O viață de om așa cum a fost/În ceasul biruinții

Jump to navigation Jump to search
XXV. Pentru crearea spiritului nou O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXVI. În ceasul biruinții
XXVII. O nouă viață politică: blocul de guvern


Generalul Coandă a venit în odăița mea de la Mitropolie ca să-mi ceară concursul pentru o politică așa de mult deosebită de a înaintașului său. Era datoria oricui să ajute în prevederea împrejurărilor care vădit erau să se desfășure pe frontul balcanic, dînd aici decisive mult timp așteptate aiurea, sforțările unor oameni de bine cari, străini de orice interese de partid și liberi de orice legături personale, puteau desigur să aducă un adevărat folos țerii, servindu-se numai de elemente merituoase și oneste.

În acel moment, prevăzînd ce era să se întîmple, peste puțin, dincolo de Dunăre, membrii rămași la București ai Academiei Române au apărut în lașul atîta vreme desprețuit. Se pregătea comemorarea lui Mihail Kogălniceanu, și ea s-a făcut într-o atmosferă potrivită cu ce fusese în inima acestui mare îndrumător al întregii noastre vieți naționale. În Iași chiar, am găsit la d. Crupenschi, însurat cu nepoata de fiică a lui Kogălniceanu, destulă informație nouă pentru a se lămuri încă mai bine starea de spirit din tinereță a editorului cronicelor Moldovei. Între cei veniți era Ioan Bogdan, care se căia de momentele de slăbiciune ce-l împiedecaseră de a fi alături de noi și care căuta să înnoade din nou legături pe care sfaturi rele, de la oameni interesați, îl făcuseră să le rupă cu doi ani în urmă, răpindu-mi una din cele mai prețioase amiciții. Asupra lui, încă de atunci, fără să fi arătat vreo suferință fizică, părea că se zbate aripa morții.

Deodată, în aceeași chilie mînăstirească de lîngă Mitropolie a apărut tînărul profesor Bălan, de la Academia Teologică din Sibiu, cunoștință veche și foarte simpatică, în a cării blondă blîndeță nu s-ar fi gîcit cunoscuta tenacitate, aprins confesională, a arhiereului de mai tîrziu, pe care-mi era dat să-l ajut a sui treptele, pătate de trădarea lui Mangra, al văduvitului Scaun Șagunian. El aducea, venit în aeroplan, împreună cu un tovarăș, vestea că trupele noastre, rămășițile, cu meșteșug ascunse de generalul Hîrjău, ale unor oști osîndite la dezarmarea aproape totală, sînt chemate în acel Ardeal unde acuma erau să rămîie definitiv. Și minunea nouă a celei de-a doua învieri a puterii militare românești s-a produs astfel în acea timpurie toamnă, aplecată spre zăpezi de novembre, încă o dată vădind extraordinara vitalitate a unui neam așa de mult încercat de-a lungul veacurilor.

Hotărîrea militară, mult așteptată, se apropia însă cu pași răpezi. Frontul bulgar ceda, cavaleria sîrbească se îndrepta spre Dunăre, lacomă de a vedea pămîntul patriei, acel pămînt despre care un țeran de-al lor spunea, cînd i se anunța ocupația străină, că „nimeni nu poate să ieie Serbia, căci el, pămîntul, a rămas”. Pentru a învedera ceea ce neapărat trebuia să se întîmple, am pus la cale atunci solemna onorare a moaștelor lui Mihai Viteazul pe care tocmai le adusese din Rusia d. Gîrboviceanu.

S-a făcut de Sfîntul Mihai o comemorare din acelea care cu greu se pot uita. Capul, sacra tigvă din care scăpăraseră luminile fulgerătoare, a fost așezat, încununat de lauri, într-un sicriu de stejar, umplut cu cele mai vechi bucăți de brocard pe care le cuprindea veșmintăria Mitropoliei. Regele, regina, prințul moștenitor, căruia i se ridicase pedeapsa, la o mînăstire din Moldova, pentru una din acele greșeli de tînăr care trebuie să se facă numai o dată – și eram bucuros că putusem contribui la o mai blîndă judecare a ei —, reprezintanții civili și militari ai aliaților României „neutre“ erau de față, încunjurați de o mulțime imensă, care alergase la biserică în ciuda zăpezilor așa de înalte și a vremii deosebit de aspre. Era ca o împărtășire mistică cu cel mai glorios trecut înainte de a păși la realizarea acelor ursite de care vorbea inscripția, pusă de mine pe mormîntul, acuma gol, de la Dealu: „așteptînd îndeplinirea Scripturilor“.

Seara, trebuia să se ție o cuvîntare despre politica la a cării continuare puteam în sfîrșit proceda. Sala Universității, unde membrii dinastiei, afară de principele Carol, și misiunile diplomatice și militare se aflau din nou adunați, era însă înghețată: nimeni nu mă înștiințase că ea nu fusese, de la căderea neașteptată a frigului, încălzită. Îmi pierdeam și șirul ideilor în acea aprigă răceală; cred că de acolo generalul Lafont, rămas ca să întreție legăturile noastre militare cu Franța, ostaș de o eroică simplicitate, a luat răceala care trebuia să-l ducă atît de răpede, în acest Iași unde în sfîrșit mijeau speranțele, la un mormînt în țerna pentru a cărei apărare se străduise.

Era încă nevoie atunci de un îndemn, căci atîtea nenorociri distruseseră aproape cu totul speranțele celor mai mulți. Ziarul meu vărsa în suflete balsamul încrederii celei nouă. Dar, cînd în sfîrșit s-a făcut lumina certitudinilor depline, aceia cari se îndoiseră, cari căutaseră să se acopere, scăpînd de orice răspundere, dibacii cari nu pot fi atinși niciodată și nici urmăriți în colțurile meșteșugite ale acțiunii lor, aceia firește au recîștigat terenul și au luat primul loc la ospățul unei biruinți pe care o scontaseră altfel, fără atîta sînge și atîtea lacrimi, fără a trece supt furcile caudine ale mindrilor învingători. Cine mă întreba, cu un glas de mustrare, dacă mai cred în „înfrîngerea nemților”, se pregătea acum să-i tragă tot folosul.

În pragul iernii, regele Ferdinand intra în București lîngă generalul Berthelot pe care l-am văzut făcînd să defileze în piața Iașilor primul regiment francez ajuns pînă la noi, dar fără a împărtăși de o onoare așa de meritată și pe generalul Averescu. Între cei invitați să ia parte la ceremonia acestei restaurații a stăpînirii românești în capitala țerii liberate n-am fost și eu: singură regina s-a gîndit a invita pe acela care era privit ca un prieten personal. În asemenea condiții, am preferat să rămîn în mizeria refugiului meu ieșean.

Acuma, lumea politică se dusese ca să reinstaleze în scaunul lui de stăpînire pe Ion Brătianu, liber să facă orice ar fi voit din România, care devenise mare prin ea însăși. lașul revenise la vechea lui liniște, amorțită și mucedă: zeul tihnei și al zăbăvilor luase din nou în samă orașul său iubit. Puțină lume, mergînd încet pe străzile scăldate în apă sau mînjite de noroi, pe care se strecurase și atîta ticăloșie, dar trecuseră trupurile morților fără mîngîiere și se tîrîseră pașii obosiți ai răniților. Singură prăvălia, și aceea goală – căci cui, în astfel de vremuri, să-i mai ardă a ceti! —, a bătrînului anticar Kupermann, cu fața lui de cuminte, de înțelept”Manase”, mă aștepta, oferindu-mi ultimele surprinderi ale cărților trîntite claie peste grămadă de mîinile negustorului de cărți fără știință de carte. El însuși, arhaică relicvă a vechiului evreu habotnic, ca în evul mediu – cîtă deosebire față de „savantul“ lui concurent din Piața Unirii! – era extrem de interesant. Calma lui naivitate făcea mai mult ca haz decît cel mai ghiduș umor. O dată învățatului, dar abruptului și tonitruantului Philippide, de la care cumpărase un „manual de gramatică”, alcătuit de fapt dintr-o întreagă liturghie de nume, așa încît nu se vindea deloc, moșneagul i-a răsărit în prag, timid și mustrător totodată, cu această singură întrebare:”Asta e gra-ma-ticăăă?” Ori Mitropolitului Iosif, mare amator de cărți vechi, el îi ținea discursuri în care-l intitula, vorbindu-i la persoana a doua,”Preasfinția Sa”. Mie, cînd mă îngrijora starea volumelor mele invadate de șoareci călugărești, înrudiți ca lăcomie cu alte animale din chilii, îmi revela, după o lungă și atentă ascultare, cu o tragică scuturare de perciuni din cînd în cînd, secretul cu care singur un om inițiat poate să înlăture primejdia distrugătoare: „pisic!” Apoi odaia de lucru în care abia încăpea masa și un scaun mă cuprindea din nou, seara, pentru a redacta, abia ajutat, pentru reportaje, de vioiul tînăr Ciuceanu, cu capul de miel oacheș și creț – căci d. Cusin zburase încă din vară, după orizonturi de carieră, lăsîndu-mi doar două rînduri pe o cartă de vizită —, un ziar a cărui tragedie, în concurența cu foile din București, înviate de succes, începuse.

Războiul, cu multele lui afaceri, cu acele comenzi pe care le-am plătit așa de scump, fără nici un folos, și care au împovărat apoi atît de greu bugetul nostru postbelic și au contribuit așa de mult la scăderea valutei noastre, crease o clasă nouă, a inginerilor, care domina viața politică altfel decît cei doi frați Brătieni, Ion și Vintilă, cari aveau din inginerie numai pregătirea tehnică și oarecum forma cugetării. La aceștia, științile matematice erau în serviciul politicii; la ceilalți, politica stătea în serviciul unor pofte de îmbogățire, unor aspirații de ordin pur material.

Astfel, îndată ce s-a aflat în ce grele împrejurări apare acum ziarul unde atîția găsiseră mîngîiere și încredere, anume ajutători, cari nu aduceau numai simpatie pentru acest organ de cugetare liberă, s-au și prezintat. În vară chiar, cînd presa bucureșteană, căutată și pentru corespondența cu cei din teritoriul ocupat, încerca a străbate, mi-a venit din partea cuiva care a ajuns să hotărască adesea în partidul liberal și care nu se semnalase încă prin nimic în viața politică, d. Tancred Constantinescu, propunerea de a da un număr pe săptămînă economiei politice, ceea ce s-a făcut cum, de altminterea, propuneri asămănătoare îmi veneau pentru alte domenii ale vieții publice. Mai tîrziu, cînd situația foii era și mai grea, alt inginer, d. Cristodorescu, membru al aceluiași partid liberal, mi-a arătat că un grup de oameni cu mijloace e dispus să asigure continuarea Neamului românesc și cu d-sa, ca reprezintant al grupului, a cărui alcătuire n-am cunoscut-o, de altfel, niciodată, am încheiat un contract în toată forma, editorul meu, Pavel Suru, luînd asupră-și administrația pînă în momentul cînd s-ar putea întoarce la librăria sa din București.

Nu am avut naivitatea să mă cred astfel sigur de viitor, care se anunța tulbure. O dată, cînd încă în cerdacul casei părintelui de la biserica Banu îmi scriam articolele, mi s-a obiectat că unul, dezagreabil liberalilor, „a făcut rea impresie”. Răspunsul meu a fost că în contract nu se prevede nimic care ar îngusta totala mea libertate de apreciere. Dar știam că de acum înainte nu voi fi susținut decît de formă.

Ceea ce s-a și întîmplat. În curînd, prin octombre, d. Suru m-a înștiințat că primul vărsămînt, contrar prevederilor mele, s-a și cheltuit. Al doilea nu s-a mai produs niciodată. Ziarul, părăsit, precum părăsit, tot mai părăsit, eram și eu, rămînea să se ție prin singurele lui mijloace, și concurenții mei de la București erau strivitor de puternici, iar recunoștința lumii nu e un lucru pe care se poate sprijini cineva.

În decembre, pustiul aproape complect făcîndu-se în jurul meu la Iași, m-am hotărît să trimet ziarul la București, calcul cu totul greșit, fiindcă, precum m-am putut convinge îndată, acolo nu era nici o înțelegere și nici o simpatie pentru ce făcuserăm noi la Iași. Aveam de un timp ca redactor pe un militar care-și pierduse mîna în război, scriitor de merit, cu un instinct al ironiei care-l putea așeza vrednic în seria imitatorilor lui Caragiale, dar a cărui chemare se revelase numai atunci, d. Gheorghe Brăescu, pe care nu l-am mai revăzut deși, o bucată de vreme, noua sa carieră literară l-a ținut în vază. Am primit cele dintîi numere bucureștene ale Neamului românesc, dar ele erau în afară de tradiția de îngrijire, și în ce privește ideile, și în ce privește înfățișarea. Desigur că nu puteam lupta astfel cu aceia cari reluaseră imediat toate legăturile lor și-și refăcuseră solida bază materială.

Dacă nu mergeam însumi ca să reiau conducerea, motivul stătea în situația care se făcea tot mai grea pentru mine și pentru familia mea. Supt regimul Marghiloman, d. S. Mehedinți fiind ministru al Instrucției, se pusese în vedere tuturor profesorilor că nu vor primi leafa dacă nu se vor întoarce la catedrele lor. Dar pentru mine orice era preferabil reînceperii cursului meu în prezența acelor reprezintanți ai dușmanilor cari, după prevederile tratatului din București, aveau să rămînă încă multă vreme în țară. Cînd s-a instalat Ministeriul Coandă, mi s-a servit din nou salariul, dar nu eram încă sigur că la București se pot găsi condițiile necesare pentru lecții, care au fost totdeauna o mărturisire de convingeri. Fără a mai adăuga că acolo, în București, n-aveam unde să găsesc un adăpost iar, în ce privește casa mea din Vălenii de Munte, acum cvartir al fabricanților de șuncă și al femeilor de lagăr, a trebuit multă muncă pentru a o face din nou locuibilă după ce prietenul de la gară, Dimitriu, oprise cu hotărîre acel iureș țigănesc pentru împărțirea ultimelor lucruri rămase după plecarea nemților, petrecuți de toată lumea nesimțită de acolo. Mutarea tipografiei, regularea situației celei din Văleni, părăsită de acționari, constituiau alte motive de îngrijorare și de zăbavă.

Nu voi uita niciodată cu ce greutate am putut în sfîrșit să plec. Cu o întreagă lume copilărească după mine, trebuia să-mi fac loc printre baionetele din gară, care „țineau ordinea” în așa fel încît necontenit răsăreau conflicte. Mizerabilul tren se uita îndelung, fără orar, prin gările îmbulzite de o lume zăpăcită. Cînd am ajuns la București, ploua mărunt în acea zi de ianuar, și noroiul gros acoperea pavajul. O lume de nerecunoscut, purtînd scrisă pe față lunga pîngărire de tot felul, mă privea ori cu mînie ori cu o totală indiferență, ca și cum n-aș fi fost niciodată în acest oraș sărăcit și acoperit de rușine. O obrăznicie a tineretului, care venea din aceeași degradare a sclavului biciuit, ținea trotuarul. Iar ce ne aștepta era, în dosul gării, deasupra unei bănci mărunte, două odăi de locuință și o murdară bucătărie, unde instalam pe baba noastră de la Iași, pe moșneagul ei, de la care învățasem suprema filozofie a lui „ce să faci”, și nu știu mai ce tîrîtură de băiat pribeag, cules de fiul meu Mircea și îmbrăcat în solemnitatea unei redingote vechi. Acolo, hrănit cum dădea Dumnezeu, așa încît la redacție mă țineam rozînd slănina porcilor sacrificați la plecarea din Iași, am reînceput viața mea în acel oraș pentru care avusem, trei decenii, atîta iubire și pe care căutasem a-l servi așa de mult.