Odiseea/Cartea IX

←Cartea VIII

Odiseea de Homer Cartea IX

Cartea X→

Și-așa-nceput-a Odiseu cuvîntul:
„Puternice-Alcinou! Popor al meu,
Tu cel mai strălucit pe-ntreg pămîntul!
Plăcut e-ntr-adevăr s-asculți mereu
Pe asemeni cîntăreț ce-și cîntă cîntul
Cu glas ce pare-a fi al unui zeu!
Mai dulce-un lucru nu cred eu să fie,
Decît un neam întreg în veselie,
Cînd stînd pe bănci dau lirei ascultare,
Iar crainicii turnîndu-le-n păhar
Tot scot din olul cel cu pîntec mare,
Și-s pline mesele de-al hranei dar;
Acest un lucru cel mai dulce-mi pare!
Dar tu dorești s-auzi al meu amar,
Să scurm eu însumi ce-n adînc mă scurmă.
Dar ce să-ți spui întîi, și ce pe urmă?
Căci zeii-au vrut cu multe să mă certe.
Voi spune deci de-ntîi cum mă numesc,
Să știți și voi, căci dac-o să mă ierte
Seninii zei și-o fi să mai trăiesc,
S-aveți amic pe-Ulise-al lui Laerte,
Oricît de-ndepărtat de voi trăiesc.
Eu multe-ncurcături făcui prin lume
Și pînă-n cer se știe de-al meu nume.
Din țara cea cu-apusuri uimitoare,
Din Itaca sînt eu. Și-un munte sfînt,
Nerit, e-n ea, cu culmi răsunătoare.
Din josul ei deci multe-ostroave sînt
Și toate-un pîlc, spre-amiazăzi și soare.
Zachint și Same cel cu sterp pămînt
Și mîndrul Dulichiu; deoparte însă,
Mai mică, ea-i spre-apus, nu-n mijloc strînsă
Dar crește buni flăcăi, deși-i săracă,
Și nici un loc pe lume n-am aflat
Ca țara mea așa de mult să-mi placă!
O, cît vru Circe-n mîndrul ei palat,
Cît vru Calipso zîna să mă facă
Să stau la ele, să le fiu bărbat!
Dar niciodată n-au putut, vezi bine,
S-abată sufletul semeț din mine.
Căci nu-i nimic mai dulce pe sub soare
Decît părinții dulci și țara ta!
Chiar și avînd averi nemuritoare
Și-n larg palat întraurit de-ai sta,
Cind ești străin, străinul loc te doare!
Deci dar-acum să-ncep a-ți arăta
Ce tristă-ntoarcere-mi torsese Joe,
De cînd plecai cu-ai mei din arsa Troie.
De-abia plecai din Ilion și vîntul
M-a-mpins pe la ciconi. Aici, cu-ai mei,
Ucisei pe bărbați, prădînd pămîntul,
Și-am dat la soți și aur și femei,
La toți la fel, nevrînd s-aud cuvîntul
Că-mi fac mai mare parte decît ei.
Deci îi rugai să ne grăbim cu fuga,
Dar ei, nebunii, nu-mi primiră ruga,
Ci, bînd mereu, de-ospețe s-apucară.
Tăind și boi și multe vite mici.
Dar repede ciconii-atunci chemară,
Acei ce mai puțini trăiau pe-aici,
Pe alți de-ai lor mai din adînc din țară,
Cari foarte mulți erau, și mai voinici,
Și bine se luptau pe cai buieștri,
Dar și pe jos văzui că sînt măieștri.
Veniră deci pe-amurgul dimineții,
Și mulți cîte-n păduri copacii-au foi,
Și-așa-n sfîrșit atunci văzurăm, bieții,
Că Zevs ne-mpresura cu mari nevoi
Și-amar ne toarse-aici ursita vieții.
Deci stînd pe lîngă nave-n loc, și noi
Și ei, ne-nvălmășeam în mare luptă,
Zvîrlind cu lănci în furia nentreruptă.
Cît timp suia deci sfînta dimineață
Spre cer de-amiazi, i-am tot răspins pe toți,
Deși puțini, și ei, cei mulți, o ceată.
Dar cînd era pe cînd juncanii-i scoți
Din jug, pe cîmp, noi inima-ndrăzneață
Pierzîndu-ne-o, ne-au frînt! Și dintre soți
Pierdui tot cîte șase de-orice navă.
Deci cei scăpați de-ursita-ne grozavă.
Fugeam pe larg, bocind în suf.et foarte
Pe-ucișii soți, dar și voioși în gînd
C-am fost scăpați noi ceștialalți de moarte
Dar navele s-opreau apoi nevrînd
Să meargă, pînă cînd pe-acei de soarte
Bătuți și-uciși acolea de curînd
Eu nu-i chemai, pe fiecare-anume
Strigat pe rînd, de trei ori și pe nume
Dar Zevs din cer stîrni atunci deodată
Cumplit un vînt de nord, care-a adus
Și ploi și vifor, și pieri-necată
Și marea-n nori, și cerul sfînt de sus,
Și-a curs apoi o noapte-nfricoșată.
Deci navele pe-o dung-acum s-au pus,
Iar vîntu-n furie-a spintecat vîntrele,
Că-n trei și-n patru-a rupt, mușcînd în ele
Pe acestea deci, spre-a nu le da pierzării,
Le-am tras pe nave-ntr-un potop de ploi,
Iar navele le-am scos pe prundul mării
Deci două nopți și două zile-apoi
Am stat mîncați de-amarul întristării
Și-al multui chin al trudelor din noi.
Pe-un cer senin apoi cînd Eos, zeea,
Îi dete curs să-nceapă ziua treia,
Catarg am pus și pînze-apoi și toate,
Iar noi ședeam, căci navelor domol
Și-un vînt le da, și cîrma, curs să-noate.
Și-așa aș fi sosit cu-ntregul stol
De soți nevătămat și-acasă, poate!
Pe cînd făceam Maleei îns-ocol,
Al apei curs și-a vîntului putere
Mă-mpinse-n larg în jos pe sub Citere.
Deci nouă nopți m-a dus șuierătorul
Și răul vînt, și-ajunserăm în zori
A zecea zi la lotofagi, poporul
De oameni ce trăiesc c-un fruct de flori.
Aici am tras la mal, cătînd izvorul
Cu ape dulci, și nezăbăvitori
Gătirăm prînz. Deci după somnul mesei,
Doi inși iscoditori din gloat-alesei
Și-un crainic le-am mai dat, iar ei plecară
Să-ntrebe ispitind cine-s acei
Ce-aici trăiesc și țin această țară.
Mergînd au dat de lotofagi. Dar ei,
Acești ce-au hrană lot, nu-ntîmpinară
Cu nici un gînd dușman pe soții mei,
Ci lot le-au dat, să-l guste-ntrebătorii.
Dar care cum gusta din fructul florii,
Nici nu venea-napoi cu veste-acasă,
Nici gînd n-avea de-ntors, ci, dus de tot.
Ca omul cărui de nimic nu-i pasă
Sta, vrînd să stea mereu să roadă lot.
Pe-aceștia deci, nevrînd de-aici să iasă,
Silit am fost cu răul să mi-i scot,
Pe sus ducîndu-i, și-mi plîngeau, nebunii,
Ci-n bănci pe navă i-am legat cu funii.
Iar celorlalți, cari nu gustară lotul,
Le-am dat porunci ca repede-alergînd
Să prindă vîsla și să-nceapă-notul,
Ca nu cumva și ei din lot gustînd,
Să-și uite dulcea țar-a lor cu totul.
Iar ei veniră toți și-apoi intrînd
La locul lor pe bănci, vîslau băieții,
Bătînd adîncu-n numărul lopeții.
Și-așa pluteam cu inima amară.
Și-ajunsem la ciclopi. Acești mișei
Și-obraznici uriași au proprie-o țară,
Și totu-n ea de-a gata de la zei,
Căci nici nu seamănă și nici nu ară,
Ci toate cresc de sineși pentru ei,
Și-n cîmp bucate făr-a pune plugul,
Și nesfîrșit în struguri au belșugul.
Iar Zevs din cer cu ploaie roditoare
Le crește vii și grîu și orz și-alac,
Dar n-au nici adunări sfătuitoare,
Nici legi și drepturi pentru ei nu-și fac.
Ci-n peșteri largi pe culmi răsunătoare
Trăind răzleți, tot insu-i după plac
Stăpîn pe-ai săi pe ciți îi are-n casă,
Iar de-alții-n jur ce fac. nimic nu-i pasă.
În fața țării lor se-ntinde-n mare
Un mic ostrov, dar mari sînt codrii săi.
Nu-i nici lipit, dar nici departe tare.
Și multe ciute-n umedele văi,
Căci nu străbat plugari pustia zare
Și nici nu le-nspăimîntă cu căpăi
Gonaci de-acei ce-au trude mari să-nfrunte
Bătînd păduri și grele culmi de munte.
Nici om nu scurm-ogoarele cu plugul,
Nici turme-aici nu mînă vrun păstor,
Nici boi nu sînt ca să cunoască jugul,
Ci numa-n munți al ciutelor popor.
Nici nu cunosc ciclopii meșteșugul
Să facă nave, și nici n-au ai lor
Cu mîni dibace-ndămînateci meșteri,
Și-așar-nfundați acești ciclopi prin peșteri,
Nu trec să vadă limbi și țări străine
Și-orașele-mprejur, cum de-obicei
Trec oamenii mergînd prin țări vecine
Și-n tind așa cunoașterea-ntre ei.
Le-ar fi și-ostrovul locuit mai bine,
Căci bun e-n toate și cu tot ce vrei,
Și-au mari pășuni cu umbră și izvoare
Și mai ales au vii nepieritoare
Și șes de-arat destul, și cît e anul
Sînt ploi la timp, și-ar crește orice fel
De rod, și-ar fi nespus de rodnic lanul.
Scurmîndu-l chiar și numai puțintel.
Și este și-un liman și-i bun limanul,
Căci nu-i nevoie nici de ancoră-n el
Și nici de-odgoane, ci rămîne vasul
Cît timp ai vrea să faci de lung popasul.
Și-aci-n liman, frumos ieșind izvorul
Din peșteră se scurge-n jos curat.
Și-un șir de plopi umbrește rîușorul.
Deci noi sosind, aici am fost intrat,
Și-un zeu ne-a fost din cer conducătorul
Ce-n loc ne-aduse atîta de-apărat;
Căci deasă ceață fu, iar alba lună
Sta-n negri nori, ca-n vreme de furtună,
Și nimeni nu putu să vadă locul,
Nici valuri n-am simțit cari lungi venind
Din larg de mare-și fac spre maluri jocul.
Și-așa-n nebănuit liman sosind,
Am dat corabia-n mal, ne-aprinsem focul,
Iar după ce-am strîns pînzele, ieșind
Pe-al mării prund, durmirăm după cină,
Dorind s-avem și-a zilei dragi lumină.
Cînd Zorile-au sosit cu flori în plete,
Pe mal noi ne-nvîrteam privind mirați.
Iar nimfele-a lui Zevs frumoase fete
Treziră ciute-n munții-ntunecați,
Și-un prînz pentru tovarăși Zevs ne dete.
Deci lănci și arcuri sprintenii fărtați
Luînd din nave și-mpărțindu-mi soții
În trei, vînam prin văi acum cu toții,
Iar Zevs ne-a-nveselit cu prăzi plăcute!
Deci douăzeci de nave-avînd, de vas
Am dat prin sorți tot cîte nouă ciute,
Iar mie singur zece mi-au rămas.
Deci ziua-ntreagă frații pe-ntrecute
Mîncam fripturi și-n multe oale-am tras
Plăcutul vin. (Și-aveam din mila Pronii,
Că-n țara lor cînd am prădat ciconii
Luasem vin in chiupuri cu duiumul.)
Și-așa-n ostrovul foarte lîngă noi
Priveam pe coastă-n sus cum urcă fumul,
Și guri noi auzeam, și glas de oi
Și capre ce-și cătau spre-ocoale drumul.
Iar cînd veni și sfînta noapte-apoi,
Durmeam întinși pe-al mării mal cu toții.
Ci-n zori făcui un sfat obștesc cu soții
Și-am zis așa: «Voi stînd vă veți petrece
Cu vin și cu fripturi, fărtați ai mei,
Iar eu cu nava mea și-ai mei voi trece
Dincolo la ciclopi, să văd la ei
Ce oameni sînt? Știu și ei să se plece
Cu inima puternicilor zei,
Primesc străini și știu vro omenie?
Ori sînt nedrepți și silnici în trufie
Am zis, și-am dat porunci, și-ndată-mare
Am tras odgoanele din mal, și-ntrînd
Ședeau pe bănci la locu-i fiecare,
Pe-al mării șes cu vîslele bătînd
Deci cînd am fost ajuns la malul care
Aproape-a fost, suirăm, și-n curînd
Am dat pe mal de-o peșteră boltită,
De dafini mari frumos în jur umbrită.
Ocoale-aveau și oi nenumărate
Și capre-aici, iar gardu-n loc de pari,
Bucăți de stînci c-un capăt îngropate,
Și brazi cu vîrfu-n nori și vechi stejari
Ascuns aici, trăia-n singurătate
Un om dintre ciclopii-aceștia mari,
Un dosnic om ce păstorea sălbatec,
Umblînd răzleț de-ai săi și singuratec.
În neagra-i peșter-a cumplitei stîne
Clocea mișele fapte-acest scîrbos,
Căci și era-ntr-a firii lui păgîne
Mărime-a trupului și nalt și gros
Și nu ca unul ce mănîncă pîne,
Ci-așa cum pare piscul păduros
Al lanțului de munți cu creste nalte,
Mai nalt, privind de sus la celelalte.
Alesei deci fărtați să mă-nsoțească,
Pe doisprăzece inși voinici la pas,
Iar alții-au stat la navă s-o păzească.
Și-așa plecai. Și-aveam cu noi un vas
Cu negru vin ce-avea dumnezeiască
Dulceață la băut, și mi-a rămas
Din cel de Maron dat, a lui Apolo
Un preot în Ismar, căci eu pe-acolo
Cruțai pe-acesta cînd prădai Ismarul,
Pe el, ou pe nevastă și-un fecior,
De șapte ori mi-a rîndurat cîntarul
Cu aur scump și-mi dete și-un ulcior
De-argint curat, și vinu-acesta, darul
De care nu știură-n casa lor
Nici slugile, nici nime-n lumea asta,
Ci singur el, găzdoaia și nevasta.
Deci unsprăzece chiupuri el îmi dete,
Un vin curat pe care el turna
Măsuri de apă, ca să nu-l îmbete,
De douăzeci de ori; și-astfel era
Că, bînd, doreai să-ți fie-apururi sete,
De bun la gust și sfînt miros ce da!
Umplui din el deci cît putu cuprinde
Burduful larg, și-n sac luai merinde,
Că-n suflet eu vedeam destul de bine
Că am să mă-ntîlnesc c-un uriaș
Cumplit și mult mai tare decît mine,
Ce nu cunoaște-n sufletu-i trufaș
Nici legi și nici nimic ce se cuvine.
Sosirăm deci la largul său locaș,
Dar nu era-năuntru, căci plecase
Din zori pe deal să-și pască turme grase.
Deci dam pe lîngă peșteră tîrcoale,
Privind mirați la toate-n jurul ei,
Și brînza prin găleți și cașul moale,
Și-n țarcuri multe-nchișii iezi și miei,
Miori aici, vătui într-alte-ocoale,
Și strînși deoparte cei mai mititei.
Și putini și găleți ce-avea oierul,
Și-n toate-avîndu-și laptele și zerul!
Deci soții mă-ndemnau cu multă rugă
Să nu mai stăm, ci-n grabă din ponor
Scoțînd brînzeturi s-o luăm la fugă.
Ba iezi apoi, din țarcurile lor
Și tineri miei de cei lăsați să sugă,
În cîrduri să-i pornim și cu de zor,
Plutind cu ei pe marea cea sărată.
Și-ah, bine ne-ar fi fost s-ascult o dată
Dar n-ascultai, căci foarte-aveam și dorul
Să-l văd, și m-așteptam folos să trag.
Dar cînd era să vie-ngrozitorul,
N-avea să fie soților mei drag!
Deci caș luînd și brînză din ponorul
Ciclopului, mîncam, și-acolo-n prag
Și foc făcurăm, și-așteptam. Și-n urmă
Veni și el, mînîndu-și marea turmă.
O sarcin-aducea de crengi uscate,
S-aprindă focul, și de sus apoi
Cumplita sarcin-o trînti din spate,
Și-un mare vuiet se făcu, iar noi
Fugeam spre fundul peșterii-nnoptate.
Aduse-n urmă capre, deci, și oi,
Pe cele mulgătoare,-n văgăună,
Lăsînd pe-afară sterpele-mpreună.
Apoi mergînd, cu mînile-amîndouă
O piatră-n ușe-a pus, cum n-ar putea
S-o miște, cred, nici douăzeci și două
De care mari, cu boi trăgînd la ea.
Așa de mare-a fost, și nu căci nouă
In multă spaimă poate ne părea.
Șezînd apoi, a muls lăptoasa turmă
De capre iuți și oi, și-a pus în urmă
Sugaci sub orice mamă copilașul.
Din mulsul lapte-o parte-apoi l-a prins
Și strînse-n coșuri de mlădițe cașul;
Iar altă parte și-o păstră-ntr-adins
Să-l bea chiar azi de cină uriașul.
Un mare foc în urmă și-a aprins,
Cînd tot ce-avu de lucru isprăvise;
Atunci el ne văzu și stînd, ne zise:
«Dar voi? Ce vreți aici? Și ce-ntîmplare
V-aduce-ncoa? Vro țintă-n drum aveți,
Ori ca și hoții rătăciți pe mare,
Vînînd norocul lor, cînd îndrăzneți
Își pun și capul în primejdie mare,
Spre-a face rău străinilor drumeți?»
A zis și ne-ngrozi și-a lui făptură
Și glasul ce-i ieșea tunînd din gură.
Dar eu văzînd amarnica nevoie,
Așa i-am dat răspuns: «Sîntem ahei
Și-acasă ne-ntorceam din arsa Troie.
Ci-mpinși de vînt în largul mării cei
Cu valuri mari, căci poate-așa vru Joe,
Pe-alt drum am apucat cu soții mei.
Stăpîn ni-e Agamemnon cel cu nume
Ce pînă-n cer ajunge-acum prin lume,
Căci tare-oraș bătu și mari popoare!
Cădem acu-n genunchi, că doar nerai da
Vrun dar de oaspe-ori a’.tfel de-ajutoare!
Preabunule, cerșim în casa ta,
Cinstește zeii deci, și dă-i onoare
Lui Zevs, căci are-n apărarea sa
Pe oaspeți și străini cari milă cată.»
I-am zis, dar el cumplit răspunse-ndată:
«Băiete, ești nebun, cum bag de seamă,
Ori vii dintr-alte lumi, că văd că vrei
Să cred în zei și-n știu-eu cum vi-i cheamă.
Dar nouă nu ne pasă nici de zei
Și nici de Zevs al vostru nu ni-e teamă,
Căci noi sîntem mai vrednici decît ei!
De frica lor să nu crezi tu, străine,
Că am să-ți cruț ori soții, ori pe tine.
Dar spune-ntîi: de cînd ești dus de-acasă?
Și unde ți-ai lăsat tu vasul cel
Frumos clădit, cum orișicine-l lasă?
Departe e de-aici? Și ce-ai în el?»
Așa-ntreba de nava mea rămasă,
Dar nu-i era lui scris să-nșele-astfel
Pe-un om care știam nenumărate.
Deci vorbe-am zis cu vicleșug cătate:
«Stăpînul cel ce zguduie pămîntul,
Poseidon, mi-o sfărmă pe cînd eram
La malul vostru, căci pornindu-și vîntul,
Mi-o duse către stînci, și n-o mai am!
Acolo și-au găsit ai mei mormîntul,
Și-abia scăparăm noi» — dar încă stam
Vorbind, cînd el un braț lăsînd să cadă
Spre stolul nostru, prinse din grămadă
Pe doi de-ai mei, acest crescut în munte,
Bătîndu-i de pămînt ca pe căței,
Încît și creieri suri și mațe crunte
Stropeau pămîntul negru de subt ei.
Apoi, rupîndu-i în bucăți mărunte,
Mînca,-nfundînd în el, pe soții mei,
Ca leu-n munți grăbit în bot să-nhațe
Și oase tari și cărnuri moi și mațe.
Iar noi plîngeam cu mînile-nălțate,
Căci nu știam ce va mai fi cu noi,
Și reci sudori ne-alunecau pe spate.
Dar el, umplîndu-și pîntecul apoi
Cu cărnuri omenești, și pe-ndopate
Bînd lapte mult, se-ntinse printre oi
Și-așa durmea, cumplit, precum se-ntinse.
Mînie-acum în suflet mi s-aprinse,
Și-mi dete-n gînd să spintec pe spurcatul
Ciclop, cu spada; să i-o-nfig, cătînd
În care loc îi stă lipit ficatul
De inimă. Dar fui oprit de-un gînd.
Căci robi rămași, aci-n întunecatul
Ponor am fi pierit, nemaiputînd
Să dăm deoparte bolovanul porții,
Deci înșiși ne-am fi fost făptașii morții.
Și-am stat o noapte-așa cu plîns și rugă;
Și greu sosi și ziua pentru noi.
El mare-un foc își ațîță pe fugă
Și iar mulgînd lăptoasele lui oi,
Sub mame-a pus la ugere să sugă
Și miei și iezi, și isprăvind apoi
Și alte trebi, a prins în grabă iarăși,
Făcînd dintr-înșii prînz, pe doi tovarăși.
Sătul deci dete turmei drum afară,
Cînd marele pietroi din ușa lui
Ușor l-a ridicat, punîndu-l iară,
Cum tolbei cu săgeți capac îi pui.
Cu mare zgomot el se duse dară.
Iar eu, rămas, prin mintea mea zbătui
Un gînd și-alt gînd și plănuiam viclene,
Că doar m-ar scoate din necaz Atene.
Găsii deci asta, ca să trecem hopul.
Era-n ocol o cață de măslin,
Pe care, verde, și-o ținea ciclopul
S-o poarte-apoi uscată pe deplin.
Privind la ea, mi se părea cît plopul,
Sau cît al navei cei cu pîntec plin
De mărfuri grele nalt îi e catargul,
Cînd douăzeci de vîsle-a ei bat largul.
Dintr-asta deci tăindu-mi o bucată
Cam cît un braț de lungă, le-o dădui
S-o facă soții netedă; și-ndată,
Cioplindu-i vîrf, țepușă mi-o făcui.
Apoi, sub spuza de sub foc băgată,
Călind-o-ncet, cătai un loc s-o pui
Sub mult gunoi, c-aveai unde-o ascunde,
Că sta-n ponor gunoi grămezi oriunde.
Iar lor le poruncii prin sorți să scoată
Pe-acei ce-aveau cu mine-n rînd să stea
Să-nfigem paru-n ochi, și vremea toată
Aproape stîndu-mi, ajutor să-mi dea.
Ieșiră patru, cei mai buni din gloată
Și cei ce-au fost pe-ntreagă voia mea,
Că-n inimă doream chiar ei să fie.
Deci stînd, îl așteptam acum să vie.
Spre seară el sosind, mînă de-a rîndul
Și capre-n peșteră, și țapi și oi,
Ocolul nalt de-afară gol lăsîndu-l;
Căci ori ne bănuia, cum cred, pe noi,
Ori poate-un zeu din cer îi dete gîndul!
Deci puse-n ușă groaznicul pietroi,
Și, stînd plecat, mulgea-n străcurătoare
Și capre-acum și oi behăitoare,
Punînd sub mame iedul său și mielul.
Deci după ce le-a muls, a apucat
Pe doi fărtați de-ai mei și tot în felul
Cum ieri făcu, i-a rupt și i-a mîncat.
Eu, nescâpîndu-mi din vedere țelul,
În cup-atunci vin negru i-am turnat
Și stînd în fața lui, vorbeam de-aproape:
«Ia soarbe tu de-aici din vin, cicloape,
Că-i bun, și-o-nghițitură cade bine
S-o torni așa pe cărnuri omenești,
Și vezi ce vin mai aduceam cu mine!
Credeam că tu ca oaspe mă primești
Și-anume-l aduceam, și pentru tine,
Dar tu te superi și nu vezi cum ești?
Ce om ar mai veni de-aci-nainte
La casa ta, că nu te porți cuminte!»
Am zis, iar el bău, turnînd în gură
Deodată vinul, și-arătînd spre foi,
Ceru din nou din dulcea băutură.
«Mai toarnă vesel! Și să-mi spui apoi
Ce nume porți? Să-ți dau, cum îți dădură
Și alții,-un dar, să-ți amintești de noi!
Că și la noi e vin și crește bine,
Dar ăsta e nectar, al tău, străine!»
A zis, și i-am turnat în cupa naltă,
De trei ori i-am turnat, și a sorbit
Prostește-așa trei cupe dup-olaltă.
Iar cînd văzui că-n minți i s-a suit
Și ochiu-n cap de-atîta vin îi saltă,
Cu vorbe dulci ungîndu-l i-am vorbit:
«Să-ți spui cum mă numesc? Să viu aproape.
Dar nu uita nici tu apoi, cicloape,
Să-mi dai, precum ai spus, făgăduitul
De tine dar! Eu Nimeni sînt! Și-a mea
Iubită maică-mi zice și iubitul
Părinte-astfel, și toți, și tu de-ai vrea!”
Am zis, și drept răspuns mi-a zis cumplitul:
«Pe cel din urmă deci îl voi ținea
Pe Nimeni să-l mănînc, și nu-nainte,
Și-acesta-i darul cel de-adus aminte.»
A zis și s-a trîntit, zăcînd pe spate,
Și-atotdomolitorul somn l-a prins.
Dar din gîtlej vărsa nemestecate
Bucăți de carne și de vin nestins.
Iar eu atunci cu mînile-ncleștate
Băgai sub spuza focului aprins
Țepușa deci să se-nfierbînte bine,
Și soții-i îndemnam să stea cu mine.
Cînd parul fu să prind-aproape pară,
Chiar verde-așa cum fu, și cînd lucea
Grozav de-nfierbîntat, l-am scos afară,
Iar soții-n jur, și-un demon ne făcea
Nespus de iuți. Înfipsem așadară
Țepușa-n ochi, iar soții de sub ea
Cu mînile-o-nvîrteau; deasupra însă
Eu stînd, o apăsam ținînd-o strînsă,
Precum un om ce stă și sflederește
O grindă de corabie, iar de jos
Țin sflederul, pe care-îl cîrmuiește,
Alți inși din două părți și trag vîrtos
Cureaua lui, și-astfel el se-nvîrtește,
Așa călitul par, și greu și gros,
In ochi i-l învîrteam, și răvărsate
Curgeau de sînge unde-nfierbîntate
Și-ntreagă-i arse-a ochiului lumină,
Iar abur cald sprîncenele-i pîrli
Și genele, și-orbita roșie plină
De foc și sînge-ntru adînc trosni,
Arzînd tot ochiul pînă-n rădăcină.
Precum deci un fierar care-ar căli
O teslă mare-ori un topor, și trece
Din foc de-a dreptul fieru-n apă rece,
Făcînd să sfîrîie grozav de tare
Căci asta pune-n fier puteri deplin,
Tot astfel sfîriia cu zgomot mare
Și ochiu-n jurul pîrghiei de măslin.
Deci el a scos un plin de-nfiorare
Și-atît de groaznic vai, și-atît de plin
De vuiete-a urlat atunci ponorul,
Că-n fugă spaima ne-a luat cu zorul.
Iar el, zmulgînd țepușa-nfierbîntată,
Și toată sînge roș, din ochiul stins,
Departe-o azvîrli-n ponor deodată,
Și scos din minte de dureri, a prins
Să urle-apoi, chemînd cu-nfricoșată
Chemare-a sa, pe cîți pe-acel întins
Ostrov trăiau, ciclopi, prin peșteri mute,
Pe nalte culmi de munți, de vînt bătute.
Iar ei au auzit și s-adunară
Venind din multe părți, și-au întrebat
Stînd roată-n jurul peșterii pe-afară:
«Ce-ți este, Polifem, de-ai tulburat
A nopții pace-ncît ne deșteptară
Atîtea urlete ce-ai scos, din pat?
Ori oameni muritori îți prad-averea,
Te-omoară-n chip viclean ori cu puterea?»
Urlînd, le-a dat din peșteră răspunsul:
«Ah, Nimeni nu m-omoară, frați ai mei,
Cu sila! Iată, Nimene, pe-ascunsul!»
Acest răspuns deci auzindu-l ei:
«Păi, sîngur dacă ești în nepătrunsul
Ponor, atunci de ce mai zbieri? Ce vrei?
Să-ți suferi boala ce de Zevs ți-e dată
Și roagă-l pe Poseidon, că ți-e tată!»
S-au dus apoi. Iar inima din mine
Rîdea, căci eu c-un nume mincinos
Pe toți i-am înșelat așa de bine.
Dar el, gemînd cu scîncet ticălos,
Și-n lături stînca dînd, el stete jos.
Cu-ntinse brațe pipăia, nebunul,
Că doar ne-ar prinde poate viu pe vreunul,
Avea niște berbeci frumoși, spurcatul,
Cu lîna pînă pe pămînt, și grei
Și foarte grași, și-așa făcui deci sfatul,
Să-i leg deolaltă tot pe cîte trei
Cu loaze tari (acestea erau patul
Ciclopului) și-așa să fac cu ei:
Sub cel din mijloc omul să s-apuce,
Iar doi s-acopere ce-al treilea duce.
Deci trei duceau pe-un om; dar pentru mine
Pe cel mai bun din toți mi l-am ales,
Și-așa m-am prins de spetele lui pline
Și-ntrai subt el și-n părul lui cel des
M-am prins cu mînile-ncleștate bine.
Astfel eu așteptam acum să ies
Și stam subt el cu inimă-ndrăzneață,
Dorind s-ajung și sfînta dimineață.
Cînd zorile-au venit, deci începură
La ușă să se-ndesuie zbierînd,
Să iasă turma, și făceau și gură
Nemulse mamele-n ocoale stînd.
Ciclopul însă, chinuit de-arsură,
Sta-n uș-acum și pipăia pe rînd
Pe care cum ieșea, pe spate, prostul,
Și nici nu bănuia că-i altfel rostul,
Că rînd pe rînd cîte-un tovarăș trece,
Legat sub pieptul marilor berbeci!
Și-n urma tuturor și-al meu berbece,
Greoi de Lîna-i și de mine, deci;
Simțeam cum pe spinare și-l petrece
Cu mînile și-i zise așa: «Tu treci,
Berbece drag al meu, azi cel din urmă,
Și tu-mi erai oricînd întîiu-n turmă!
Tu-n fruntea tuturor pășteai pe cale
Și flori și ierbi; și cătră văi ce curg
Cu drag murmur, tu-ntîi fugeai la vale,
Și-ntîi veneai spre peșteră-n amurg.
Și-acum la coadă tu! Ți-e poate jale,
Că roși șiroaie calde mi se scurg
Din ochiul scos? Că mă-mbătară hoții,
Acest mișel de Nimene cu soții!
Dar n-o să-mi scape el, că n-are unde!
Tu minte-acum, ca mine, de-ai avea,
Și dac-ai fi cu glas să-mi poți răspunde
Pe unde stă ascuns de frica mea,
Să-l scot din colțu-n care mi s-ascunde,
Bătîndu-l de păreți i-aș împrăștia
Toți creierii pe jos, să-mi scot amarul
De cîte rele mi-a făcut tîlharul!»
Așa vorbindu-i, l-a lăsat să iasă.
Iar cînd apoi de-ajuns mă-ndepărtai
De-ocolul lui și de spurcata-i casă,
Ieșind de sub berbece, dezlegai
Pe soții mei, și iuți, cu turma grasă
Pornind-o-n jos, noi o goneam pe plai.
La mal se bucurau rămașii foarte
De noi aceștia ce-am scăpat de moarte,
Dar foarte mult jăleau cu fața plînsă
Pe cei uciși în groaznicul ponor.
Eu semne le făceam cu ochii însă
Și-ndemn le dam să lase plînsul lor.
Și-n navă să-mi adune turma strînsă,
Ca-n grabă să plecăm, că-i mare zor.
Deci stînd la rînd pe lavița vîslării,
Băteau cu vîsla sterpul cîmp al mării.
Cînd fui departe cît s-aude gura,
Strigînd către ciclop, așa-l mustrai:
«Rău lucru fu să-ți verși prostește ura
Pe oameni slabi, ce-n peșteră-i mîncai!
Acum, cic oape, ți-ai umplut măsura
Cumplirii tale, că-ndrăzniși să dai
Pieririi oaspeți chiar la tine-n casă!
Deci Zevs și zeii-acum bătut te lasă!»
Așa strigai, dar el cu mult mai tare
Urla-n mînie și rupînd apoi
Un colț de munte-l azvîrli pe mare.
Acesta-n fața navei lîngă noi
Căzînd, făcu-n cumplita-i scufundare
Să umplă marea și să dea napoi
Corabia noastră cu rentoarse valuri,
Încît ne-apropia să dăm de maluri.
Atunci, văzînd în ce primejdie-o mînă,
Luînd o lungă suliță ce-avui,
De mal proptind-o cu-ndrăzneață mînă,
Împinsei nava pînă ce-o văzui
Din nou scăpată și pe larg stăpînă.
Deci semn cu capul cătră soți făcui
Să scape-al nostru vas de răutate,
Iar ei vîslau cu brațele-ncordate.
Dar cînd am fost departe-ajuns în mare,
De două ori pe-atît ca-ntîiul rînd,
Eu iarăși vrui să strig, dar foarte tare
Fărtații mă rugau, și mult și blînd:
«De ce mai vreai s-ațîți dihania care
De-abia acum c-o stîncă aruncînd
Ne dete nava pînă lîngă maluri,
Încît credeam că toți pierim în valuri!
De-aude deci vrun sunet orb rămasul
Ciclop acum, va prinde vrun pietroi,
Zvîriind spre partea unde-aude glasul,
Și, ori va da iar vasul înapoi,
Ori capul ni-l va sparge-ori chiar și vasul,
Căci foarte tare-aruncă după noi!»
Așa mi-au zis, dar nu mă-nduplecară,
Că-n inimă purtam mînie-amară.
Și-așa strigai din nou: «De-o fi să fie
Cîndva să mi te-ntrebe-un om, să-i spui
De unde-ți vine-amara ta orbie,
Tu spune-așa, că Odiseu, al cui
Părinte e Laert, te-orbi-n mînie,
Și-n Itaca-n ostrov e casa lui.»
Așa i-am zis. Iar el, cu gemet mare,
Lui sieși își vorbea și cu mustrare:
«M-ajunge, vai, ce scris în zodii-mi fuse
Și-mi spuse-acel Telem a lui Efrim,
Prorocul cel ce prorocii știuse
Și multe noi îl întrebam să știm,
Și-aici îmbătrînind la toți ne spuse
Ciclopilor, ce soart-o să trăim!
De ochi mi-a spus — și iată-s drepte toate —
Că fiul lui Laerte mi-l va scoate,
Dar eu de-a pururi m-așteptam să vie
În țară la ciclopi un om voinic
Și foarte tare mi-l credeam să fie!
Dar iată că m-orbi un de-nimic
Și-un slab, ca vai de el, și-ntr-o beție!
Dar haide, Odiseu, să-ți fiu amic,
Să-ți dau un dar! Și lui Poseidon sfîntul
Să-i cer ca-n drum tot bun să-ți fie vîntul!
Al lui sînt eu și-i mîndru că mi-e tată,
Și-mi poate da și leac, numai de-o vrea,
Dar nimeni altul nu, și niciodată!»
A zis, și i-am răspuns: «O, de-aș putea
Să-ți sting acum suflarea ta spurcată
Și-n iad să te trimit cu mîna mea,
Așa cum știu că n-o să-ți afle leacul
Poseidon tatăl tău cît o fi veacul!»
Iar el, nălțîndu-și palmele-ncheiete
Spre cer, cu ochiul cel ce fu-ntre foști,
Ruga pe zeul cel cu-albastre plete:
«De sînt eu fiul tău și mă cunoști,
Stăpîne-al mării, tu furtuni trimete
Și fă pe-acest spulberător de oști,
Pe fiul lui Laert, să nu mai vie
În Itaca și acasă-n vecinicie!
Iar dacă-i este scris să vadă iarăși
Și casa lui și malul dulcii țări,
Tîrziu de tot și rău ajungă-n țară-și,
Cerșind o navă, după ce pe mări
Va pierde-ntîi pe toți ai săi tovarăși,
Și-acasă el găseasc-amare stări!»
Așa el se ruga cu vorbe multe
Și gata fu Poseidon să-l asculte.
Iar el, rupînd în marea lui durere
O și mai mare stîncă, o-nvîrti
Și puse-n mîni întreaga sa putere,
Iar stînca-n zbor aproape ne lovi
La cîrmă nava, iar de-a ei cădere
Umplută marea-n lături năvăli
Și duse nava cu rentoarse valuri,
Încît aproape ne-o izbi de maluri.
Iar cînd am fost ajuns unde-ale mele
Corăbii le lăsai, la mal în rînd,
Și bieții soți plîngeau pe lîngă ele
Și foarte ne-așteptau, cu multe-n gînd
De soarta noastră bănuite rele,
La mal noi trasem nava și-n curînd
Ieșind pe prundul mării cei slăvite,
Am scos cîte-am răpit din stînă vite.
Și dreaptă parte-am dat la fiecare,
Căci nu voiam s-aud vrun tînguit
Că-mpart făcîndu-mi partea mea mai mare.
Dar soții mei mi-au dat, deosebit
De partea mea, berbecele pe care
Lui Zevs acolo-n mal i l-am jertfit,
Arzînd și coapse și grăsimea strînsă.
Lui nu-i păsa de jertfa noastră însă,
Ci-n mintea lui gîndea cum să-mi omoare
Pe soți, pierzînd și navele ce-aveam!
Deci pînă ce-a fost zi pe cer și soare,
Noi stînd mîncam fripturi aici și beam,
Iar cînd apoi veni-ntunecătoare
Și-adîncă noaptea cea care-o doream,
Pe mal noi ne culcarăm după cină
Și stam să vie-a zilei dragi lumină.
Iar cînd veni și fiica dimineții,
Porunci am dat să intre soții mei
În nave iar. Și-au dezlegat băieții
Odgoanele, și-ntrînd băteau mereu
Cărunta mare-n numărul lopeții.
Și-așa pluteam pe mare-acum cu ei,
Mîhniți de-a soților cumplită soarte,
Dar și voioși c-am fost scăpați de moarte!