit:
„Ei haide-acum și culcă-te, iubito,
Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,
Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o
La sinții cei cu graiul bîlbîit”
Așa i-a zis și-o strînse-ncet și dulce,
Și-ardea și ea de pofta să se culce.
În pat deci s-au suit și se culcară.
Deodată însă cursa-și dete drum
Și multe lanțuri tari se revărsară
Și-i prinse latu-astfel, încît nici cum
N-aveau vrun chip de-a se mișca; deci stară
Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.
Și-atunci ei în sfîrșit speriați văzură
Că nu mai pot scăpa din legătură.
Și iată că-n curînd s-a-ntors din cale
Cumplitul șchiop, și mînios venea,
Căci Soarele cel îmbrăcat în zale
I-a spus ce e, căci Soarele-i pîndea.
Deci stînd la naltul prag al casei sale,
Nebună furie-n piept îi clocotea
Și-așa striga, de faptele femeii,
Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.
„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu
Un lucru slab, de rîs și de mînie!
Că-și bate fata tatei Zevs mereu
De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,
Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,
Căci eu sînt un olog cu boală-n oase,
Iar el frumos, cu glezne sănătoase!
Dar nu-i de vină nimeni pentru mine
Decît acei ce-au fost părinții mei,
Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!
Priviți-i deci cum dorm, voi vecinici zei,
În patul meu și-n stare de rușine,
Iar eu mîhnit mă uit acum la ei!
Dar oricît se iubesc, lor nu li-e dulce
Și nu cred c-or dori să se mai culce!
Căci iat-acum un chin li-e nenfrînata
Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amîndoi
Eu am să-i țin așa, pînă ce Tata
Nu-mi dă depline zestrele-napoi,
Pe cîte i le-am dat, luîndu-i fata,
Cățeaua asta, cum vedeți și voi!
Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,
Dar făr’ de frîu în poftele-i nebune!”
Așa striga, și s-adunau ca vîntul
De iuți toți zeii la palat în jos.
Veni și cel ce zguduie pămîntul,
Poseidon mai întîi; veni sfătos
Ermias cel ce are-adînc cuvîntul,
Veni și-Apolo cel cu arc frumos.
Zeițele făceau că nu le pasă,
Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.
Deci zeii dătători de cele bune
Priveau din prag, și se porni-n curînd
Un mare rîs cu hohote nebune!
Și foarte se mirau și ei văzînd
Acele lanțuri, căci erau minune.
Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicînd:
„N-au bun sfîrșit păcatele făcute!
Și-ades domolul prinde pe cel iute.
Deși de tălpi atît de sprinten este
Vestitul Ares, dar venind încet,
L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!
Deci bate-oricînd pe sprinten un șiret!
Să dea deci gloabă furul de neveste
Spre-a nu se tot ținea de muieret!”
Așa vorbeau de faptă și de plată;
Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată
Apolo Foibul, meșter al săgeții:
„Vestite vestitor, tu cel ce dai
Tot numai cele bune-ale vieții,
Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai
În brațe-așa pe zîna frumuseții
Și prins în laț atît de strîns să stai?”
Deci Hermes a răspuns oftînd de colo:
„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite-Apolo!
De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,
Și-ați sta rîzînd să mă priviți și zei,
Și toate cîte sînt în cer zeițe,
Și tot așa aș vrea, cuprins la sînul ei,
Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”
Și-au rîs cu hohot fericiții zei.
Poseidon singur nu rîdea de-aceste,
Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste
Să rup-acele lanțuri încurcate,
Să iasă Ares, că-i ajunge-atît:
„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate.
Că totu-ți va plăti, cît ceri, și cît
E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”
Dar zise șchiopul foarte hotărît:
„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvîntul,
Poseidon, tu cel ce cuprinzi pămîntul!
La omul rău e rea și chezășia.
In sfatul zeilor eu cum să-ți pui
Zălog cuvîntul tău și omenia,
Cînd el, scăpat de-aici din lanțul lui,
N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”
Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui
Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,
Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”
Atunci răspunse șchiopul deci: „E bine!
Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi
Cuvîntul tău, și nici nu se cuvine!”
A zis puterea lui Hefest și-apoi
Deschise-acele lanțuri de rușine,
Și-n clipa cînd scăpar-aceștia doi
Din lanțul lor, s-au răpezit cu zborul
Spre Tracia unul, Ares luptătorul,
Iar zîna cea de-a pururi iubitoare
De zîmbete spre Pafos, unde-avea
Dumbrava ei și-altare jertfitoare.
Haritele-o spălară deci pe ea
Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,
De cari au zeii mari oricînd ar vrea,
Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mîndre haine,
Cari sînt vederii-un dulce cuib de taine.
Acestea le cînta deci vestitorul
De cîntece-ntre oaspeți. Și-ascultînd,
Prea mult și Odiseu, pustiitorul
Cetăților, se bucura; și-n rînd
Cu el se bucura și-ntreg poporul.
Iar regele-Alcinou apoi, chemînd
Pe-Aliu și frate-său, un joc cerut-a,
Căci foarte mîndru ei jucau bătuta
Și nimeni nu-i putea la joc învinge.
Luă deci mingea și spre cerul nalt
În nori umbroși zvîrlea frumoasa minge
Plecat pe spate-Aliu, iar celalalt
Sărind ușor și pîn-a nu atinge
Pămîntul sur, o și prindea din salt.
Așa făcură jocul încercării
Cu mingea lor, zvîrlind-o-n slava zării.
Apoi frumos își începură jocul
Pe largul loc de mult popor cuprins,
Săltării lor ades schimbîndu-i locul.
Iar tinerii-mprejur băteau aprins
Din mîni și tălpi, sporind într-înșii focul,
Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.
Răpit acum de ce vedea nainte,
Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Puternice-Alcinou, și-al lumii toate
Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!
Pe drept te lăudași că nu se poate
Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui
Prilej să-l văd, și glas de-uimire-mi scoate!”
Deci nici nu mai putu, la vorba lui,
De vesel Alcinou un frîu să-și puie
Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:
„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare
Acest străin și oaspete-Odiseu!
Deci haide-acum și dați-i fiecare
Un dar de oaspe, după gîndul meu.
Sînt doisprezece regi în adunare,
Iar cel de-al treilea peste zece eu,
Și noi conducem țării-aceștia pașii.
Deci fiecare dintre noi, fruntașii,
Să-i dea tunică și manta curată;
Și fiecare aur, un cîntar,
Dar toți s-aducem toate și deodată,
Ca el, mergînd la cină cu-acest dar
În mîni, să-și aibă inima-mpăcată,
Și cer lui Evrial, c-a fost flecar
Și rău cuvînt i-a spus, să ni-l împace
Cu vorbe bune,-ori cu vrun dar ce-i place.”
Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară
Deci fiecare-un crainic a trimis
S-aducă darul, chiar aici afară.
Venind apoi și Evrial, a zis:
„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,
Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis
C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,
Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,
De-aram-avîndu-și pînza ei, și iacă,
De-argint mîneru-ntreg, un lucru rar;
De fildeș alb e poleita teacă,
De-acum pilit de-un meșter argintar.
E bună armă și socot să-i placă.”
Vorbi-nvîrtind în mînă scumpul dar
Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse
Și-n mîni lui Odiseu vorbind i-o puse:
„S-o porți în pace, taică! Iar cuvîntul
Ce-am spus aci-n nesocotința mea
Să-mi fie negrăit și ducă-l vîntul!
Iar zeii-atoatevăzători să dea
Să-ți vezi din nou nevasta și pămîntul,
Căci rea e soarta prin străini și grea!”
Așa vorbi-mpăcînd cu-acestea sfada.
Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:
„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe
Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai
Și fac-așa să nu mai simți nevoie
Nicicînd de-acum de spada ce mi-o dai
Cu-atîta drag, și-o iau cu-atîta voie!”
A zis și peste piept viteazul crai
Încinse spada cea cu ținte dese.
Ci-n vremea asta soarele-apusese.
Și-au fost de față darurile-aduse,
Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi
Cu crainici la palat, unde le puse
Cu rost și rînd regina prin odăi.
Iar regele plecînd de-unde șezuse,
Porni spre casă, și cu toți ai săi
Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.
Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:
„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,
Mai mîndră prin cămări. Și-n ea să oui
Tunică și manta, și tot ce-i dete
Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.
Și-n vas de-aramă slujnicele fete
Să fiarbă apa pentru baia lui,
Încît apoi, cu toate-n rînd, regină,
El făr’de griji să stea cu noi la cină
Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,
Iar eu îi dau acest ulcior cu flori
De aur scump, ca să-și aduc-aminte
De mine-n casa lui de cîte ori
La zei el va-nchina de-aci-nainte.”
A zis. Și-atunci, chemînd pe slujitori,
Porunci să facă foc le-a dat Arete,
Și apă-n larg cazan s-aducă fete.
Deci ele-au pus căldarea cea de baie
Deasupra pe cărbuni; și cînd stetea,
Turnară apă și-au făcut văpaie
Cu multe lemne ce-au aprins sub ea
Deci focu-ncunjura cu vîlvătaie
Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.
În vremea asta pentru oaspe scoase
Din cîte-avea Harete lăzi frumoase.
Pe cea mai bună una din cămară
Și haine-a pus, lucrînd încetinel,
Și aur scump și toate cîte-i dară
Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:
„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,
Cum știi, al legăturii nod pe el,
Ca nu vrun hoț, cît timp tu dormi pe podul
Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”
Deci regele-Odiseu veni și-ndată
Își puse-n rînd capacul, iar pe el
Făcu un nod cu foarte încurcată
Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel
Făcut de Circe, zîna cea-nvățată,
Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.
Găzdoaia deci veni să-l cheme-n scaldă,
Iar el intră cu drag în apa caldă.
Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,
De mult, de cînd din casă-i l-a lăsat
Calipso, zîna cea cu mîndre plete;
Iar pîn-atunci ca zeii-a fost spălat.
Acum spălat și uns de-aceste fete
Și-n foarte mîndre haine-nvestmîntat,
Ieșind din baie el se-ntoarse-n casă
La cei ce, stînd, își petreceau la masă.
Navsica îns-avînd dumnezeiască
Frumsețe-n chip, în pragul salei sta
Și nu-nceta uimită să-l privească
Și-ncet și dulce-aceste-i cuvînta:
„S-ajungi cu bine-n țara părintească.
Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,
Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,
Eu cea dintîi, scăparea vieții tale!”
A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:
„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea
Și-ar da odat-al lumilor părinte
Să plec și să mă văd în țara mea,
Și cît voi fi, aduce-mi-voi aminte
Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!
Căci tu mi-ai mîntuit pierduta viață,
Fecioară mîndră cu frumoasă față!”
A zis, și lîngă rege-a mers să șadă,
Iar crainicii-au adus fripturi și vin.
Veni și-alt crainic purtător de spadă,
Ducînd de mînă printre mese, lin,
Și-n mijloc, de-unde toți puteau să-l vadă,
Opri pe Demodoc, pe orbul plin
De dulci cîntări, pe care toți le-ascultă,
Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.
Iar cel isteț în iscodiri șirete,
Vestitul Odiseu, atunci chemînd
Pe crainic lîngă el, a rupt și-i dete
Din carnea ce i-au dat de-ntîiul rînd
Și lui întîi de toți, un mare spete
De porc cu dinții albi, și gros avînd
Strat alb de proaspete grăsimi topite,
Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.
Și dă lui Demodoc această spată!
Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sînt
Sărac străin, cu inimă-ntristată!
Toți cei ce-s muritori pe-acest pămînt
Iubesc pe cîntăreți, cu cinste cată
La darul lor, căci darul lor e sfînt.
Iar muza, cea ce-nvață cîntăreții,
E dulcea fiic-a tatălui vieții!”
Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.
Și vesel Demodoc primind-o-n mîni,
Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.
Ei toți deci întindeau ale lor mîni
Spre multele fripturi pe masă puse.
La vreme bun-apoi, dintre bătrîni
Sculîndu-se-Odiseu vorbi cuminte
Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:
„Pe tine, Demodoc, te țin în lume
Pe tine-n cinste mai presus de toți,
Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!
Atît de limpede-n iveală scoți
Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume
La Troia-n tristul cîmp și-ahei și soți,
Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!
Dar spune-acum și cîntă, de se poate,
De calul cel de lemn cum, larg și mare,
Zorit de-Atene l-a clădit Epeu,
Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care
I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,
Aduse-a Troiei jalnică pierzare.
De poți și-aici să cînți pe placul meu,
Voi da atunci întregii lumi de veste,
C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”
A zis și-n grabă meșterul cîntării
Porni cîntînd de-ahei cum au întins
Vîntrele-n vînt, plutind pe largul mării,
Lăsînd în urmă-ntregul cîmp aprins.
Cum alții mulți în mijlocul-adunării
Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,
Ședeau în calul dus pe înserate
De chiar troieni în sfînta lor cetate.
Cînta cum, stînd pe lîngă cal, nebunii,
Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:
Să-l crape-aici pe loc cerură unii,
Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,
Să-l zvîrlă-n rîpi pe coasta văgăunii;
Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,
În Ilion, ca ura să le-o stingă.
Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.
Căci scris a fost ca Ilion să piară
Cînd Troia va primi un cal de lemn,
Avînd pe grecii cei mai buni povară,
Conduși de luptătorul cel mai demn
Cînta cum grecii-apoi se revărsară
Din golul vintre la știutul semn,
Cum arseră prădînd cetatea sfîntă,
Printr-însa risipiți fără de țintă.
Cînta cum a-nceput înfricoșatul
Omor prin noapte; și cînta spunînd
Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul
Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrînd,
Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul
Atride Menelau cu el în rînd,
Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală
Război între-apărare și năvală.
Și cum în lupte care-ntrec gîndirea,
A stat și-a-nvins cu inimă de leu,
Căci vru Atene să-i sporească firea,
Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,
Așa cînta. Și toți cu gîndu-airea
Urmau pe Demodoc, atenți mereu,
Așa cînta, iar Odiseu în taină
Plîngea de-i tremura-mbrăcata haină.
Așa femeia-n plîns și-n vai se zbate,
Căzînd pe mortu-i soț care-a căzut
Străpuns de negre suliți sub cetate
Și-n fața oștii lui, căci a văzut
Grozavul rău cum peste-oraș s-abate
Și-n cale i s-a pus, să fie scut;
Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plînge
Și cade peste el și-n brațe-l strînge.
Ci-n dosul ei, urlînd cu vrășmășie,
Dușmanii-azvîrl cu suliți și-o izbesc
Și-n gît și-n șold, și hainele-i sfîșie,
Și-o leag-apoi și roabă o pornesc
La munci și-amar și-așa-n ticăloșie
Obrajii ei cei tineri se topesc —
Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,
Plîngea și sta și-și asculta poetul.
Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,
Căci el plîngea-ntr-ascuns; dar cînd și-a dat
Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,
Bătrînul Alcinou privi mirat,
Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.
Simțind atunci ce e, s-a ridicat
Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvîntul.
Eu zic că Demodoc să-și curme cîntul!
Ce cînt-acum, la mulți nu le mai place!
De cînd cinăm și cîntă Demodoc,
Tot plînge-acest străin și nu mai tace.
Eu bine văd că-n suflet are-un foc;
Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.
Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,
Ci toți voioși, și noi și tu, străine,
C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!
Căci toate-n cinstea ta sînt azi serbate,
Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da
Și cîte-ți vor mai fi din suflet date.
Căci orișice străin cînd te-ar ruga.
De nu ești un hain, îl ai ca frate.
Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,
Cătînd să spui cu vicleșug, străine,
C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!
Și țara ta și-orașul și poporul
Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci.
Să-ți știe nava gîndul tău și dorul.
Căci nu găsești nici cîrme la feaci
Cum alte nave au, și-astfel nici zborul
Pe mare-al lor n-atîrnă de cîrmaci,
Ci singure știu vrerile și gîndul
Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcîndu-l.
Și știu și-orașele și-oricare țară
Din orice loc al lumii, și străbat
Prin neguri multe-o noapte-oricît de-amară.
Ca vîntu-n zbor al mării cîmp sărat.
Și nu-i nimic cumplit ca să le pară
Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat
Nimic, și nici o frică n-au de moarte,
Decît de una, și ni-e grijă foarte,
De ce spunea bătrînul meu părinte,
Că prea petrecem pe străini oricînd,
De-oriunde vin la noi, și ține minte
Poseidon asta cu mînie-n gînd.
De nu vom înceta de-aci nainte,
O nav-a noastr-o va-neca pe cînd
Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,
Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.
Așa ne tot spunea bătrinul tată.
Dar toate-acestea cîte le cînta
Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,
Așa va fi cum Dumnezeu va da.
Tu spune-acum dreptate-adevărată:
Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,
Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,
Ce-orașe ele au și care-anume?
Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,
N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?
Și cari primesc străini și roagă zeii?
Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi
Cînd stai și-asculți cîte-au răbdat aheii
Și plîngi de cîte ori de-Ulise-auzi?
Doar zeii-au tors acel război, cu toții,
Să fie cîntec spre-a-l cînta nepoții,
Din guri în guri purtîndu-l cîntăreții!
Ori poate că la Troia ți-a pierit
Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții
Sînt cei dintîi în neamul înrudit,
Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,
Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,
Căci soțul drag, cu vreri adevărate,
Nu-i nicidecum mai rău decît un frate!”