O viață de om așa cum a fost/Vremuri politice tulburi

 

De fapt, încă de a doua zi putea să se vadă că blocul s-a prefăcut în țănduri la atingerea cu colțul velinei pe care era scris decretul de dizolvare pus de Ion Brătianu în mînile regelui Ferdinand ca să-l cetească generalul Averescu. Atîția ardeleni stăteau la picioarele victoriosului, gîndindu-se mai mult la cariera lor decît la orice idei și la orice amintiri, căci era doar acolo celălalt șef al lor, revoluționarul, frămîntătorul poftelor tinere, poetul cu ochii aspri de presupus dictator al zilei de mîne, d. Goga, care se bucura, în afară de alte aporturi, de permanenta favoare, trecînd din tată în fiu, a dinastiei. Cînd d. Vaida a debarcat, mazil, din trenul care-l aducea cu toate dosarele unei activități spornice pentru țară, și cu d. Tillea, interpretul său, am crezut de datoria mea să-l întîmpin, ca aliat politic, dar mai ales ca român recunoscător pentru ce dobîndise. Am înțeles de la cele dintîi încrucișări de priviri că eram zugrăvit ca autorul, prin prezintarea din inițiativă parlamentară a proiectului agrar al catastrofei, altfel d. Ciceo Pop fiind, fără îndoială, omul care ar fi putut să păstreze primului ministru absent un loc pe deplin asigurat… Din acea zi de lămurire fără cuvinte nu m-am mai văzut cu prietenii de pînă atunci, ocupați peste măsură cu în curînd celebrele „pertractări” în care, cu aceeași metodă, fiecare aducea alte interese și alte ambiții.

Un moment de lămurie a venit numai cînd, într-o mare întrunire, ținută la Alba-Iulia, devenită Medina retragerilor Profetului și punctul de plecare al răzbunărilor lui, căci Bădăcinul, moșia ancestrală a nemeșului care era d. Maniu, nu-și înscrisese încă modestul nume în istoria neamului, trebuia să se hotărască definitiv, la supărătoarea lumină a zilei și contra tuturor impurelor duhuri ale nopții care agitau și vor agita totdeauna partidul, orientarea în alegeri, care se anunțau violente.

Invitat, am mers acolo, unde d. Mihalache, căruia vădit orice apropiere prea strînsă de vechiul meu naționalism i se părea și puțin practică, dar mai ales plină de risc și de primejdie, a apărut și el – și unul și altul așteptînd să vedem ce iese dintr-o mașină minunată, dar desigur cu prea multe șuruburi, cum era partidul național ardelean. De sus din galerie am ascultat lungul și bunul „expozeu“ al șefului, care în Parlament păstrase tăcerea ce trebuie pentru a slăbi guvernarea amicului său Vaida, iar, pe urmă, cum nu era altceva de lucru și, la asemenea adunări, nu strică articole culturale sau exhibiții teatrale și nu era la îndemînă nici un tenor, nici un dănțuitor, deși d. Mihalache avea aparența, precum și nici un „teatralist“, nici un vorbitor științific, ni s-a cerut, și șefului țerănesc și mie, să ținem cîte o „vorbire“, indicîndu-ni-se chiar subiectul, ca să nu ne rătăcim.

Apoi, după ce fusese vorba și de o legătură cu liberalii, pe care o voiau mulți dintre bătrîni, pe cînd tinerii doreau să meargă împreună cu noile partide din țara veche, a trebuit ca, în casa primitorului primar Sava, să ascult propuneri ale dlui Maniu din care nu se desfăcea altceva decît nevoia unui modest concurs electoral, de care nu s-ar lega însă nici un angajament. Era, mai mult decît o discuție politică, un interesant experiment al unei psihologii așa de deosebită de tot ce cunoscusem în vreo patruzeci de ani pînă atunci, încît mă puteam întreba dacă nu e, în fond, mai mult decît o totală deosebire de educație: o diferență de rasă.

Totuși, cum în partid era și mintea românească și neted europeană a dlui Popovici, om purtat prin lume, căruia nu i s-a recunoscut cît de mult a știut să dreagă și greșelile cui nu-i era nepot, s-a ajuns, dacă nu la o refacere a „blocului”, primit la timpul său cu atîta greutate, măcar la un front electoral comun. Mi s-a încredințat sarcina de a mă face ales, pe lîngă candidaturile, care după vechea lege trebuiau să ducă la izbîndă, din regat, în cercul, așa de simpatic mie prin călătoriile ardelene din vremile de robie, al nobilei Săliște țerănești.

Mi-am dat sama foarte răpede ce stătea supt aparenta sacrificare a intereselor părintelui Lupaș fostul protopop al cercului. Guvernarea partidului național supt forma Consiliului Dirigent fusese atît de rea, încît țeranii prinseseră groază de dînsul, și astfel s-a înscenat trecerea aderenților lui sălișteni la partidul naționalist al meu, și aceasta formal, prin actul, frumos caligrafiat și cu îngrijire iscălit, pe care-l posed și acum. De altfel, pe unde mă duceam, mi se punea de frumoșii și vrednicii săteni – o comoară, neprețuită îndeajuns, a neamului —, întrebarea, foarte serioasă, dacă nu cumva sînt și eu cu „dirigenții”. Părintele Lupaș m-a recomandat o singură dată acasă la dînsul, evitînd prea dese întîlniri cu alegătorii din alte părți ale cercului.

Nu era să ies la Săliște, reunită pentru ocazie cu alte localități, unde adversarul meu d. Bucșan – nu doctorul, mort tînăr de cancer, unul din tinerii ardeleni cari m-au înțeles mai mult și au fost mai aproape de inima mea, ci fratele lui, cumnatul dlui Goga —, om născut pe acolo, avea legăturile personale cele mai strînse, dar călătoria în Ardeal, prima călătorie cu scopuri politice după aceea, pentru cunoașterea și împăcarea naționalităților, ca președinte al Camerei Deputaților, mi-a fost de mare folos pentru a pătrunde și mai mult în sufletul acestui admirabil popor care, din nenorocire, nu și-a căpătat conducători, nu numai vrednici de dînsul, dar măcar asemenea cu dînsul.

Am fost pretutindeni, de obicei singur, ori cu vreun tinerel, care era în stare doar să-mi arăte drumul, din sat în sat, timp de mai mult de o săptămînă. M-am suit pînă sus în munte, dincolo de Rod, la „localitatea cea mai ridicată din tot fostul regat al Ungariei”, m-am învîrtit prin satele de oieri care, de la Săliște, se înfundă în valea îngustă a muntelui, am cercetat așezările de cealaltă parte a Sibiului și noaptea am trecut pe lîngă înaltele case solide ale acelui Amlaș care se ținuse o bucată de vreme, cu sași și români laolaltă, de stăpînirea feudală a vechilor Domni ai Țerii Românești. Cu populația săsească am avut mai puțin a face, oameni perfect disciplinați îi știam demult, de cînd, în Brașov, asistasem la o întrunire a lor, care trebuia să decidă dacă mai merg cu guvernul unguresc ori ba, după ce șeful sașilor „verzi” căpătase un rost de notar și unii îl socoteau deci ca trădător. Sala, în care fiecine era așezat după rangul său bine chibzuit, era vădit contra ungurilor și o ațîța apariția frumoasă a pastorului cu barba înflorită, care le amintea că la spatele lor e marele popor german din mijlocul căruia venea el; „trădătorului“ i se aruncă în față, cînd întreba ce a căpătat, că a mîncat un extrawurst, un „cîrnaț suplimentar”. Mă rog, revoluție și nu altceva, complecta răsturnare a conducerii; dar cînd a fost la vot, toți au mers ca unul singur cu acela care nu avuse o singură aprobare publică. Deci și acuma, cînd am stat să explic, în nemțește, cine sînt și ce vreau, am fost întrerupt ca să mi se spuie: „noi știm“, „ni s-a spus“. Dar cu ce conștiință politică vorbeau acești țerani, față de cari nu se putea întrebuința trucul nerușinat că, „neprezintîndu-se timp de jumătate de ceas nici un alegător, urna este închisă”!

La ai noștri nu erau numai primirile ospitaliere, cu călăreții ieșind în margenea satelor, cu covoarele scoase la ferești și florile pe masă, cu poftirile înlăuntrul frumoaselor case îmbulzite de mulțimea țesăturilor și ospățul împreună, cu închinările de păhare. Pe alocurea era și cîte cineva care mă știa; aiurea nu pătrunsese modesta mea notorietate. De obicei se asculta, cu o deosebită cuviință, cum se cade față de un oaspete: undeva, la căderea serii, oamenii au fost adunați de formidabilul glas al crainicului care, ca în vremi depărtate, pitoresc patriarhale, suit pe o dîlmă și puind mînile la gură, striga, de să se audă pînă în cea mai depărtată margene, că „o vinit un domn de la București, de la dipotați” și, într-un șfert de ceas, supt strașina bisericii erau strînși bătrîni și tineri, sprijiniți în „bote”, cu mînile supt bărbie, fără a spune nici da, nici ba, ca oameni pățiți, cari au trecut prin multe încercări. Întîmpinam și îndoieli: undeva, în margenea pădurii care duce spre Alba-Iulia, un sătean m-a întrebat, sincer ori mehenghiu, el o fi știut, ce trebuie să facă, de vreme ce unul îi spune azi una și mîni altul îi spune alta, pe cînd odată se știa una și bună (candidatul românesc, se gîndea el, desigur, opus celui străin) și i-am vorbit în parabolă:”D-ta ești însurat? – Sînt! —Dar cînd a fost să te însori, multe ți se vor fi îmbiat, și de nici una nu ți s-a fi spus că e chioară, șchioapă, proastă, leneșă și săracă; însă tot te-ai însurat cu una. Apoi, așa să faci și cînd ți se îmbie mai mulți candidați, fiecare lăudîndu-se, firește, pe sine”. Cei de față și-au dat din coate, iar omul a tăcut.

Într-un singur loc, la Apold, feuda familiei Beu, prieteni ai dlui Goga, am întîlnit agenți porniți pe gîlceavă, cari strigau îngăimat, și în prezența părintelui Lupaș, pe care aveau de ce, pesemne, să nu-l sufere, că generalul Averescu e așa și pe dincolo și deci n-aș avea ce să caut pe acolo. Le-am spus scurt că nu-i știam că sînt oameni de nu-și cunosc datoria față de cine-i cercetează și, cu toate protestările multora, mi-am urmat drumul către Amlaș. Îmi aduc aminte și de singuratece drumuri prin păduri, mult timp după miezul nopții, într-o biată căruță trasă de o iapă cu mînz, care se oprea în desișul nestrăbătut cu ochii pînă i se întorcea odrasla șugubeață, curioasă de a ști ce este prin toate cărările. De partea cealaltă, sfîrîiau automobilele oficiale, afișele guvernului se lipeau, și la Săliște, pe ușa bisericii, preoții se ascundeau, banii și făgăduielile de pămînt, de pășune, se uneau pentru încă una din falsificările cu care se ține „democrația” zilelor noastre.

Rezultatul era de așteptat. Unde ajungeam, urna se închisese, și înainte de amiazi. La Săliște, unde adversarul nu cutezase a se înfățișa măcar, biletele erau transparente și ofițerul, luat într-ales, știa bine ce trebuie să facă. D. Bucșan a fost proclamat deputat și, cînd metodele alegerii sale au fost aduse în Cameră, n-a știut cum să se furișeze de la o răspundere pe care așa de ușor o primise conștiința sa de om tînăr și cult.

În țara veche, încaltea se lucra mai pe față, supt conducerea operațiilor de un fost socialist, un „prieten al poporului”, un „democrat” convins și ireductibil, d. Atanasiu de la Galați, campionul cel mai fanatic al sufragiului universal. La Brăila am putut cunoaște toată brutalitatea, gata să meargă pînă la vărsarea de sînge, a metodelor puse în serviciul idolului popular, al părintelui nației, și în același timp am descoperit și cîtă vitejie se cuprinde în rezervele sufletești ale oamenilor de stînga, cu revoluția pe buze.

Eram acolo, cum lupta se ducea în numele unei „federații”, de fapt tot așa de sinceră ca și „blocul” dispărut, lîngă domnii dr. Lupu și Mihalache și, într-o sală micuță, plină de lume, vorbea un doctor de acolo, om pașnic și prin totala sa insuficiență oratorică. Deodată o ploaie de pietre s-a abătut asupra noastră, fără a ne putea clinti din loc. Cei chemați din cîrciumele portului și din prăvăliile lor de parlagii ca să ne spargă întrunirea nu s-au dat însă, cum se poate înțelege, cu una, cu două, și într-o clipă a fost smulsă stinghia din margenea scenei. M-am uitat în jur: șefii „democrației“ plecaseră, lăsîndu-mă singur cu d. Melic, secretarul partidului meu. Mîni furioase manevrau acuma stinghia și sfărîmau păharul, sticla cu apă. Înainte de război, prin cîte alegeri trecusem, așa ceva îmi era cu totul necunoscut. Am trecut în curte și acolo, urlînd, un cetățean mă apucă de mînă, pe cînd cealaltă căuta în brîu ce trebuia ca să mă spintece: dintre ai mei, unul s-a și ales cu pantalonul sfîșiat. Un gest al dlui Melic a venit tocmai la timp ca să nu simt în carnea mea ce înseamnă prima dictatură populară în România, după care erau să urmeze și alte dictaturi, mai puțin populare, dar cu aceleași năravuri, pînă ce, ca stare morală, țara a ajuns unde este. Și, cum românul e un om spiritual, d. Atanasiu observa că omul de la Brăila nu voia altceva decît „să-mi scurteze barba”.

Sforțările regelui Ferdinand de a aduce imposibila grupare a tuturora în jurul unui Ministeriu care avea în sarcină terminarea problemei agrare, marea și neapărata preocupație, strîns legată de inima lui, nu puteau decît să rămîie vane. Peste orice altă preocupație se impunea răsturnarea, cît mai curînd, a regimului care nu numai debutase astfel, dar era să continue cu atacuri personale, cu insulte, ca acelea pe care mi le striga, ca un lunatec, în rîsetele confraților, un energumen, inginer de profesiune, după ce un altul mă înhățase cu injuriile încă din secțiunile de verificare, împiedecîndu-se astfel orice înțelegere care, cu alte temperamente și cu altă pregătire, și atunci ar fi fost cu putință.

Supt cele mai rele auspicii a început astfel noua legislatură. Un președinte de Consiliu, om de mari merite, dar care în Parlament se pierdea cu totul, spuind cu glas încet lucruri mai mult banale; un președinte de Cameră, scriitorul de mult talent care era Duiliu Zamfirescu, totuși un diplomat de carieră, roșu, nervos, gata să se arunce, luînd atitudini de campion, care trezeau la fiecare moment un imens scandal (o dată a promis unui deputat o regulare de socoteli îndată ce va termina de vorbit, și mi-am permis să-i observ momentul cînd trebuia să-și ție cuvîntul…); o majoritate de devotați, cari nu văzuseră în viața lor ce e o Adunare și cari credeau că datoria lor e să strige și să se arunce la orice provocare; un ministru de interne, d. Argetoianu, care cheltuia în zădar mijloace de îngrozire, incapabil să impuie, și credea că prin vorbe groase se poate dovedi geniul politic; un ministru ca d. Goga, care se și credea călare pe ducipalul dictaturii visate și se lua de păr cu oricine; un ministru al muncii, d. Trancu-Iași, a cărui jovialitate nu dezarma; iar, de partea cealaltă, o minoritate, unită ca”Opoziție Națională“ care, cu perfecta disciplină pe care o realizasem, pornea metodic la dărîmarea unui regim socotit ca uzurpator. De la începutul acestei obositoare sesiuni de vară, cineva care putea judeca împrejurările observa marea superioritate a acestei opoziții, și n-au trecut cîteva săptămîni fără ca ridiculul să se reverse larg asupra acelor cari apăruseră ca salvatorii țerii din anarhie și ca marii constructori sprijiniți pe asentimentul fanatic al mulțimilor idolatre. Se dovedea astfel încă o dată, și cu ce elocvență! că, totuși, oricare ar fi valoarea sentimentelor trecătoare, nu e nimic puternic, și nu e nimic durabil, decît ceea ce dă inteligența omenească, hrănită de tradiție și sfătuită de încercare. Marea experiență se dezlîna astfel zi de zi, compromițînd prestigiul, așa de necesar țerii, al unui mare general care era și un om perfect onest, un om de bine în cel mai deplin înțeles al cuvîntului.

La capătul acestei tumultuoase sesiuni supt cerul de foc al Bucureștilor nu era alt rezultat decît al învrăjbirilor care, tratate cu aceleași apucături de violență, trebuiau să ducă peste un an și ceva la plecarea guvernului și la dizolvarea celui de al doilea parlament care, totuși, bine condus, ar fi putut realiza, imediat, foarte multe, al României unite.

Diletantismul elegant al scepticului „marchiz” care era Matei Cantacuzino, minte de o extraordinară fineță și de o elocvență demnă de Franța secolului al XVIII-lea, ce putea face în mijlocul acestei turbate vulgarități, care a isprăvit prin a-l dezgusta!

Înainte de a mă ralia la cei ce vor căuta să lărgească mai mult reforma agrară care a format preocupația celei de a doua sesiuni, prima ordinară – fără ca în guvernul însuși, cu un conservator marghilomanist, d. Garoflid, la Agricultură să fie vreo unitate de vedere, vreo siguranță teoretică, pe care o făcea imposibilă, de altfel, și continua flotare între interesele marii proprietăți în desfacere și „generozitatea” țerănească reprezintată prin rotunjimile impozante, de țeran chiabur, ale dlui Potîrcă de la Craiova, al cărui nume singur era un întreg program rural —, o invitație la Paris, venită încă din vremea cînd prezidam Camera, m-a smuls pentru cîtva timp din acest haos de trivială frămîntare a poftelor, patimilor și iluziilor fiecăruia despre propria sa valoare. De acum înainte aceste vizite în lumea unde trebuia să întîlnesc interesul pentru idee, simțul pentru formă, tradiția de politeță a vremilor mai bune, prietenii de intelectuali care se vor confirma și spori din an în an, vor fi marea mea mîngîiere, mijlocul minunat prin care-mi voi recăpăta puterile stoarse în mizeria morală a unei vieți politice convulsionate, cu tot ce puteau aduce fundurile necurate răscolite de sufragiul universal, care e desigur marea dreptate, dar și marea primejdie a epocii noastre.

De la Congresul din Londra nu mai fusesem în străinătate. Reveneam acuma, în circumstanțe așa de onorabile, trebuind să vorbesc la Collège de France îndată după un om de valoarea epocală a unui Einstein, și un loc de membru corespondent la Academia de Inscripții, adunare științifică de mai mare prestigiu în lumea întreagă, se adăugi în același timp.

Mediul îmi era necunoscut. Nu mai trăia, dintre vechii mei profesori, Monod fiind luat de cancer după pierderea fiului său iubit, Bernard, care a fost martirizat în armată, Giry dispărut de mult, iar Roy, Lavisse își încheiaseră rostul înainte de război, decît Thévenin, pe care l-am descoperit complect sfîrșit în odăița sa, apoi încă tînărul Langlois, acum director al Arhivelor care, însurat cu fiica marelui chimist Berthelot, ne-a adunat cu ai lui la masa cu cidru de Normandia, și d. Bémont, a cărui continuă și mișcătoare bunătate întovărășise cu o caldă prefață părintească ediția pariziană, revăzută ca stil de dînsul, a Relațiilor dintre Franța și români, pe cînd vechiul meu coleg de la Roncière recomandase, în termini atît de amicali, articole din ziarul meu, frumos traduse de dra Alexandrina Dimitrescu, pe care Berger-Levrault le publicase, în vreme de luptă desperată, supt titlul de Pages Roumaines. Am cercetat pe venerabilul meu învățător de pe vremuri în biblioteca lui din rue Monsieur le Prince și am crezut că pot să-l tulbur fără a mă anunța dinainte – am simțit mai tîrziu greșeala ce făcusem în această societate de îndîrjită muncă, pe cînd la Moscova Ioan Bogdan putea să intre la miezul nopții pentru un păhar de ceai la profesorii săi, dacă mai vedea lumină la fereasta lor —, pe bătrînul filolog Havet, la care am pătruns străbătînd lungi culoare înțesate de cărți. Cu acest prilej am cunoscut întîii oameni între cari mă voi așeza pe urmă la Academia de Inscripții, ca seninul cercetător al literaturii grecești, d. Croiset, ca d. Diehl, maestrul studiilor bizantine, și nu numai în Franța, de care era să mă lege o caldă prietenie, apoi ca harnicul cercetător minuțios al iconografiei în arta aceluiași Bizanț, d. Millet. O întreagă lume nouă de cunoștinți, între oameni dintre cari unii aveau o vrîstă apropiată de a mea și cu cari trebuia să mă unească neapărat potrivirea, nu numai în ocupații, dar și în idei și sentimente.

La Legația României am găsit pe d. Dimitrie Ghika, om de o aleasă politeță și de o intelectualitate extrem de fină și de complexă, pe care o împărtășea cu fratele său, acuma preot catolic, Vladimir, care, în mijlocul ocupațiilor, cînd îndreptate către o literatură de foarte înzestrat diletant, cînd reținută de nobila grijă a mizeriilor umane, păstra un mare interes pentru istoria Moldovei supt bunicul său, nobilul Grigore-vodă.

Călăuzul cel mai bun în acest nou Paris, în care mă recunoșteam așa de greu, mi-a fost d. C. Marinescu, unul dintre cei mai buni elevi ai mei, care, după ce trecuse prin încercările războiului, gustînd și din neajunsurile, suportate cu demnitate, ale prizonieratului în Germania, era acum, cu bursa de stat pe care o căpătase de curînd, ascultător, dincolo de obișnuiții ani de studiu, al profesorilor francezi, și în special al dlui Lot, pe care-l cunoscusem de departe ca tînăr luptător și era, acum, membru al Institutului și imul din profesorii cei mai respectați ai Sorbonei. Cu tînărul meu prieten am cutreierat acest Paris de după război care conserva tot caracterul său de pe vremuri, dar în care, a doua zi după izbăvire și biruință, pulsa o întreagă viață nouă, din care nu lipsea, ca la noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot, locuință cu numai două rînduri, comode pentru bătrînii cari în mărețul palat din față, al Ecaterinei de Medicis, puneau la cale rosturile țerii lor dar, căutînd a ne îndestula seara în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem de restaurantul de jos, pentru oameni mai bogați decît mine, care aveam numai retribuția conferinților mele.

În Paris am mai găsit însă pe cineva de care, de un timp, și cu toată povestea de la Iași a „cascadei tronurilor”, mă lega tot mai mult aceeași apreciare a oamenilor și împrejurărilor, aceeași orientare în ce privește mijloacele de a consolida minunata situație pe care ne-o dăduse sfîrșitul fericit al războiului. Nu văzusem pe Take Ionescu, după îndelungata lui desțerare, în lunile cînd, împreună cu Flondor și cu generalul Averescu, făcea o îndîrjită opoziție liberalilor, pentru ca, la căderea acestora, să nu se prezinte, cu slabele rămășițe ale unui partid evaporat odată cu avantajele bugetare, la alegeri. Dezgustat de adeziunile interesate care, în juru-i, simulaseră iubire și devotament, el intrase în formațiunea Averescu, deși știa bine ce sentimente-i poartă absorbantul ministru de interne. Cu dînsul se raliase la noul regim, căruia regele voia tot mai mult să-i ia caracterul de partid, ajungînd tot mai mult a-l considera ca un al doilea provizorat, fostul lui adjutant, tînărul care-i datora, cel puțin așa de mult ca talentului său de elocvență, în barou, o pripită și strălucitoare carieră, d. N. Titulescu, profesor de… formă la Universitatea din București. Dar acesta, care nu dorise întoarcerea șefului său și visa de nu știu ce nou partid radical pentru sine însuși, se grăbise a repudia orice legături cu prețiosul patron de odinioară, care i se părea acuma inutil. În ce privește popularitatea, pe care Take Ionescu o merita desigur prin frumoasa-i atitudine în timpul războiului, șeful unui partid conservator complect sfărîmat știa bine ce-l așteaptă de la alegătorii postbelici, complect dezorientați și uneori de o uimitoare inconștiență. Astfel el făcu abstracție desăvîrșită de împrejurările interne, cu nevoile și pasiunile lor și, foarte hotărît a nu crea printr-un nou patronaj al său o nouă serie de ingrați, se consacrase, stînd cît mai mult în străinătate, cînd darul său de vorbire, intact, nu era necesar pentru a drege gafele asociaților, servirii intereselor externe ale României.

Încă din vremea petrecerii la Paris, el fusese pentru o înțelegere cu sîrbii, cari doriseră în zădar ca imperiosul Ioan Brătianu, în drumul spre Apus, să se oprească un moment la Belgrad pentru a discuta chestia Banatului. Cu d. Beneș, profesorul ceh care-și luă de la început un loc de frunte lîngă filozoful creator al statului, d. Masaryk, pe care-l zărisem la Iași, el era să se întîlnească într-o complectă potrivire de idei. În alcătuirea pe oare regele Ferdinand multă vreme a răspins-o, a unei alianțe pentru apărarea noilor graniți contra Ungariei, el a jucat fără îndoială un rol de căpetenie, oricît ar fi căutat să i-l scadă mai ales acest bun neam de oameni cari sînt românii cu oarecare cultură. Nu uitase relațiile sale cu Grecia după încheierea primului tratat din București și era, pentru a i le aminti, numele de strada Atenei, dat aceleia în care el locuia după ce-și refăcuse casa, sălbatec devastată și spurcată de ocupanți […].

Revăzîndu-mă la Paris cu dînsul, el mi-a arătat toată prietenia. Fusese, în negociațiile sale, la Londra și, întors de acolo foarte obosit, ținuse totuși să asiste la o conferință despre arta românească pe oare am făcut-o la Legația României. Ba, plecînd în țară, îi dădu în minte să mă însărcineze cu reprezintarea țerii la o conferință financiară din Bruxelles, onoare pe care firește că am refuzat-o, rugînd să se trimeată un om de competința fostului profesor la Universitatea din Iași, d. Neculce.

Conferințile mele s-au întins asupra întregii vieți a poporului românesc prezintată ca o sinteză, și ele au apărut întîi, în parte, cred, și în ziarul cultural pe care-l scotea la Paris poetul Cincinat Pavelescu, și apoi în broșura Les Latins d’Orient. Căutam să învederez că noi nu sîntem numai o națiune latină, ci însăși latinitatea orientală, cîtă și cum a rămas după ce prin atîtea i-a fost dat să treacă. Rezumatul fiecărei conferințe o redactam imediat la hotel.

Mă apropiasem de catedra pariziană, după atîția ani de cînd nu vorbisem franțuzește în public decît, la anume ocazii, pentru scurte manifestări, cu o sfială dureroasă, care a răpit desigur foarte mult din ceea ce, în altă stare de spirit, socot că aș fi putut să dau.

Era, acolo, totul de reluat, și invitarea la Collège de France a fost prilejul pentru începerea unei întregi opere de propagandă, menită să scoată la iveală originalitatea și, prin aceasta, valoarea poporului românesc, asupra căreia, și în Franța ca și oriunde aiurea, se făcuse obișnuința de a trece, în orice domeniu, fără a i se recunoaște rostul în lume.

Am putut vorbi la o societate unde prezidenția trebuia s-o aibă însuși Poincaré. Fostul președinte de Consiliu era însă prins în dificultățile unei crize de guvern. Întîiul contact cu cercurile politice franceze mi-a dat încrederea trebuitoare pentru a încerca și mai departe cu trezirea prieteniilor așa de necesare în vremuri tulburi, cînd totul era răsturnat din ceea ce fusese și, pentru orice popor, chiar pentru cele mai mari, se impunea o revizuire și întregire a legăturilor și amicițiilor. La mesele colegiale care mi s-au dat, ca unui oaspete neobișnuit, am putut să întind și să adîncesc relațiile create astfel.

Înaintea unui public foarte numeros, în sala Richelieu a Sorbonei, am căutat să prezint apoi farmecul peisajelor și monumentelor noastre: conferința a apărut supt titlul de Voyage en Roumanie. Verva mi-o tăiaseră insă două personaje solemne, care păreau că-mi cîntăresc fiecare cuvînt și că se opresc asupra fiecărei nuanțe de stil, refuzîndu-mi orice zîmbet la glumele pe care le riscam. Nu puțină mi-a fost surprinderea cînd am aflat prin prezintarea lor că presupușii nemiloși critici, pe cari nu i-aș fi putut satisface, nu erau decît consulul român Ghiță Ioan, nepotul lui Take Ionescu, și bătrînul profesor grec de la Iași, un coleg și amic de pe vremuri al marelui bizantinolog german Krumbacher, d. N. Dosios, care pe vremuri îmi solicitase un articol de recunoaștere în Epoca.

Între profesorii francezi mai tineri, cunoscusem la București, cu ocazia venirii misiunii franceze, pe acela care, elev al lui Gaston Paris și al lui Paul Meyer, se ocupa de mult cu limba românească, pe care o cunoaște ca un român, și cu literatura noastră, care-l interesa ca filolog, d. Mario Roques. În convorbirea cu acest om așa de vioi și de întreprinzător, oare a devenit apoi și mîna dreaptă a lui Albert Thomas în opera de organizare economică a acestuia, mi-a răsărit ideea unor cursuri la Sorbona despre subiecte interesînd pe români și mediul în care i-a pus soarta. Încă de atunci am făcut cîteva conferinți cu cuprins românesc și, ceea ce cred că nu s-a mai întîmplat în sălile ilustrei universități, d. Roques singur izbutind a o face, am dat studenților români, plecați în mare parte fără a-și cunoaște țara și trecutul ei, cîteva lecții de istorie in românește.

Puțini le-au ascultat. Încă de la această primă vizită mi-am putut da samă cît lipsește acestui tineret, venit la Paris pentru a-și pregăti o carieră ori numai pentru a urma o modă, aceea ce leagă pe un om pe toată viața de țara de unde se trage, de neamul din care face parte. Pe cînd studenții de altă origine caută orice posibilitate de a se afirma ca grup național, la ai noștri pare că le-ar fi rușine să arate ce sînt, ce înțeleg a rămînea în străinătate. În ciuda celor cîteva întîlniri cu mai multe serii dintre dînșii, căutînd să li învederez singura și marea datorie, pe care o afirmau cu o așa de elocventă mîndrie înaintașii lor de pe la 1848: aceea de a strînge cît mai multe cunoștinți și cît mai multă experiență pentru patria lor, am păstrat continuu această impresie: că o rea creștere în școlile de acasă îi trimete cruzi într-o lume uriașă, așa de impresionantă, în care șubrezimea lor sufletească nu le poate păstra bruma de individualitate venită mai mult din instinct.

O dată, la un An nou, înaintea unor ascultători între cari era bunul general Berthelot și dra Văcărescu, rămasă lîngă bătrîna sa maică, o boieroaică din vremile vechi, româncă pînă într-atîta încît, și vorbind cu străinii prieteni, printre cari și-a creat un așa de mare loc, amestecă vorbe românești, s-a prezintat ce e mai acru și amar în criticile lui Caragiale, întovărășind o asemenea lectură pentru o zi mare, încunjurată de așa de frumoase datini, și de alte manifestări nepotrivite, în sunetul viorilor țigănești gîdilite la ureche; n-am putut răbda și, ca semn de adîncă indignare, am părăsit sala. Era aceeași stare de spirit, de o așa de complectă inconștiență, pe care o puteam constata cu același prilej la legație – care, de altfel, continua vechea tradiție de indiferență față de ce se petrecea în colonie și mai ales în această studențime —, unde grija unică era asaltul sălbatec asupra bufetului, un fel de inițiare la viitoarea pradă a bugetului. Cîtă deosebire față de vremea, cu atîtea decenii în urmă, cînd secția din Paris a Ligii făcea așa de mult pentru popularizarea cauzei românești în străinătate! Și, chiar atunci, cîtă deosebire față de sîrbi cari, în jurul omului cu inimă caldă care e d. Spalaicovici, se adunau la hramurile lor, observînd și cel mai neînsemnat din riturile lor populare, bărbați și femei, de toate vrîstele, stînd ca la biserică în sala plină de o mulțime așa de mult cu gîndul la vetrele ei, încît ochii li se umpleau de lacrimi!

Și erau mulți români de la Paris – nu numai studenți, bucuroși unii dintre dînșii să rămîie acolo pentru totdeauna, ca marele învățat de laborator, d. Livaditi din Iași, însurat cu una din fiicele drului Istrati, naționalistul înflăcărat venit să moară la Paris, descendența lor topindu-se cu totul în mediul francez. Pensionari, ca un Cosmovici de la căile ferate, aventurieri cu un trecut detestabil la noi, petrecători de toate nuanțele, oameni comozi, cari nu înțelegeau să participe la greaua muncă de reconstrucție după război, se îngrămădiseră prin toate colțurile imensului oraș, fiecare trăind pentru sine, între ai săi, fără să caute contactul, socotit compromițător, cu alți români. Cîteva bătrîne singure se vedeau la capela românească, pe lîngă care se păstra o tradiție muzicală care făcea ca multă lume străină să alerge la producțiile corului; o bibliotecă de mult părăsită a trebuit să fie cernută pentru a se pune la adăpost ce era mai rar și mai de preț într-insa.

Așa de mare fusese asaltul la închipuitele plăceri continue ale Parisului, care ar fi să se ofere gratuit aliaților români, încît, îndată după încetarea ostilităților, la Legația Franței, unde era însărcinat de afaceri spiritualul de Flers, pe care apoi nu l-am mai putut revedea la Paris, nu se mai răzbea cu vizarea pașapoartelor. I-am spus lui de Flers că, dacă-i mai ajută să plece, „nu vor mai rămînea români în România”.”Il y aura», mi-a răspuns el cu un nobil gest, „des Français qui reviendront”. Și nu începuse încă emigrarea, pusă la cale și de anume deputați, furioși cînd strigam în Cameră că, decît oamenii noștri să umple străinătatea, mai bine să crape de foame în țara lor, a țeranilor de peste munți, gospodari împovărați de datorii, cari înțelegeau a face în Franța, țară cu salariile mari, ceea ce înaintași de-ai lor făcuseră, nu fără folos, în America și cari, după ce-și vînduseră pe nimic strămoșeasca moșie, debarcau fără sprijin și fără sfat în acest furnicar uman, în care foarte adeseori erau întrebuințați la un lucru pe care-l desprețuiau arabii și cei din urmă dintre oameni, puși la curățitul gunoaielor. Unii și-ar fi dat ani din viață ca să-și revadă brazda și să și-o știe iarăși a lor; rareori îi întovărășeau femei, fete, care se pierdeau, în cazul cel mai bun, prin slugăritul parizian. Și erau niște oameni așa de buni, de curați, de creștini în suflet! Unul, dăunăzi, căruia îi vorbeam de scăderea și amînarea datoriilor, îmi răspundea, el, care de ani de zile trăia ca rîndaș fără să-și dea un ceas de distracție și mîngîiere:”Am luat la nevoia mea de la un om de omenie, ruda mea, și, ca un om de omenie, trebuie să-i dau banii înapoi la nevoia lui”. Pe cînd polonii își au șefii lor firești, recunoscuți de statul francez, preoții și bisericile lor, școlile lor, și ambasada polonă nu-i pierde o clipă din ochi, ai noștri sînt părăsiți nu numai mizeriei materiale care-i atinge la ceasul crizelor de șomaj, cînd ei sînt îndată atinși, dar și desperării morale, care-i aruncă în categoria dușmanilor oricărei societăți și în rîndul întîi ai aceleia care a ținut așa de puțin samă de dînșii.

În această călătorie la Paris am căutat să învederez și altfel decît prin cuvînt ce poate să înfățișeze în domeniul culturii nația noastră. Adusesem cu mine schițele lui Stoica, marele desenator, pe urmă harnicul pictor, descoperit de mine întîmplător, cînd, aproape copil, dădea prin arta sa corespunzătorul Sămănătorului în literatură, un timid, expus prin acest simpatic defect al său tuturor tăgăduirilor și nedreptăților în țara sa, precum și documente originale din colecția pe care o putusem aduna; și fotografii se adăugeau la aceste mărturii ale unui suflet național aproape complect necunoscut. Niște odăi închiriate de legație pentru scopuri de propagandă, de pe vremea cînd d. Vaida apăruse cu o suită de magnat și cînd d. Pelivan, reprezintînd Basarabia sa încă primejduită, se lupta mai mult cu cocoanele solicitatoare de împrumuturi și subvenții – uneia care nu voia să creadă că „nu e acasă”, a apărut însuși ca să i-o confirme: „cine poate s-o știe mai bine?” […] —, îmi stăteau la dispoziție, și în ele, cu ajutorul a doi funcționari, dintre cari unul va sta ani întregi lîngă mine în opera întreprinsă în capitala Franței și-mi va fi un prețios colaborator și un bun prieten, tînărul jurist ieșean Victor Ianculescu, am alcătuit o mică expoziție, care a fost cercetată și ținută în samă.

Va lipsi însă, mai ales după ce propaganda oficială, foarte costisitoare, va fi lichidată, un centru al acestor sforțări, pînă ce voi putea să creez”Școala românească în Franța”, a cărei istorie, legată de a școlii surori de la Roma, e de intercalat aici, deși punerea în picioare a acestor două așezăminte va trebui, dar tot supt regimul Averescu, să zăbovească o bucată de vreme.

Admirabilele și atît de periculoasele silinți ale ungurilor, nerăbdători a reveni la ceea ce fuseseră, iscodiseră și ideea, sprijinită pe amintiri revoluționare comune, de pe vremea lui Kossuth, de o parte, a lui Garibaldi și Mazzini, de alta, a unei școli maghiare la Roma. Această afirmație națională trebuia neapărat să întâmpine pe a noastră, sprijinită pe altceva decît pe un episod ideologic: adecă pe comunitatea de rasă, pe potrivirea de suflet. Am prezintat Camerei proiectul de inițiativă parlamentară prin care se cereau aceste două focare de studii și de iradiere națională în același timp – eu așa le-am înțeles – din cele două mari capitale latine.

Duiliu Zamfirescu a îmbrățișat cu căldură ideea și, fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a maestrului său Maiorescu pînă și la cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai personal în idei și mai stilist în formă, care era ministrul de Instrucție Publică, profesorul P. P. Negulescu, proiectul, care va merge răpede și la Senat, a trecut la un obosit sfîrșit de ședință, în care calculul voturilor se face, uneori și cu scopuri bune, mai mult aproximativ. Dar ministrul jignit n-a arătat o deosebită căldură pentru legea astfel votată și Pangrati se și grăbise să alerge cu gîndul de a preface școala de istorie, filologie și artă din Franța într-un mai mare institut, și pentru științe, ceea ce i-ar fi permis amestecul pe care-l dorea.

Astfel numai cu multă trudă s-a ajuns la o înfăptuire ale cării foloase nu eu le voi spune, și aici. Mă îngrijisem ca ambele așezăminte să scape de jocul de partide care domină statul, și astfel directorii, pe viață, vor fi numiți de Academia Română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan și de căldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspîndită în străinătate și cu care relațiile, întrerupte un timp de pe urma ambiției lui de a domina, nemărgenită, erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un modest apartament pe care numai după mulți ani era să-l înlocuiască măreața clădire ridicată din sacrificiul Băncii Naționale. Eu, gospodar moldovean, n-am voit să încep într-o trecătoare casă străină. D. Ghica îmi propunea înțelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noștri: mi se părea supt demnitatea unui asemenea institut național. Și, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un așa de bun prieten, m-am apucat să cercetez casele de vînzare din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Roses, plin de grădini și lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi. Avînd la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rînduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în fața unor atenanse potrivite pentru orice destinație: o bătrînă văduvă ocupa un colț din acest modest castel din care așa de greu s-a hotărît să plece. Halul de infecție în care se aflau acele atenanse, pline de familii muncitorești, cu bătrîne oarbe, pisici favorite și colonii de ploșnițe, nu ne-a dezgustat; gospodarul din naștere care e d. Ianculescu, instalat ca subdirector, a știut să aducă lumină, curățenie, mulțămire. Am smuls lui Take Ionescu suma necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanțe, d. Titulescu, o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăițe, și, în frunte cu d. C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, și cîțiva alții, puțini, am început ceea ce consider ca una din cele mai mari opere ale vieții mele.

Lucrul literar și științific mergea mai încet și în acest an, în mijlocul unui mediu îndreptat aproape exclusiv către problemele politice și sociale. Comemorarea lui Tudor Vladimirescu la o sută de ani după o încercare lipsită și de orientarea necesară și de neapărata solidaritate națională m-a îndemnat, pe de o parte, a strînge izvoarele, așa de risipite, și prin ziare, ale mișcării lui neizbutite, și aceasta a dat volumul Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu și, pe de alta, a căuta într-o formă populară din colecția”Steaua”, pe care o păstra încă rîvna dlui P. Gîrboviceanu, explicarea acestei cariere tragice, cu privire la care erau să se adauge în curînd, printr-o descoperire în șura unei familii boierești din Craiova, neașteptate revelații, și astfel am adaus, pe lîngă broșura despre Mihai Viteazul și aceea despre îngerescul mitropolit moldovean Veniamin Costachi, cărticica Un apărător al săracilor:”Domnul Tudor» din Vlădimiri. Pentru aniversara lui Dante am reunit cu discursul la Academie înfățișarea dramatică a suferinții și a speranțelor magului poetic al Italiei medievale.

Viața în Franța îmi dădu, de altfel, putința de a cerceta țara în provinciile ei oare, cu tot îndelungatul timp pe care-l petrecusem la Paris ca student, îmi rămăseseră cu totul necunoscute.

Am luat astfel pe rînd Normandia, cu pașnicul Rouen, plin de amintirea Ioanei d’Arc, arsă pe rug, Picardia vechiului meu Philippe de Mézières, cu acel Amiens, mîndru de splendida-i catedrală gotică și plin încă de casele bătrîne, cu coastele de lemn și ascuțișurile din vîrf, pe canalurile mucede strecurîndu-se printre paianta lor. Apoi Bretania unde, la Rennes, așa de curata reședință a ducilor de pe vremuri, am nemerit, pentru numele lui istoric, într-un hotel”La Bertrand Duguesclin» unde, pentru o observație a soției mede cu privire la curățenia odăii, am fost pur și simplu dați afară ca sales métèques în pragul nopții, iar polițaiul, fost jurnalist în ceartă fricoasă cu popii atrași de cumplitul hotelier, era să-mi dea promisa satisfacție publică în această formă aproximativă:”Fostul președinte al Camerei uneia din națiunile care a luptat alături de Franța, părăsind viața politică, face o călătorie de informație în țara noastră și, sosit la Rennes, într-un hotel care poartă numele unuia din ostașii eroici medievali, pare a fi fost expus la procedări neamabile din partea hotelierului; pentru care-i arătăm părerile de rău ale populației”. În jurul Parisului chiar, am rătăcit prin pustiile străzi acoperite cu iarbă ale încîntătorului Senlis, și el împodobit cu o biserică, clin vremile cele mai bune pentru artă, Burgundia am cunoscut-o la Dijon cu catedrala prefațată de gingașe coloane și cu moștenirea de artă a lui Claus Sluter. Largul, bogatul Lyon mi s-a înfățișat, întins pînă departe pe malurile rîurilor puternice, supt înălțimea de la Fourvières, Forum Veterem, cu amintirea lui Traian, ca și pitorescul Avignon al Papilor. Fără a ajunge pînă la Marea de Miazăzi, m-am găsit, la Nîmes, la Orange, în mijlocul celei mai stăruitoare permanențe a vieții romane și m-am desfătat, cu tot puternicul vînt care mă izbea în păreți, de tot ce e poezie pastorală, mireasmă de cîmpii arse de soare, în Arles, legat de vechea Romă tot așa de mult ca și de cultul inimitabilului poet provensal Frédéric Mistral. Din aceste amintiri, consemnate pe un colț de masă, am scos cartea ilustrată Din Franța, care se așază printre cele cu totul neînțelese și aproape necunoscute.

Comemorarea lui Petru Maior la Academia Română mi-a cerut o privire generală asupra rostului învietorului teoretic al drepturilor noastre. Prin conferința Schimbarea de direcție și caracter a comerțului românesc întregeam volumul publicat înainte de război.

Vizita la București a prințului Sapieha, prin care s-a pregătit, după marea victorie, pe care n-o ajutaserăm prin nici un gest, de la Varșovia, înțelegerea defensivă cu Polonia, mi-a dat prilejul de a publica un studiu asupra relațiilor dintre un strămoș al acestui descendent, prin Vișnoviețchi, al Domnilor Moldovei și dintre Mihai Viteazul. Tot atunci am dat, în românește și apoi în limba franceză, un studiu asupra raporturilor dintre poloni și români. Căsătoria prințesei Elisabeta cu moștenitorul tronului grecesc a prilejuit broșura Grecs et Roumains – pe lîngă note asupra relațiilor literare ale acestor două națiuni —, căreia i-a urmat o alta pentru legăturile cu sîrbii, la căsătoria dintre principesa Maria și regele Alexandru al Serbiei, pe care-l văzusem la București și care-mi arătase o deosebită prețuire. O conferință făcută la Paris în cercul închis de pe lîngă Curtea de Casație a fost tipărită pentru membrii singuri supt titlul de Spiritul public în România. Îi răspunse conferința bucureșteană despre Secretul culturii franceze. O scurtă istorie a românilor pentru sași a fost tipărită în același an. Vrancea și vrîncenii vine dintr-o conferință la Focșani, dorința veche de a asculta literatură și știință prin viu grai trezindu-se din nou la poporul care dă cel mai numeros și simpatic auditoriu pentru astfel de comunicări, căci dorința de a se instrui e la dînsul mult mai mare decît priceperea întru a o satisface. Alături îi stă broșura despre originile românimii bihorene.

Dar lucrarea de temei a acestui an a fost cea dinții mare sinteză a evului mediu în ce privește principiile lui conducătoare, întrupate în autoritățile de caracter universal, care, acestea trebuie avute în vedere, iar nu nesfîrșita fărîmițare locală, așa de tulburată și de capricioasă, a feudelor și cu atît mai puțin aparența formațiunilor așa-zise naționale, cărora le lipsea cu totul conștiința chiar de unde pot pleca astfel de”State”. Deci peste hotarele a căror importanță e foarte relativă, am grupat toate lucrurile de căpetenie care s-au petrecut în cursul acestui interesant mileniu, plin de vitalitate, bogat în creațiuni, supt rubricile de unitate ale papalității și imperiului. Mi-a trebuit, pentru a prinde adevăratul sens al acestor fenomene istorice decisive, să mă îndrept, ca odinioară pentru Mica istorie a Imperiului bizantin, la izvoare care mai aveau secrete de destăinuit. De aici a rezultat o carte întinsă, care n-a avut nevoie de o reeditare pentru folosul studenților numai pentru că ea a intrat, cu legături și mai întinse, coborîndu-se pînă la regalitățile subordonate și la formațiunile organice ale cetăților și”Romaniilor” autonome, în volumul consacrat evului mediu din sinteza mea a dezvoltării omenirii.

Mi s-a oferit atunci de editura”Ramuri” publicarea unei părți întinse din lucrările mele de mult uitate sau neapărute în formă de volum. Astfel s-au adunat scrierile din prima tinereță – și ou largul studiu asupra începuturilor romantismului, mizerabil tipărit în Arhiva de la Iași —, s-au reunit articolele din Neamul românesc pe vremea războiului, supt titlul de Războiul nostru in note zilnice (trei volume), s-au reeditat poeziile mele și li s-au adaus numeroase traduceri – dar pînă astăzi nu mi-am putut îndeplini vechiul plan de a prezintă în traduceri, vechi și noi, făcute de deosebiți versificatori, comoara poetică a omenirii întregi, ceea ce ar forma un admirabil mijloc pentru cultivarea și educația nu numai a tineretului, ci și a întregului public românesc. Frumoasele volume de la”Minerva” cuprinzînd Istoria românilor in chipuri și icoane au dobîndit însă o formă dezagreabilă și incomodă în volumul unic, cu literă neadmisibil de măruntă, în aceastălaltă editură.

Sesiunea generală a Parlamentului averescan, dacă nu fusese mai liniștită, căci spaima de masele populare produsese o adevărată goană sălbatecă împotriva celor cari vorbeau în numele lor, dăduse măcar ceva mai multă siguranță, noii veniți ajungînd a cunoaște din practica bătăioasă realități politice de care erau, la început, cu totul străini, ceea ce dăduse în vară, zilnic, scene cu totul ridicule, într-o atmosferă de război civil. Se pregătea cu oarecare seriozitate, dar cu acea lipsă de direcție unică pe oare aim semnalat-o mai sus, neapărata reformă agrară, pe care liberalii, pentru a nu supăra pe nimeni, preferau să o lase îndeplinită de acești „oameni în loc”, pe cari știau că-i pot înlocui ușor și a căror operă se pregăteau s-o prefacă, supt forma discretă a acelui regulament de aplicare ale cărui meșteșuguri vor ieși din imaginația fecundă și marea subtilitate vicleană a lui Al. Constantinescu.

Din partea opoziției nu se putea înregistra la sfîrșitul anului nici un progres în ce privește organizarea. Era evident că ardelenii urmăreau un singur scop: înstăpînirea, asociindu-și elemente din”Vechiul Regat”, cîștigate mai curînd unul cîte unul pentru ca să nu poată manifesta pretenții, și clienții n-au lipsit, deși numărul lor nu putea satisface ambiția dlui Maniu, care era absolut indiferent, în visurile sale de autocrație, în ce privește calitatea lor. Țerăniștii, pe cari insuficiența lor culturală și lipsa lor de experiență, ca și fanatismul dlui Madgearu, devenit secretarul general al inocenței dlui Mihalache, îi făcea bănuitori, negociau și în dreapta și în stînga, – și cu șeful guvernului, care a isprăvit spuindu-li limpede că înțelege să rămîie „ciobanul turmei”. Cei cîțiva oameni din jurul meu cari, în vederea unei veniri la putere, fierbeau de nerăbdare, gata să intre în orice combinație – cît de mult își samănă, în ciuda „doctrinelor“ și devotamentelor, adesea interesate, oamenii aceleiași societăți! —, ajunseseră a lua atitudini de dizidență și a-mi trimete adevărate somații pentru ca și eu să intru în „pertractările“ – termenul se încetățenise de umorul românesc – care făceau confuză și fără orizont drama politică în care protagoniștii erau, din nenorocire, doar cu excepția atitudinii de mîndrie desprețuitoare a lui Ion Brătianu, așa de inferiori și supt raportul intelectual și, mai ales, supt acela moral.”Opoziția unită” nu mai oferea astfel nici un singur mijloc de luptă azi, nici o viitoare bază de guvernare mîni.

Am încercat cu Vintilă Brătianu, întîlnit întâmplător pe stradă – și omul, așa de dur în aparență, cu luciri ciudoase în lucitorii ochi de șoricuț, avea sentimentalități duioase, pe care le ascundea cu îngrijire – o coaliție a „partidelor care au făcut războiul“, ceea ce ar fi exclus grupările de aventură și alcătuirile pe baza luptei de clasă, și ar fi plăcut poate și gîndului de colaborare între partide pe care-l torcea necontenit îndărătnica minte a regelui Ferdinand. Se adăugea pentru a împiedeca orice normalizare a vieții politice, pe care n-o avem nici pînă acum, desprețul – uneori manifestat brutal de cîte o mentalitate așa de primitivă ca a drului Aurel Dobrescu din Brașov, de trebuia să intervin public, oricare ar fi fost să fie consecințile —, al grupului ardelean față de această lume de dincoace de Carpați, care nu trebuie cunoscută numai în exploatatorii ei și a cării discretă valoare nu se deschide decît înaintea unor ochi în adevăr inteligenți și în care tremură o luminiță de iubire.

În guvernul generalului se afla un om a cărui supremă ambiție era să pară acela în care se concentrează totul, de la care pleacă totul, acela a cărui presupusă energie face să tremure carnea pe oameni și care pentru aceasta punea – și continuă, va continua pînă la sfîrșit, a pune – peste bune tradiții de familie, peste o creștere îngrijită, peste un lung stagiu între oamenii supțiri ai diplomației, peste unele posibilități „refulate” chiar, o urîtă mască de provocare și brutalitate. Pentru aceasta cel care putea face apel numai la mijloacele distinse ale inteligenței, culturii și unui talent pe care o curioasă timiditate, tăgăduită cu înverșunare, l-a împiedecat totdeauna de a se manifesta, a recurs la îndemînările de dibăcie ordinară care sînt semnul oamenilor cu totul inferiori. D. Constantin Argetoianu voia două lucruri: înlăturarea lui Take Ionescu, colegul intrus, față de care întrebuința, sperînd să-l scadă, astfel, cele mai drastice elemente ale unui vocabular cules de la clienții nelipsiți ai trezirilor sale, și împiedecarea unirii elementelor de opoziție.

Necunoscîndu-mă îndeajuns, ministrul de interne credea că ajunge să mi se arăte un „pumn” de care, după ce înfruntasem, în suferințile tinereții mele pumnul, mult mai adevărat, al unei soarte vitrege, de sărăcie și umilință, n-aveam să mă las impresionat – și nu e pumn care să poată atinge o viață de muncă și de onestitate! – pentru a mă aduce la capitulare și, astfel, am trecut și pe lîngă această dovadă a moravurilor politice din societatea noastră. Cînd atentatul de la Senat, cu morții pe care i-a lăsat pe scînduri, a venit tocmai la timp ca să îndreptățească o politică de teroare care, pentru a fi efectivă, cere altfel de „pumni” și, la spatele lor, altfel de minți și altfel de merite, cînd am fost întîmpinat de urletele majorității, care avea aerul că vrea să se arunce asupra mea pentru că indicasem între vinovățiile pentru crimă politica de sfidare și de prigonire în care totdeauna clocesc comploturile, cînd, apoi, ziarul meu a fost tîrît la cenzură ca un organ al anarhiei și supus tăieturilor de condei ale unui neînțelegător pătimaș, dornic de a-și crea merite față de stăpîn, s-a văzut din nou că, față de ce ajunsesem a fi prin ostenelile mele, astfel de metode, care nici măcar nu jignesc, căci și în politică orice lovire are puterea înălțimii de la care pleacă, nu pot avea nici un efect asupra unei acțiuni de opoziție în care, cum s-a vădit din atitudinea mea ulterioară față de aceiași oameni, nu aduceam ură, ci numai pasiunea de a împiedeca răul ce s-ar putea face țerii. Atunci mi se scoase înainte, pentru a mă îndepărta de țerăniști, indiferenți la sensibilitățile naționale și la delicatețele morale, și chiar de ardeleni, cari contau pe cine știe ce raporturi posibile în viitor și cu cei mai pătați dintre oameni stafia sinistră a lui Constantin Stere, pe care o popularitate basarabeană unită cu toleranța administrației l-a suscitat deputat, a doua oară, al României unite, în martie al anului 1921, la întoarcerea mea de la Paris.

De acuma eram, cu prietenii mei cîți nu fuseseră încă smomiți, lăsîndu-i lîngă mine, dar fără nimic din acea credință care face valoarea unei aderențe politice, un om izolat. Un om izolat, dar întrucît poate fi izolat cineva care nu are decît să se coboare în fundul sufletului său ca să găsească rezerve de rezistență și posibilități de avînt care fac mai mult decît o liotă întreagă de salariați și decît mii de naivi și de iluzionați cari se iau totdeauna după un crez de ideologie pe care în fond nu sînt capabili să-l înțeleagă, oricît de des l-ar repeta și în orice colori l-ar scrie ei pe steaguri de vană fluturare.

Discutarea reformei agrare a dovedit toată incoerența care era stăpînă pe sufletele felurite ale oamenilor adunați în junii unei legende și închinați unei simple idolatrii, văzînd în vrednicul general ceea ce nu era și nevăzînd, din nenorocire pentru ei și cu pagubă pentru dînsul însuși, ceea ce era în adevăr. Am intervenit de cîteva ori pentru ceea ce mi se părea o dreptate elementară pe care interese conservatoare inavuabile se pregăteau să o calce în picioare, dar trecuse vremea cînd logica și sentimentul puteau să mai aibă o influență asupra intereselor trezite și a patimilor dezlănțuite. Între recunoștința pentru luptătorii războiului unirii și necesitatea economică de a da pămînt celor cari vor și pot să-l lucreze, sprijinind numai pe cei cari de la sine pot să aibă mijloacele necesare era de găsit un drum, dar pentru aceasta trebuia sau o neînduplecată voință a șefului amestecat în toate și impunînd tuturora voința sa, sau pornirea furtunoasă a unui entuziasm general, trecînd peste toate nesiguranțele egoismului. Și una lipsea însă, și cealaltă. O operă hibridă se întruchipa astfel, și condițiile de realizare erau așa de tumultuoase și de confuze încît descurajau și dezgustau pe oricine.

A doua zi după „marea reformă” veniră zilele micilor afaceri, și „naționalizarea” mănoaselor uzine de la Reșița, cu distribuirea, ca o răsplată politică, a acțiunilor, crea pofte și deștepta invidii între membrii, cari se cereau recompensați cu toții, ca într-o adevărată „democrație”, ai majorității. Enervarea cuprinsese și banca ministerială și, dacă admirabila stăpînire de sine a generalului Averescu rezista, principalul său acolit, d. Argetoianu, nu putu să se sustragă influenței acestui mediu de continuă iritație, adăugîndu-se probabil și tot ce putea să rezulte pentru temperamentul său dominator din greutatea relațiilor personale cu un șef pe care trebuia să-l suporte și de a cărui hotărîre, cu sclipiri reci de ghilotină, avea motivul să se teamă.

Astfel veni ziua cînd, în frigurile Reșiței, caracterul, sîcîitor pînă la exasperare, al rostirii dlui Madgearu, cu necontenita întoarcere, de o încăpățânare fără păreche, asupra acelorași învinuiri, fără să se amestece un pic din acea umanitate, din acea generozitate și poezie care e în stare să dezarmeze toate dușmăniile și să aducă o clipă de cugetare senină și la cine a greșit mai mult, acele accente de iacobinism sec și plin de ură smulseră buzelor, care nu se refuzau la nici o cruditate, ale dlui Argetoianu, o insultă de ultimă treaptă care desigur că nu ș-a mai auzit de la locul unde miniștrii reprezintă pe suveran.

Am auzit-o, am semnalat-o și am subliniat-o, după ce, puțintel jenat, cum era și natural, cel vizat confirmase aceea ce prinsese firește mai bine decît oricare altul, și în jurul acestui meprizabil incident al unei vieți politice degenerate am strîns, împreună cu pofte care simțeau că le-a venit ceasul, și tot ce mai era bună-cuviință și demnitate la oamenii cari de un an de zile nu făceau decît să-și piardă timpul în hărțuieli de orbi cari nu văd drumul cel drept deschis înaintea tuturora.

Deci, cu liberalii împreună, cari-și așteptau succesiunea, ne-am dus la Palat pentru a semnala în scris regelui Ferdinand de ce oameni e servit și în ce formă. Peste cîteva zile am putut vorbi și direct Suve ranului, care trăise însă o lungă tinereță între oameni a căror fire orientală găsea cea mai aleasă distracție în gesturi și cuvinte care nu se depărtau prea mult de ceea ce se oferise oratorului țerănist. Nu arăta deci că ia lucrul prea tragic și, în orice caz, pe dreptate îngrijat, și chiar nu atîta cît trebuia, de starea sănătății sale, omul bun și nobil ale cărui sforțări spre unire și lucrul spornic fuseseră continuu așa de nenorocite își cerea un răgaz de întremare în străinătate.

La întoarcere însă măsurile făgăduite nu s-au luat: momentul paraliziei unei timidități așa de înduioșătoare venise. Supt ochii șefului guvernului, deriziunea din vară se evaporase și, de altă parte, regele simțea ațintiți de departe asupră-i alți ochi, aceia ai omului care a avut mai multă influență asupra slăbiciunii lui și care, fără a vorbi, fără a apărea, fără a dori să-l vadă, absent în Cameră, nezărit de nimeni, părînd ocupat de îmbunătățirile agricole la iubita lui fermă de la Florica, în mijlocul animalelor care-i ziceau mai mult decît teribila menajerie politică, stătea calculînd și așteptînd, cu siguranța că, peste atîta prostie, și a oamenilor celor mai inteligenți, peste atîta isterie, și a minților care păreau mai cumpănite, ceasul său, nelipsitul său ceas va veni neapărat.

Pentru a înlocui acea hotărîre regală, în care aveam dreptul să sperăm, nu erau decît două mijloace. De o parte, înțelegerea, nu cu dînsul, cu care de la Iași nu mă mai văzusem niciodată, ci cu oamenii prin cari lucra: auxiliarul, de resurse nesfîrșite, care părea anume făcut pentru un astfel de mediu și pentru astfel de situații, Al. Constantinescu, și cumnatul șefului liberal, stăpînul unor legături de natură privată cu locul de unde se putea rosti sentința mult așteptată, tăcutul domn Barbu Știrbei, ai cărui pași fără zgomot, a cărui catifelată acțiune cu efecte sigure se simțea tot mai mult în tot ce privea politica românească. De altă parte, întrebuințarea revoltei, de atîtea ori și cu atîta durere înăbușită, a lui Take Ionescu, care, în mijlocul celor mai nesuferite jigniri, în fața celor mai grele piedeci, fusese silit a părăsi orice amestec în politica internă, orice legături cu cei cari o determinau, pentru a se consacra exclusiv grijilor acelei politici externe a României căreia i-a dat, ca bază statornică și solidă, raporturile, de comună defensivă, cu cehoslovacii și iugoslavii.

Fostul șef conservator, asupra căruia se cobora parcă umbra tot mai decisă a unei morți apropiate și ai cărui șaizeci de ani trecuți nu mai păstrau vioiciunea, veselia, vitalitatea radiantă care-l făcuseră așa de simpatic atîtora în tinerețele sale, ajungînd să formeze, fără nume, fără avere, fără sprijin, un numeros partid în jurul său, a putut fi adus însă numai cu greutate la un rol pe care el însuși îl simțea trecător, lunga lui experiență ajutîndu-l să prevadă ce i se pregătește din partea nesfîrșitei dibăcii, superioară aceleia cu care odinioară el însuși se mîndrise, a liberalilor.

Regele dorise totdeauna un Ministeriu de coaliție. În chiar regimul dlui Averescu se introduseseră elemente care nu se dădeau la fuziunea pe care o propunea cu stăruință generalul, în credința, care s-a dovedit justificată, că o acțiune de hotărîtă îndreptare nu se poate face decît cu oameni deprinși a lucra împreună și supuși fără rezervă influenței unui singur șef. Ce era deci mai natural decît să i se aducă aminte, într-un moment de incontestabile greutăți, de îndatorirea pe care, într-o formă sau în alta, o va fi luat în momentul chemării la putere? Se putea închipui însă că un spirit așa de autoritar ca al fostului comandant de armată și o dorință de a se impune așa de cumplită ca a ajutătorului său, căruia i se părea că și blîndețea lui Take Ionescu îi face umbră și-i pune piedecă, nu vor putea să se împace nici într-un chip cu o astfel de împărțire de drepturi. Fraza care trebuia să provoace conflictul a fost introdusă deci, după o înțelegere la mine acasă, Cn răspunsul regelui la adresă și totodată m-am arătat gata să iscălesc împreună cu Ion Brătianu o declarație de neparticipare la lucrările Parlamentului, a cărei redactare a rămas în sama căpeteniei liberalilor.

Se știe ce a urmat; unele detalii pe care le-am aflat îndată nu pot să fie dezvăluite nici acuma, deși în lumea politică ele sînt de mult cunoscute. Șeful guvernului s-a proptit pentru o rezistență care se arăta gata de a merge pînă la capăt. Dar cine cunoaște pe generalul Averescu știe că doi oameni se luptă în această neobișnuită și atît de complexă personalitate: o deciziune promptă, necruțătoare, fără considerații și fără milă sfidînd toate riscurile dar, în momentul executării, care nu se prezintă în condițiile, perfect calculabile, ale unei acțiuni militare, comandantul deprins să fie ascultat fără șovăire face loc omului care numai prin atîta inteligență și muncă și-a cîștigat cu greu locul în lume, omului care e deprins să asculte, să se supuie. Și în alte împrejurări se va putea observa aceeași dualitate, catastrofală pentru cine vrea să îndeplinească un rost de dictatură națională. Retragerea d-sale de la Ministerul de Interne în Cabinetul Vaida, unde ar fi putut să deie lovitura ce ar fi voit-o, era o presimțire a ceea ce trebuia să se întîmple acum, la sfîrșitul anului 1921.

Astfel, după cîteva zile de șovăire, în care s-ar fi putut crede că împotriva voinței, neted manifestate, a regelui, se va ridica aceea a primului său ministru, sprijinit pe Parlament și pe o popularitate care era măcar foarte mult scăzută, s-a văzut, de fapt, după încercări de a se pune de acord cu Suveranul, demisia de care Ion Brătianu, care cunoștea mai bine psihologia fostului său asociat în umbră, părea să fi fost sigur de la început.

Take Ionescu era el sigur că i se va acorda dizolvarea? A fost el înșelat de cuvinte nesigure, de atitudini îngăimate, cum nu erau rare la sufletul, disputat între multe considerații și sentimente, al regelui Ferdinand? El n-a spus-o niciodată, și ce se putea vedea la dînsul era numai temerea de a primi puterea pe care de atîta vreme o dorise ca șef de guvern, neîncrederea, îndreptățită, în oameni și, ce era mai periculos, neîncrederea în el însuși.

Au trebuit multe rugăminți, mîngîieri și asigurări pentru ca el să se decidă a primi o așa de insidioasă misiune, lipsit fiind, de mult, de sprijinul acelora cari atîta vreme îl încunjuraseră. Știa bine ce-i pregătește dorința de răzbunare a celor pe cari-i înlocuia și mai ales a dlui Argetoianu care, pe lîngă o manifestă ură, își atribuia dreptul de a desprețui pe acest om de mare talent și de netăgăduite merite. Simțea la spatele său dogoritoarea patimă de stăpînire a lui Ion Brătianu. Sigur de sprijinul meu, pentru care. cum se va vedea, am trecut prin momente deosebit de neplăcute cu șeful liberal, și avînd lîngă dînsul prieteni pe cari îi pusesem la îndemînă, ca vechiul meu coleg din liceul de la Iași, Constantin Cihodariu, inginer, care aducea cu dînsul o perfectă onestitate, o mare putere de muncă și un spirit de gospodar, noul președinte de Consiliu nu știa ce poate să aștepte de la ardeleni, cari ei înșii, uitînd vremea cînd lupta lor se împărtășea de neprecupețitul ajutor al ministrului de înaintea războiului, nu știau de fapt ei singuri, în interminabilele lor discuții, ce au de gînd să facă. Țerăniștii vor fi mai încrezători într-însul.

S-a crezut că în timpul pe care-l lăsa liber o prorogare ca aceea de care beneficiase la început generalul Averescu, Take Ionescu va izbuti să cîștige prin avantaje personale o majoritate care să-i permită a termina sesiunea. De fapt se pare că mulți au primit de la dînsul ce voiau, rezervîndu-și ca apoi să voteze contra lui. La sfîrșitul acestor lungi și urîte tratative primul ministru el însuși nu se arăta deloc asigurat în ce privește soarta guvernării sale.

Ce era în capul parlamentarilor regimului averescan o arăta, de altfel, vizita pe care mi-au făcut-o d. I. Petrovici, fostul elev și colegul de la Iași, vechiul colaborator al foii mele, împreună cu basarabeanul Bogos, autorul unei folositoare cărți despre unirea provinciei sale, cari-mi propuneau să mă ridice pe mine la locul ocupat, după sfatul meu, după insistențele mele, de Take Ionescu, făcîndu-se garanți că, pentru a nu avea neplăceri, generalul ar primi prezidenția Senatului, iar d. Argetoianu ar face o călătorie de plăcere în străinătate,.. .acest om bun și blînd fiind, firește, capabil de toate sacrificiile. Își poate închipui cineva cum am primit asemenea propuneri, a căror sinceritate rămîne foarte dubioasă.

În ajunul acelei zile, din ianuarie 1922, în care Ministeriul, compus din oameni onorabili, cărora nu le lipsea capacitatea, trebuia să se înfățișeze înaintea necunoscutului, Take Ionescu a venit la mine. Era foarte enervat: ochii îi clipeau și bărbia, ca în momentele grele, îi tremura. Credea că ar fi bine să nu fie de față la ciocnirea care trebuia să se producă. L-am rugat să înfrunte o dușmănie pe care o prevedeam – și i-am spus-o – manifestată prin grobieniile unui om ce nu ar avea nimic de pierdut. Dar să nu dea nici un răspuns, ci să ceară pur și simplu votul, oricare ar fi el.

Așa s-a și făcut. Vorbitorul în numele majorității a fost pamfletarul N. D. Cocea, care n-a cruțat primului ministru nici o ofensă, în mijlocul rîsetelor insultătoare ale majorității, care dovedea o perfectă, și puțintel neașteptată, disciplină. Ardelenii, cari păstrau speranțe de participare importantă la noul regim liberal, n-au venit la urnă, țerăniștii avînd atitudinea contrară. La proclamarea rezultatului, calm, fără a arăta vreo emoție după atîta suferință a mîndriei sale, Take Ionescu s-a ridicat ca să declare că va informa Coroana.

Regele Ferdinand era pregătit pentru situația nouă care se crease prin această înfrîngere a primului său sfetnic. Refuzînd dizolvarea, el i-a primit demisia. La orizont apărea, după înțelegerea prealabilă, Ion Brătianu. Se pare chiar că el fusese recomandat, în interesul țerii, de acela care pleca.

Dar și de data aceasta, Brătianu avea de la Suveran sarcina de a încerca necontenit dorita și necontenit escamotata concentrare de partide și de puteri. Și, ca și la 1918, el a făcut tot ce i-a stat prin putință – iar mijloacele lui erau mari și felurite – ca să înlăture orice tovărășie, și în special aceea, care-i fusese recomandată, a ardelenilor, și ca să facă imposibilă orice plată față de mine a datoriei contractate în lupta comună. Din nou ingineria politică a lui, cu neapăratul calcul al rezistențelor, era să intre în joc.

Se aștepta desigur ca d. Maniu și ai săi să manifeste cele mai lacome pretenții și să se întindă asupra lor la „pertractări”, care, dată fiind situația, cu tot ce fierbea la averescanii înlăturați, cu tot ce putea să pregătească îndemînarea dlui Argetoianu, pentru care ispita puterii e irezistibilă, nu se puteau prelungi fără termin. Mulți dintre liberali, ca Al. Constantinescu, ca d. C. Banu, care m-a cercetat acasă pentru a-și arăta temerea că nu se va ajunge la capăt, erau pentru o înțelegere. În jurul a vreo trei mandate de senatori în Ardeal, căci țesătura de interese permanente e acolo așa de strînsă încît nici un ochi nu poate să scape dintr-însa, s-a produs neînțelegerea, pe care manierele dictatoriale ale șefului liberal nu erau potrivite ca s-o împace. În cîteva zile, el părea furios împotriva intransigenței transilvane pe care n-ar fi știut cum s-o înlăture mai mult.

Cu mine s-a făcut teatrul pentru care Ion Brătianu avea mari aptitudini. Era indignat că-i prefer pe acești ardeleni gata de gîlceavă și nesățioși, dar nu-l mira aceasta din partea unui om care ține așa de puțin la considerațiile de moralitate încît „s-a pupat cu Take Ionescu“. M-am îngălbenit înaintea neașteptatei și nemeritatei insulte, dar mi-am dat samă îndeajuns că trebuie să îndur multe de la cine se află în casa mea ca să nu-i răspund altceva decît că, în materie de pupat cu Take Ionescu, a făcut-o și el odată, și nu pentru interesul țerii, ca mine, ci pentru un interes personal, și anume unul de ordine materială, în chestia tramvaielor. Dar, ca de obicei cînd sînt silit a jigni pe cineva, mi-a părut rău, și la ieșire am vorbit viitorului prim-ministru de fiul său la studii, pe care știam că-l iubește, și chiar de ajutarea acestuia, pentru care tatăl declara, foarte convins, că n-are destule mijloace.

De atunci n-am mai vorbit cu Ion Brătianu, care în asemenea împrejurări își începea, fără să aibă nimic înaintea ochilor decît bucuria de a stăpîni, o nouă guvernare ce trebuia să fie lungă.

Peste cîteva zile plecam la Paris pentru conferințile mele la Sorbona, în care am tratat despre caracterul medieval al formelor bizantine întinse asupra Peninsulei Balcanice, din a căror autonomie, tolerată de Imperiu, trebuiau să se desfacă mult mai tîrziu conștiințile naționale; ele au fost adunate îndată supt acest titlu: Forme bizantine și realități balcanice.

La întoarcerea din această lume în care, de acum, în fiecare an mă voi întări în schimbul viu al ideilor, în atmosfera de intelectualitate harnică, în mijlocul simpatiilor care se dobîndesc greu, dar pe care nu le mai pierzi niciodată, am găsit furia alegerilor, în care nu mai putea fi vorba de o înțelegere între partidele în opoziție, căci țerăniștii porniseră pe drumul lor de clasă, iar ardelenii se gîndeau la mijloace pe care conștiința mea nu le-ar fi putut primi niciodată, ca redactarea unui memoriu către străinătate – cum, mai tîrziu, contra liberalilor, îl vor face țerăniștii, îndemnați de d. Madgearu, și cum și ei, ardelenii, vor încerca-o, într-o formă oarecum deosebită, încă mai tîrziu – și pregătirea unei mișcări revoluționare în Ardeal, unde voiau să se închidă pentru o rezistență pînă la cuțite. Prin masele de peste munți și prin democrația de peste hotare ei credeau că vor putea să dărîme un regim care devenise de uzurpare din moment ce nu li putuse satisface toate pretențiile.

Cu toată slăbiciunea materială a grupării mele, puțină și lipsită de bani, voi putea să mă fac ales și de această dată, cu un singur prieten cari, de fapt, cum s-a dovedit îndată, nu făcea politica mea, ci a lui proprie. Prezintasem o listă comună cu Take Ionescu, care părea că simte și el nevoia unui partid al centrului burghez și național, și lupta împreună a întărit încă sentimentele care ne legau.

În adevăr fostul prim-ministru a fost față de mine de cea mai delicată atenție. Îmi aduc aminte că, o dată la o adunare la Ploiești, unde candida și d. Stelian Popescu, alături de vechiul meu prieten Munteanu-Rîmnic, Universul făcînd tot ce putea pentru un succes care nu s-a cîștigat, am fost așteptat vreo două ceasuri să mă întorc din călătoria în județ. Ales și în București, cu mai multe voturi decît cine avea, ca dînsul, un așa de lung trecut politic, dar ajunsese ignorat de straturile electorale ce se ridicau în regimul, deziluzionant, al votului universal, i-am cedat mandatul, pe care l-a trecut fiului lui Nicolae Filipescu, care a intrat astfel pentru întîia oară în Cameră, începînd peste cîtva timp o acțiune personală asupra căreia voi reveni.

Peste cîteva săptămîni, Take Ionescu părăsea țara pentru a se odihni. A trecut pe la mine pentru a-și lua rămas bun. Era perfect sănătos și-i revenise spiritul glumeț; viitorul țerii nu părea să-l îngrijoreze și de pe buze nu i-a căzut un singur cuvînt de regret pentru ce părăsise, de supărare pentru felul cum îl tratase și regele și masele electorale. Rareori am văzut un om în dispoziții așa de senine. Cerul cald al Italiei părea că-i trimete de departe o solie care-l însenina. În treacăt mi-a vorbit de cîți prieteni, de să-i numeri pe degete, îi rămăseseră și, cu aceeași dorință de a rămînea ceva din alianța noastră electorală, îi recomanda sfaturilor mele.

În Franța, unde mă chema congresul de istoria artei, era să aflu neașteptata veste că acel care plecase așa de vesel și plin de încredere în viitorul său a fost doborît de o boală ticăloasă care-l pîndise în strălucirea de lumină a Neapolei pentru a-l roade săptămînă de săptămînă, biruindu-l în momentul cînd se putea crede în convalescență.

Prietenii lui au încercat legătura cu mine, pe care o doream și eu, căci ei reprezintau o parte prețioasă din experiența unei țeri asupra căreia se aruncau acum, așa de curajos și de lacom, atîtea nepregătiri ce nu-și dădeau sama de ce puține puteri aduc cu dînsele și de cît va avea să sufere ea, țara, din orbecăielile lor stîngace și din încercările unei ignoranțe absolut inconștiente. Păcatele „takismului” erau disparente și, în orice caz, noii veniți le întreceau cu mult prin dispozițiile lor de a exploata, fățiș, fără nici un fel de rezerve, puterea la care rîvneau. Ceva din vechea distincție a unei vieți politice dominate de aristocrația de naștere sau de talent trăia în acești oameni rămași fără conducător. Și mai ales șeful dispărut, și pe care l-au uitat pînă astăzi mult mai puțin decît liberalii pe al doilea Brătianu, căruia-i datorau totul, le lăsase o moștenire pe care n-o puteau părăsi: cultul ideii naționale, pe care în a doua parte a vieții sale el o servise cu atîta devotament.

Dar e foarte greu să se alipească grupări de origini și cu tendințe deosebite, chiar în această lume politică a României în care asemenea lucruri sînt un bagaj ce se dă ușor pe fereastă. Și, mai ales, cu „organizațiile” nouă, ca pentru sufragiul universal, adause la vanitățile legate de orice ființă omenească, fiecare ține să-și păstreze un loc pe care uneori a făcut așa de puțin ca să-l cîștige și să-l menție.

La Galați, între dîrzul Țoni și prietenul lui Take Ionescu, înzestratul și simpaticul avocat Caramfil, se trezise o concurență dușmănoasă pentru primul loc, care duse și la urîte discuții cu privire la dreptul de a întrebuința în alegeri semnul comun. Se putea crede, astfel, că la propunerea formală de fuziune, făcută de d. Grigore Filipescu, se va răspunde cu o prietenie sinceră și caldă? Unii dintre aderenții mei au cerut o alegere între takiști, cari ar fi primiți individual și, aceasta acceptîndu-se de comitet, cei jigniți astfel s-au îndreptat către d. Maniu, pe care nu-l cîntăriseră bine. Ei au cîștigat prin intrarea în partidul „regnicolar” putința de a participa la guvernele viitoare, dar mai ales ardelenii au dobîndit subvențiile unui Mironescu, unui Mihail Cantacuzino, apoi ziarul așa de răspîndit al activului Stelian Popescu și ceva din acea știință de a guverna care i-a ferit, în momente grele, de adevărate catastrofe.