O viață de om așa cum a fost/Pentru crearea spiritului nou
Totuși omului celui mai tare în credințile lui îi trebuie din cînd în cînd și un îndemn. Plecînd de la București, întrerupsesem ziarul meu, părăsind cantitățile de hîrtie care trebuiau să-l asigure multă vreme. Peste cîteva zile mi-a venit la Iași primul redactor, d. A. Cusin, care găsise un loc într-unui din camioanele evacuării și care, soldat de rezervă, rămăsese repartizat la redacția mea. S-a oferit să scoatem din nou Neamul românesc, și mi-am dat samă imediat ce folos moral ar putea să iasă pentru miile de descurajați și dezorientați și contra trădătorilor cari foiau în toate părțile, reapariția unei foi care ar avea toată libertatea, și ceva mai multă autoritate decît ziarele ieșene în care partidele-și publicau lincedele comunicate și comentarii: Evenimentul lui Greceanu și Mișcarea lui Mîrzescu.
Așa a apărut, în formatul unei fițuici, ziarul meu, care îndată s-a răspîndit în cercurile militare, mergînd pînă la spitalele de răniți, unde două mari talente, cu consacrare universală, dra Ventura, alergată imediat în țara părinților săi, și d. George Enescu, aduceau mîngîierea unor suflete credincioase și devotate.
Căci acuma se refăcea, ca o realitate nezguduită, în veșnic progres ca organizație și spirit, o armată. Cele dintîi
elemente ale celei vechi, gonită de la pasuri, sfărîmată în bucăți, erau o cutremurătoare icoană de scufundare națională complectă. Călăreți al căror mic grup reprezintă un regiment distrus, palizi infanteriști încremeniți de frig în hainele supțiri și sfîșiate, mîncați de păduchii care curgeau de pe dînșii, ca o făină ignobilă, ofițeri cari în odaia mea izbucneau, la capătul atîtor mizerii, în hohote de plîns. Atîta era la început. Dar în acest neam sînt nesfîrșite rezerve de energie, trecute din generație în generație, care apar numai la asemenea ceasuri grozave. A ajuns, pe lîngă acest admirabil instinct de conservare și pe lîngă această unică putere de refacere, prezența a trei oameni pentru ca steagul României să fie din nou apărat.
Unul era cel ce știuse salva fragmentele nenorocite ale defensivei sfărîmate, generalul Averescu căruia, dealtfel, i se observa fiecare pas, ținîndu-l cît mai la o parte pe secțiunea noului front care i-a fost atribuită și unde a dovedit încă o dată ce poate siguranța rece, calculul netulburat, metoda fără greș. Pînă la ceasul cînd a crezut că trebuie să se consacre unei politici spre care era îndemnat de cei ce aveau nevoie de marele lui prestigiu, noi nu l-am văzut în lașul unde fierbeau intrigile și se cloceau planurile.
Cel de-al doilea, generalul care nu făcuse politică niciodată și care n-o va face nici pe urmă, Prezan, căpătase, din fericire, sarcina pe care cu același calm neimpresionabil, cu aceeași neclintită putere de judecată, a știut-o îndeplini, înlăturînd de la conducere camarazi și ducîndu-le pedeapsa, în acea atmosferă de bănuieli nu întotdeauna întemeiate, pînă la degradarea publică a cui fusese sortit a întrupa înfrîngerea. […] Nici o
uneltire politică nu s-a putut strecura, în acele hotărîtoare săptămîni și, dealtfel, nici în lungile luni de trudă care au urmat, la cartierul general, pe care tot mai mult l-a încunjurat respectul public și care a ajuns inima însăși a României însîngerate.
Franța alesese bine trimețîndu-ne, din nenorocire prea tîrziu, împreună cu un grup de ofițeri cari știau ce înseamnă, nu războiul ca pe vremea lui Carol I, ci teribilul război modern, pe generalul Berthelot. Jovialitatea lui de voios burghez francez, netulburat nici în cele mai grele clipe, marea seriozitate cumpănitoare, ascunsă supt zîmbetul lui larg cu ochii în lacrămi, cunoștințile căpătate în momentul răspingerii atacului german acasă la el, în zilele de cea mai mare răspundere, se uneau la dînsul și cu tradiția pe care o reprezintă, iubind-o, și pe care o aveam și noi, în toate amintirile noastre. Nu ne zicea mare lucru un general în automomil, care părea că fuge, pe cînd generalul în tunică albastră, cu chipiul roșu cusut cu aur, mare, voinic, frumos, călărind un cal de rasă, rte apărea ca însăși imaginea unui război în care, după ceasurile cele mai rele, este încă putința de revanșă și de glorie. […]
Mai mult timp, I. I. Brătianu stătuse la îndoială dacă să cheme sau ba un Parlament în care știa bine ce puțin sprijin va putea să găsească. Se pare că și sfaturi din afară l-au făcut să se decidă la o sesiune ordinară, așa de mult întîrziată. A fost o hotărîre fericită, pentru că
oricare ar fi fost calitatea majorităților și atitudinea, de obicei nepotrivită, a opoziției, era nu numai o putință de lămurire a îndoielilor, afară de cele pe care guvernul și le rezerva, dar și un îndemn pentru miniștrii descurajați și dezorientați și un mijloc de a ținea vie o conștiință publică prea mult înăbușită.
Discuția la Mesaj a fost jenată și săracă. Ea mi-a dat prilejul să exprim tot ce de atîta vreme îmi zăcea pe inimă și nu-și putea găsi rostirea în scurtele articole de jurnal. Am îmbrăcat în acele cuvinte toată ura contra încălcătorilor pămîntului nostru, tot desprețul față de forța brută, de șarlatania uneltelor, opusă energiei viteze, toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atîtea secole, că totuși dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită și, în același timp, tot regretul că am ajuns unde eram, prin vremea pierdută cu certe interne trecătoare, de pe urma cărora am intrat în războiul cel mai plin de primejdii și fără pregătirea materială și fără indispensabila solidaritate morală.
Cuvântarea aceasta, pe care mi-a smuls-o toată maiestatea dureroasă a momentului istoric și în care era așa de evident că nu aduc nici mizerabile artificii retorice, nici o grijă de mine însumi, de interesul meu, de orice interes al meu, ceea ce ar fi fost și mai mizerabil, a produs o uimire la care nu mă așteptam. Vorbisem și pentru ceilalți, pentru toți ceilalți, pentru aceia, mai puțin stimabili, cari aveau o frică nebună de răspundere – și I. I. Brătianu s-a grăbit mai tîrziu să-mi spuie că am și eu pe cea morală, pe care eram mîndru s-o reclam, dar ea n-avea nimic a face cu lipsa de armament și incapacitatea de comandă —, ba chiar și pentru cei cari cu sinceritate se pocăiau la ceasul ispășirilor, ca și pentru aceia pe cari-i luase numai valul unei politici de ale cărei primejdii ultime nu-și dăduseră sama pînă atunci. S-a cerut afișarea discursului, care s-a răspîndit oficial, și s-a transmis telegrafic în
străinătate această afirmație a hotărîrii nezguduite de a merge pînă la sfîrșit în îndeplinirea onestă și curajoasă a unei datorii de onoare. Dar încă de a doua zi mi s-au cerut unele modificări, mai ales în ce privește citarea adîncilor și duioaselor cuvinte ale lui Gheorghe Ștefan, Domnul moldovean îndemnat să-și părăsească țara:”Mai bine să ne mănînce cînii pămîntului acestuia”. Însuși ministrul de Război, pe care nu-l văzusem de mult, m-a rugat să aprob această supresiune. Am înțeles de ce era vorba: oamenii se pregăteau de trecerea în Rusia, și nebuna expediere a cercetașilor, de care a fost vorba în acea iarnă, și contra ideii căreia am luptat cu cea mai firească indignare, era în legătură cu aceeași desperată și lașă concepție.
Evacuarea proiectată nu s-a produs. O iarnă teribilă căzuse și asupra noastră, cari o cunoșteam, și asupra dușmanilor, cari erau mai puțini obișnuiți cu dînsa. La Iași circulam sărind peste imenșii nămeți de zăpadă. Acest înveliș de nesfîrșită pace izola și mai mult. Legături nu mai existau decît între aceia cari aveau ca funcționari aceeași datorie de îndeplinit. Pe străzi treceau supt pază soldați stînși, dezertorii supremei nevoi, ai imposibilității fizice absolute de a mai continua, ori camioanele care aduceau unul peste altul trupurile înțepenite, așa de multe, încît spitalele, unde bolnavii zăceau și supt paturi, erau silite să refuze primirea, de a trebuit, o dată, să deschid cu sila poarta lăcătuită a Sfîntului Spiridon. Se terminase cu lungul convoi al cercetașilor și al tineretului ridicat din ținuturile ocupate, care se duceau să moară la Hîrlău, de tifos exantematic, ca și de sfîrșeală, de dor, pe cînd, nu departe, la Șipote, era mizeria fără nume a internaților. Privilegiații războiului nu se îmbulzeau în orașul de o nesfîrșită tristeță, în care pentru a se face foc se tăiau copacii bătrâni de la Copou.
Au murit mulți în această a doua zi după dezastru: am dus la mormînt pe marea artistă Aristița Romanescu, am urmat sicriul prietenului Cocuță de la Vălenii de Munte. Va cădea mai tîrziu și devotatul meu ajutător la ziar, un cugetător puternic și original și un suflet de o rară credință, Aurel Metroniu. a cărui șubredă fire a cedat răpede bolii cumplite care secera și pe medici. Nu o dată am cules și de pe hainele mele scîrboasa insectă care transmitea moartea, lucrătorii tipografiei unde scoteam ziarul fiind ei înși atinși de dînsa. Morții n-aveau nici cei patru păreți de scînduri întregi, și din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger ieșeau mirosuri de putreziciune care amețeau; atîția soldați au fost coborîți numai cu cămașa în tranșeele comune care, ca pe front, țineau locul de groapă.
Sprijin moral era greu de găsit și, dacă însuți l-ai fi putut da, nimeni nu venea să ți-l ceară în amorțeala ce părea că a cuprins o societate întreagă, care uitase că mai este ce poate forma o oștire și că dreptatea nu se lasă ucisă atît de ușor. Dintre prietenii pe cari-i putusem cîștiga în lunga mea viață, era la Iași Delavrancea, dar cu omul care jucase mari roluri politice legăturile nu mai erau cele de odinioară; îl vedeam uneori pe stradă aproape ca pe un străin; și în casa refugiului său am călcat o singură dată, atunci cînd frumosul lui cap abia încărunțit se odihnea pe perna unei scurte agonii și pe cînd la serviciul de înmormîntare din biserica Banu, d. Petrovici, care mi-a dat pentru ziar atîtea articole despre Bucovina încît l-am înștiințat că nu mai public nici unul dacă nu-mi dă ceva și despre Ardeal, ceea ce-i era, se pare, imposibil, glorifica acum cu întreaga noastră luptă, în cuvintele unei măiestrite retorici, pe cel care se ducea înainte de răzbunarea neamului său, un ciudat autor dramatic, complect beat, făcea scandal în biserică.
Cu carul cu boi venise de la moșioara sa din Rîmnicul-
Sărat Vlahuță și, așezat într-un colț liniștit al lașului, de unde s-a dus apoi la Bîrladul originii sale, el era nu numai un cald prieten și un bun sfătuitor, dar în același timp spiritul cel mai încrezător în biruința care nu putea lipsi. Tot pesimismul de împrumut îi dispăruse, iar desprețul față de o clasă dominantă care se dovedise tragic de falimentară îl rezerva pentru alte timpuri; nu vedea înaintea sa decît o mînă de români cari, cu ultimele puteri, luptă în tranșeele desperării contra unui dușman odios. Marii lui ochi negri, așa de adînci supt sprîncenele groase, trăsăturile energic brăzdate ale feței lui brune, aripa de corb a părului răzvrătit pe fruntea unde păreau că se încrucișează furtuni, și mai ales glasul incomparabil, de o excepțională putere de vibrație unite cu felul călugăresc al unei vieți care evitase orice plăcere ușoară, orice plăcere banală, orice contact cu oamenii de duzină, îi dădeau un aer de profet. Niciodată însă el nu întrupase mai misterios ce e fundamental în ființa acestui neam: incomensurabila capacitate de a răbda, așteptînd ca Scripturile să se îndeplinească. După ce a plecat de lîngă noi, frumosul lui Calendar bîrlădean a fost încă unul din mijloacele pentru a însufleți rezistența.
În fiecare clipă apoi simțeam lîngă mine iubirea, așa de delicată și așa de inteligentă, a sufletului ales care era Vasile Bogrea. Demult, o scrisoare de o linie elegantă și fină îmi mărturisise, de la studentul care abia-și isprăvise Universitatea la Iași, sentimente pe care era să le păstreze pînă la moartea sa eroică în mijlocul celor mai mari dureri. Cu o memorie fabuloasă, unică, prin care era capabil să adune atîtea cunoștinți, în toate domeniile, cîte nu le-a mai cuprins o minte românească, și în același timp capabil să le rînduiască, să le puie în vedere și în valoare prin cea mai seducătoare din imaginațiile capricioase, jucîndu-se cu greutăți care ar fi zdrobit pe un altul, el știa să le deie, în
legăturile lor necontenit schimbătoare, toată strălucirea unei pătrunzătoare ironii. Acest tînăr dorohoian, cu ceva sînge polon în vinele sale, profund latinist, excelent cunoscător al limbii grecești, inițiat în mai multe literaturi, ale căror opere le adunase în odăița nesănătoasă, pe care mulți ani n-a vrut s-o părăsească, a unei căsuțe lăturalnice, era și un filolog eminent, totdeauna nou în studiile sale, la care aducea informații nebănuite, și un poet, nu numai în suflet, dar și în formă, ascunzînd versuri scrise în ceasurile sale de absolută intimitate, și un orator de o rară varietate și de o uimitoare siguranță, în stare a însufleți o personalitate și o epocă, atunci cînd zugrăvea un fermecător film complect înaintea ascultătorilor. El n-a putut fi păstrat științii și societății în mare parte și din desprețul pe care-l arăta pentru suferinți nemărturisite; un ulcer la stomac, care așa de ușor s-ar fi putut tămădui, s-a prefăcut astfel încetul pe încetul, de la o vărsare de sînge la alta, tntr-o boală fără leac, pe care numai misterele sufletului său excepțional au putut-o ținea atîta vreme pe povîrnișul morții. Pe atunci însă, măruntul om palid cu luminoșii ochi negri era numai viață și veselie. De mine se îngrijea cu o filială aplecare și grabă, adunîndu-mi cărțile de care aveam nevoie: de la el, de la biblioteca Universității, revizuindu-mi corecturile, sugerîndu-mi idei, întovărășind rezultatul sforțărilor mele cu acele cuvinte de bună înțelegere și de caldă recunoaștere pe care orice suflet omenesc și le dorește și fără care se otrăvesc apele vii ale nevoii de a crea. În acești doi ani și jumătate de Iași el a fost, trebuie s-o spun, suflet din sufletul meu: la atîtea lacrimi pentru pierderea lui în momentul cînd era încunjurat de toată prețuirea și de toată simpatia, după ce ajunsese la catedra universitară pe care o merita de mult, mă simt dator să adaug acest omagiu.
Se mai abătea pe la mine, deseori, cumintele om potolit, încet în rostirea cuvintelor cu greutate, care s-a dovedit a
fi d. Gheorghe Kirileanu, bibliotecarul Regelui. Îl cunoșteam de mult și prin cultul pe care-l purta lui Eminescu, din care a editat la mine un număr de articole alese, prin înțelegerea lui frățească pentru literatura populară, prin nesfîrșită iubire pentru tot ce privea datinile noastre și vechea noastră literatură, ca și amănuntele de tot felul ale trecutului românesc. Desigur, supt anume influențe, el nu era un încrezător în succesul războiului pe care clanul căruia-i aparținea nu-l dorise dar, oricare ar fi orientarea unui om perfect onest și de o înaltă seriozitate, atingerea deasă cu dînsul în astfel de împrejurări nu putea decît să facă bine.
D. Kirileanu era un prieten al familiei Știrbei, care se bucura și atunci de o mare influență. Șeful ei avuse simpatii pentru Centrali, mai puțin solide și mai puțin mărturisite decît ale fratelui său Gheorghe, care s-a stins în teritoriul ocupat. Dar aceasta nu-l împiedeca să-mi spună, cu ani în urmă, că mergem neapărat spre realizarea unității naționale, și la un om de o atît de cumpănită judecată această siguranță avea o altă valoare decît la un entuziast. Dna Nadejda Știrbei, fiica beizadelei Bibescu, fusese crescută, din cauza unor triste împrejurări de familie, în Germania, și frumoasele sale versuri și povești, dintre care cele dintîi au fost traduse și de mine în românește, fuseseră redactate și tipărite în limba germană. Dintre fiice, cea mai mare moștenise înaltele însușiri intelectuale ale străbunului, Vodă-Știrbei, și a discuta cu dînsa asupra oricărui subiect era o adevărată plăcere. Ne-am văzut deseori în acele luni teribile, și era fără îndoială ceva să descoperi atîta pricepere și simțire la membri ai unei clase care nu mă deprinsese prea mult cu asemenea daruri sufletești.
Lîngă mine chiar, era Legația franceză a exilului. Un om de o mare distincție, serios și în figura sa lungă, palidă, cu visătorii ochi de miop, era reprezintantul Republicii. D.
de Saint-Aulaire aduna o societate restrînsă, în care era drul Cantacuzino, de o atît de frumoasă și expansivă vitalitate, pe care nu l-am putut păstra mult timp, tot sufletul cerîndu-l în Franța întregii educații pe care o primise, apoi dra Ventura și cîțiva alții, pe cari nu mi-i mai amintesc. Încrederea ministrului în viitorul țerii lui, care-și vărsa așa de larg sîngele, era nezguduită, dar niciodată un exces de limbaj, un gest nu erau întrebuințate pentru o afirmare cu atît mai impresionantă, cu cît era mai discretă. Trăsura Legației mi-a permis să mai răsuflu puțintel, mergînd la Miclăușanii familiei lui Gheorghe Sturdza – fratele fostului prim-ministru, clădire gotică de fost student german, fanatic pentru o viață ca a iuncărilor, foștii săi colegi, dar și harnic strîngător de manuscripte și documente românești —, castel feudal unde stăteau acuma, ascunse de lume, soția lui, fiica lui Ion Ghica, și fiica fiicei, văduva unuia din fiii lui G. Gr. Cantacuzino, bune doamne, atît de primitoare. În turnul unei biserici vecine, la Doljești, am găsit o colecție extrem de interesantă din vechea noastră ceramică moldovenească, ale cării tradiții le continua încă un industriaș evreu la Hîrlău. Mai pe urmă am fost și la Hermeziul lui Costachi Negruzzi, unde am găsit așa de interesantele lui opere de tinereță, de care nu vorbise niciodată nimeni […]
Ziarul meu trebuia trimes tuturora, pe frontul care începea să se refacă; se vor trage pe sama Statului 5.000 de exemplare pentru a se distribui în tranșee.
Acest ziar, scris de mine, afară de articolele lui Metroniu și de contribuțiile, mai rare, ale cîtorva din oamenii pe cari-i apropiaseră de mine, momentan, împrejurările, ca profesorul I. Simionescu, botoșănean, fost coleg de
liceu, om de un deosebit talent literar, capabil de a însufleți în scrisul său imaginea locurilor din țară pe care cu interes și cu iubire le străbate, îmi era acuma aproape întregul rost, și-i simțeam și toată greutatea și toată răspunderea, covîrșitoare pentru mine. Venise în sfîrșit, ceasul cînd cuvintele mele nu se mai pierdeau in vînt, în mijlocul unei societăți ușuratece și flecare, ci fiecare rînd era urmărit cu frîngere de inimi, pentru a se lua de acolo și știrile și îndemnurile, care nu se puteau găsi aiurea. Unde mai erau timpurile marilor gazete bucureștene, Universul, Dimineața, Adevărul, atît de absolut stăpîne pe ce se poate numi, cu o oarecare indulgență, „opinia publică”… Unii se luptau să le învie în Bucureștii ocupației, coborîndu-se pînă la anume angajamente, dar stăpînii străini preferau să-și aibă organul lor în limba germană iar, pentru români, deocamdată, ediția românească a unei foi de cultură, în care toți sfătuitorii și sprijinitorii războiului erau expuși odiului unei populații în mare suferință.
Aveam la îndemînă, pentru a putea informa mai bine decît oricine, ziarele din străinătate care, îndreptate, din țerile neutre către București, ne veneau nouă la Iași: foi daneze, olandeze etc. Mi se aduceau, pentru cenzură aeasă, și ceasuri întregi erau ocupate cu descărcarea și amănunțita cercetare a sacilor. Am putut ști astfel zi de zi tot ce se petrecea în teritoriul ocupat, cu atitudinea detestabilă a unei părți dintr-o lume care nu fusese crescută național și n-avea instinctul ce o poate înlocui, ca și gesturile infame ale unora din oamenii noștri politici. Marghiloman, de exemplu, afirmînd că schimbarea de alianțe e ceva necesar și care va fi permanent, relațiile noastre cele mai firești fiind cu Centralii, apoi hohotele de rîs ale mizerabililor pentru cari dezastrul național reprezintă o adeverire de profeții mai vechi, un fel de satisfacție pentru inteligența lor mai ascuțită. Altfel știrile de acolo deveniseră imposibile: la sfîrșitul unei ședinți de cercetare în Arhivele Statului din Iași,
unde căutam și o ocupație și o uitare a durerilor prezentului, și materiale, într-un corp obosit, d. Al. Lăpedatu, care trăia din greu într-un colț de sărăcie, mi-a adus vestea că între acești trădători e și vechiul său prieten Verzea.
De altfel trădarea era pretutindeni, de jur împrejurul nostru. O ceteai din ochii bucuroși de orice eșec pe front, de orice veste falsă, firește foarte detaliată, a unei noi lovituri căzute asupra noastră, cari căutam cu greutate frontul capabil de a rezista. De la colonelul Sturdza, marea speranță a unei întregi generații de ofițeri, pătrunși de datoria lor și însuflețiți de sentimentul cel mai curat al onoarei, am primit discursul, pe care l-am și publicat, către bătrînii rezerviști pe cari-i întrebuințase pe frontul lui din Putna: deasupra stăteau cîteva rînduri al căror sens, care putea fi o luare de rămas bun definitiv – „ca să știu cine a fost el” —, nu l-am înțeles de la început. Tot de la D. Lăpedatu am primit zguduitoarea veste că nenorocitul a trecut la inimic, și mi se dădea și proclamația, tipărită în secuime, prin care el chema la dezerțiune soldații […]”Redacția” mea era în biroul de vînzare a biletelor de teatru al lui Maximovici, și ne împărțeam ceasurile unor atribuții atît de deosebite. În dosul grilei de lemn a tejghelei, pe o măsuță, făceam ziarul, așteptat cu nerăbdare și răpede epuizat, a cărui construcție era meritul priceperii și devotamentului dlui Cusin. Tipografia Iliescu se afla în față, cu murdăria și bolile ei. În aceeași clădire centrală, Guvernul adunase pe scriitorii al căror talent nu trebuia expus gloanțelor și le dăduse sarcina de a scoate marele ziar oficial prin care să se pregătească și să se menție o anume atmosferă morală; acolo se primea, se discuta, se glumea, se continua viața de cafenea din timpurile de pace. Frumosul, vioiul Locusteanu reprezintă o garanție de ordine și de muncă, între aceia pe cari-i servea spiritul său
întreprinzător și practic, dar cine nu era printre ei, pînă și la cei oricînd gata să jure că am pornit pe un drum greșit pentru că n-am ascultat pe profetul Stere, cari, la cea dintîi aparență de prăbușire, își vor manifesta din nou, în chipul cel mai dezgustător, adevăratele sentimente, pînă la d. Minulescu, care aduna elemente pentru ignobila șarjă din Roșu, galben și albastru, ba pînă la cei mai pretențioși dintre oamenii cu veleități politice, cari anunțau ritos, considerînd războiul ca o afacere de carieră răpede, cum a și fost pentru dînșii, că au „dărîmat” pe Brătianu și că, după ce vor mai „dărîma” și pe Take Ionescu, vor putea să fie ce doreau și ce meritau: stăpînii României! Aceasta era, de altfel, în spiritul momentului, căci un întreg tineret își forma atunci un crez de o feroce ambiție, care le va domina apoi toată viața: mai tîrziu, tînărul doctor în științi economice de la Berlin, Virgil Madgearu, fost pe vremuri colaborator la foaia mea și unul din cei ridiculizați la Viața românească dintre „băieții din centre”, îmi declara că totul trebuie înlocuit printr-o revoluție, în fruntea căreia natural se vedea pe sine însuși – și, întru cîtva, secretarul partidului „țerănesc“, jucînd în vîrful bățului echipamentul rural al dlui Ioan Mihalache, care se afla atunci pe front, tînăr învățător, cunoscut mie înainte de război numai prin discursuri la Asociația breslei sale și prin prezența la un concurs de porturi populare și danțuri de la Vălenii de Munte, s-a ținut de cuvînt: în energica-i bărbie proeminentă, în paliditatea feței chinuite de rîvniri precoce vedeam de altminterea toată garanția pentru aceasta.
Grelele dureri intercostale, care mă chinuiau aproape continuu, nu mă împiedecau de a da și ultima picătură de vlagă acelei foi în care mi se rezuma acuma toată viața și pe care aveam mulțămirea, singura mulțămire, de a o simți organul de căpetenie al rezistenței morale
fără care va fi fost poate mai puțin utile și imensele suferinți ale celor de pe front.
În ceasurile libere scriam acuma, după cererea librăriei Hachette, îndemnată la aceasta de ministrul Stephen Pichon, o nouă istorie a românilor pe scurt, o sinteză, al cărei întreit scop era: să arăte dreptatea cauzei pentru care ne istoveam, să prezinte titlul cultural al existenței și al cererilor noastre, care nu putea fi decît dezvoltarea de-a lungul veacurilor a unei civilizații, a unei civilizații proprii, și pentru toți românii, și să stabilească drept bază a acestei lungi opere de vitalitate națională calitățile constructive ale țeranului român. Adunînd doar cîteva cărți în jurul meu, o redactam cu înfrigurare. Textul o dată stabilit îl dictam dlui Stahl, care, ca „neamț” (tatăl său fusese bavarez; mama, franceză, trăia), căutase să-și capete cu orice preț rana pe care o îngrijea acum supt acoperișul pribegiei mele. Ilustrațiile le dădea pictorul Stoica, pe care-l recomandasem Marelui Cartier și reginei și care a cuprins în schițe simbolice, prea mult uitate, momentele cele mai impresionante și mai sfîșietoare din această mare tragedie; Casa Hachette mi-a rătăcit acele desemnuri. El a făcut și coperta, pe care a refuzat-o regina, a Calendarului care apăru supt ocrotirea ei. […]
Încetul pe încetul neasămănata putere de refacere a acestui neam, de atîtea ori cosit și călcat în picioare, începea să se manifeste. Înainte de a se ridica această iarnă aspră fără păreche, care parcă voia să ne ție nesfîrșit supf tristul ei giulgiu, semnele de încredere apărură, fără ca, din Apusul de care ne legaserăm, să ne fi venit încă primii mîngîietori și soli ai biruinții comune.
Se organiză o școală pentru viitorii ofițeri, care se va așeza apoi la Botoșani, fiul meu cel mai mare fiind și el primit într-însa. Mi se ceru de colonelul Văsescu, însărcinat cu conducerea ei, să vorbesc tinerilor acestora, cari vor avea misiunea să ajute cu sacrificul lor total la refacerea patriei îmbucățite. De aici a ieșit o serie întreagă de considerații cu privire la semnificația războiului. Căutînd să întăresc pe alții, adăugeam puteri sufletului meu însuși. Din ce în ce mai mult, gîndindu-mă și la cîte le răbdaserăm și totuși rămăseserăm în picioare, mi se înfigea convingerea că, nefiind vorba numai de noi, ci de o parte așa de largă din lumea cea mai civilizată, mai plină de demnitate și de mîndrie, ea nu va putea să accepte o situație ca aceea pe care, fără nici o îndoire și fără nici o mustrare de cuget, aveau de gînd – și nu se sfiau să o și mărturisească – să le-o impuie germanii.
Acei trimeși ai luptătorilor din Vest, a căror misiune era să ne arate că nu luptam singuri pe frontul supremelor sforțări, sosiră în sfîrșit. Erau de tot felul. Un general american, un grup de intelectuali de acolo, curioși, naivi, copilăroși, cu un profesor care se uita la colecția mea de monede noi, se mira că și Carol I și don Pedro
al Braziliei au barbă, împrumuta broșuri despre război de la mine și-mi lăsa la plecare moneda de aur pe care i-o refuzasem… Oricum, te mai simțeai pe pămînt la contactul cu dînșii, plecați de așa de departe; tu venirea lor intra o rază de lumină în temnița noastră îngustă și întunecată, duhnind a mormînt. Apăru apoi Vandervelde, cu figura-i de vechi savant aplecat asupra hîrtiilor sau eprubetelor lui, și tumultuosul, țeposul Albert Thomas, ministrul munițiilor franceze, gata să îmbrățișeze pe regele Ferdinand și să-l sărute din plin, cuprinzîndu-l cu buna energie prietenească a brațului său de plebeian luptător.
Cum, în cursul iernii, la vila”Greierul”, a domnișoarelor Sculy, unde se așezase un spital militar, tifosul exantematic luase pe devotatul doctor Clunet, unul din ajutătorii noștri francezi, am propus să se voteze de Cameră cu acest prilej darul casei de țară, așezată într-o frumoasă livadă, Statului francez, pentru a se face acolo un home al francezilor ce vor vizita apoi România. Dar președintele Morțun, de care stînga liberală își bătea joc în chipul cel mai trivial și mai zgomotos cu putință, demoralizîndu-l cu totul, a fost de părere să se aștepte acceptarea Statului francez, și își poate închipui cineva dacă la aceasta se gîndeau cei din Paris. Astfel s-a oprit gestul pe care-l credeam și datorit, și frumos.
Regina dorise să meargă în Rusia pentru a exercita, în folosul rezistenței noastre, rău ajutată prin transporturi de arme și muniții anume întîrziate de la nesfîrșit de îndepărtatul Arhanghelsk, pe Marea Înghețată, influența pe care credea s-o aibă asupra vărului ei, țarul. Cum știa cît de gelos de autoritatea sa e regele, m-a însărcinat să încerc eu a căpăta o permisiune care a fost neted și hotărît refuzată.
S-a hotărît atunci ca moștenitorul să meargă la Petrograd, întovărășit de Ionel Brătianu, pe care această
însărcinare părea că ajută să-l puie pe picioare, să-l învieze. A venit la mine după întoarcere. Mi-a povestit, cu orgoliul care se cunoaște, că a impus rușilor să-l trateze ca pe orice președinte de Consiliu al unui Stat aliat, că a descoperit la conducătorul politicii interne rusești, Protopopov, pe un inginer mediocru, de care și-a putut bate joc; în ce privește stînga politicii rusești, pe care o știam și ce este și de ce e capabilă, gîndindu-mă însă pentru moment numai la un Gucikov, căci Kerenski era un nume aproape necunoscut și nimeni nu se putea gîndi la un Lenin și Troțki, pe atunci pribegi ascunși prin colțurile de Occident […], el îmi spunea că ea are așa de puțină importanță încît nici nu face să se uite cineva la dînsa. Plin de admirație pentru Rusia țaristă, prințul Carol o declara un „infinit organizat”. Ce crudă dezmințire erau să deie în curînd împrejurările! Încă din februar 1916 un conflict al autocrației cu Duma trebuia să aducă pe un om clarvăzător a-și da samă că acolo de unde ar fi trebuit să ne vie la strîmtorile noastre un ajutor puternic și loaial se urzesc lucrări grozave, cu termin apropiat. Pentru moment, puțini începeau să întrevadă ce ne pregătea cu faimosul său plan de împărțire a României atotputernicul Stürmer.
Brătianu credea că e bine să-și adauge la un Ministeriu pe care-l știa solid și definitiv asigurat conlucrarea mea în vitrină, ca „om popular”. De aceea mi-a oferit, atunci întîiași dată, să intru în guvern, care de la început se complectase – și combătusem această schimbare dibace în Cameră cu Take Ionescu și cu un număr de amici ai acestuia; urmase, probabil, o indicație a regelui, care nu voia în asemenea momente continuarea obișnuitei clănțăneli de partid, dar poate și din dorința de a imobiliza astfel, refuzîndu-le orice rol serios,
căci toate mijloacele de informație și de acțiune rămîneau numai în mînile lui, adversari pe cari și-i știa ireductibili. Am dat același răspuns ca și conservatorilor din decembre – și acest răspuns l-am comunicat și regelui —: că nu pot să mă asociez la răspunderea unei politici contra căreia luptasem de atîția ani de zile.
Ca un trăsnet a venit vestea căderii, în mart 1917, a țarului, și așezarea unui regim republican moderat, cu care ai noștri credeau că se poate lucra tot așa de bine ca și cu Nicolae al II-lea. Poate chiar mai bine decît cu un stăpînitor fără voință, căci se desemnase ca factor dominant acel om care, judecat după cît zgomot făcea, trebuia să fie cel puțin un Bonaparte, Kerenski. Curentul era așa de puternic, încît o clipă am ars și eu tămîie supt nasul găunosului orator de răscruce, care părea în adevăr că insuflă încredere unor oștiri din ce în ce mai demoralizate.
Fruntași din vechea Rusie zdrobită ajunseseră pînă la noi la Iași. Dispăruse solemnul funcționar imperial, trimes la noi ca reprezintantul atotputernicului aliat, consilierul Mosolov, pe care l-am văzut o clipă într-o seară la regina. Simpaticul ministru al Rusiei – „al cării Rusii?”, era să-l întrebe un nepoliticos, – domnul Poclevski-Koziel, apărea tot mai rar după încetarea rosturilor sale oficiale. În altă seară, în aceeași odaie din stînga palatului reginei, unde se stătea de vorbă, pe cînd supțirile degete femeiești împleteau, am strîns mîna unei doamne de oarecare vrîstă pe fața căreia trecu atunci un zîmbet de mirare și ironie. Regina mi-a explicat atunci că e însăși sora ei, marea ducesă Chirii, pe care credincioșii monarhiei o consideră astăzi ca împărăteasa legitimă a tuturor Rusiilor, unde sînt cu totul altfel de stăpîni.
Aveam, de altfel, supt ochi zilnic noua armată a revoluției, care nu credea și nu înțelegea alta decît această revoluție, marea ispravă îndeplinită și de care era așa de mîndră,
mai ales după ordinul lui Kerenski, care punea pe soldat lîngă ofițer, ceea ce însemna că soldatul putea să se considere în locul ofițerului său. La Socola era un continuu centru de agitație, și trupele care defilau pe străzile lașului fluturau în vînt steaguri roșii cu enorme inscripții […]. La răspîntii, cîte unul din șefii politici cari răsăriseră, peste orice autoritate ofițerească, dintre subofițeri și soldați și cari afișau un întreg tufiș de panglice stacojii la piept, se oprea și, suit pe cea dintîi piatră din cale, începea un lung discurs. […]
O dată, ușa din față a casei mele a fost dată violent în lături, și a apărut un ostaș în lungă mantie cenușie care, fără să zică bună-ziua – și am crezut că vine să mă execute, lucru posibil pe vremea aceea! —, s-a aruncat pe canapeaua din antret și a început a-mi pune, în cea mai bună românească, atîtea întrebări, de așa natură și așa de răpede, încît mi-a fost imposibil să-l urmăresc. După ce această furie de curiozitate s-a cheltuit și m-am simțit viu, iar pe dînsul l-am văzut potolit, am putut afla că el e poetul”Nică Românaș” din vechea revistă cu chirilice de la Chișinău, că-l cheamă Buzdugan și că a venit, pur și simplu, ca să mă vadă și să vorbim literatură.
Am ieșit cu domnul Ion Buzdugan pe stradă, și mi-a anunțat fără nici un fel de rezervă ce se va întîmpla cu oastea în care era cuprins.
Să nu crezi dumneata că rușii se vor bate pentru burjuii de la Paris și de la Londra.
— Dar totuși…
— Nici un „totuși”; îți
no match
[modifică]spun că nu se bat. Ai să vezi dumneata. […]
Împrejurările îmi dăduseră o parte și în pregătirea, pe care o judecam neapărată, a reformelor, de care nu se vorbise nimic în sesiunea de iarnă a Parlamentului și de care nu se ocupase nici presa, o biată opinie publică speriată îndreptîndu-se numai către pericolul imediat. […]
Am rugat pe vecinul meu să vină la mine pentru o comunicație importantă, căci evitam vizitele la dînsul ca să nu se creadă că am legături politice cu șeful guvernului de coaliție. I-am spus de ce e vorba, dar era greu să-l pornesc. Niciodată pînă atunci el nu primise o sugestie de la mine. În neutralitate, cu ocazia parastasului pentru Carol I la Curtea de Argeș, îi arătasem ce bine ar fi dacă ar cerceta trupele mobilizate: mi-a spus că „nu e în temperamentul lui“. La Iași îl îndemnasem să viziteze frontul, spitalele, amintindu-i că tatăl său, la 1877, venea uneori pe carul cu fîn de care avea nevoie cîte un regiment de cavalerie:”Se poate, dar el avea alt temperament“, ceea ce m-a făcut să-i blăstăm în față „temperamentul”. Cîndva mi-a venit zvîrlind de la ușă pălăria și bastonul și, cînd l-am poftit să le lase în anticameră, m-a întrebat, jignit, „dacă-l cred orgolios”.”Nu, dar, dacă ai fi, n-ai face altfel.” La orice prilej, ciocnirea se repeta. […] S-a plîns, cum am mai spus că, „socotind că vrea să mă trateze ca inferior, îl tratez eu astfel” și la urmă m-a înduioșat de i-am trimes o monedă antică pentru colecțiile lui. Nu știu cum au umblat alții cu dînsul; pentru mine, în toată viața, a fost peste măsură de greu. Se zice că el s-ar fi mirat o dată de aceasta – „de ce nu m-am putut înțelege niciodată cu Iorga?” —, cum s-ar fi mirat că d. Maniu, cum este, e atît de încunjurat. Se poate; dar am siguranța că n-a fost vina mea.
Deci nici atunci n-am avut noroc. Mi-a declarat, neted și sec că, avînd și conservatori în Guvern, nu poate porni reformele.”Pierzi o ocazie cum n-o vei întîlni în viață”, i-am spus pe pragul porții. Mergea așa de departe în motivarea unui răspuns care avea toată aparența că e definitiv, încît îmi obiecta că „se vor răscula proprietarii”, de a trebuit să-i scormonesc o dureroasă experiență:”Cum ai împușcat pe țerani pentru proprietari, vei împușca, atunci, și pe proprietari pentru țerani“.
Foarte întristat de neputința de a-l îndemna, am scris un memoriu pentru rege, învederîndu-i că, dacă se fac reformele de dînsul, vor fi și pentru dînsul, iar, altfel, ele se vor face contra lui, și încheind cu aceste cuvinte:”Am spus, și am mîntuit sufletul meu”.
A doua zi, Brătianu a venit la mine ca să-mi anunțe că în cursul nopții s-a răzgîndit și că reformele le va face dar, pentru a nu-și supăra colaboratorii de dreapta și a nu provoca o criză ministerială, va pune pe Morțun, ca fost socialist, s-o provoace, – ceea ce s-a și întîmplat.
O comisiune specială, din care făceam parte, a început lucrările. Erau neașteptate semne bune. Mitropolitul Pimen a găsit cuvinte mișcate pentru a binecuvînta opera a cărei prezidenție de onoare o avea. Dacă între conservatori erau intransigenți, ca d. C. Argetoianu, care cerea plata în aur, dintr-un împrumut special, a deposedaților, Mihail Cantacuzino, de altfel om de o perfectă corectitudine politică, era gata să steie de vorbă, nu fără a apăra cu cea mai mare stăruință interesele sale, mai ales cu privire la subsolul petrolifer, iar bătrînul Pavlică Brătășanu, așa de original în figură, în gesturi și în felul de a vorbi, declara fățiș că pentru clasa sa a venit momentul supremelor sacrificii. Liberalii, tîrîți de nemulțămiții lor, cari credeau că, odată cu steaua cea roșie, le-a venit ceasul, nu opuneau nici o rezistență de mari proprietari: doar dacă, din cînd în cînd, ca la chestia absenteiștilor, se încerca strecurarea unui paragraf de favorizare.
Pe chestia, de gravă neînțelegere, a petrolului, Al. Constantinescu, avocat cu largă experiență și spirit deosebit de fin, și-a atribuit de la început un rol pe care l-a știut juca bine pînă la capăt, negociind între o tabără și cealaltă. Nu o dată a venit la mine să-mi aducă rezultatele atinse și să se sfătuiască. În sfîrșit s-a ajuns la forma în care proiectele trebuiau să fie supuse Parlamentului, convocat pentru aceasta în luna lui mai, odată cu pregătirea, ținută în cel mai mare secret, față de lumea politică întreagă, a unei ofensive cu oastea complect refăcută, înarmată de francezi, care era o adevărată sculare din mormînt a țerii înseși.
Nu se poate spune că dificultățile privitoare la reforme erau învinse. La fiecare formulă se întîmpinau încă unele rezistențe; am putut face să se primească la expropriere motivarea „de necesitate națională“, pentru a împiedeca alte măsuri contra proprietății, pe care știam că se vor găsi destui să le ceară. Oameni ca profesorul Matei Cantacuzino, spirit de o extremă fineță și eleganță, un întîrziat marchiz revoluționar de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, erau pe rînd cîștigați și pierduți, după ultimul sfat pe care-l primiseră. Unii își rezervau locul în fresca reformatorilor prin discursuri care apăreau, cu aplauze la locurile mai frumoase, înainte ca ele să fie rostite. Pentru ultima oară s-a auzit atunci miraculosul glas al lui Delavrancea. Înainte de încleștarea hotărîtoare a armatelor, regele a putut iscăli astfel ceea ce, cu dreptate, a reclamat ca fiind opera sa, a convingerii și hotărîrii sale, căci numai presiunii sale i s-a datorit, după culise, renunțarea din partea conservatorilor la ultimele lor rezerve.
Operă desigur pripită, nesprijinită pe studii, care pentru cea mai mare parte a teritoriului românesc nici nu se puteau face, operă rău îndrumată, de mai multe ori reluată și schimbată și falșificată, adusă la picioarele tuturor intereselor și tîrîtă prin șanțurile tuturor demagogiilor, operă caricaturată, cum se face de obicei la noi, prin însuși regulamentul de aplicare și executată, pentru proprietari adesea neonești, de agenți cari se știau pleca dincotro sperau o răsplătire, operă de desfacere a unei situații vechi de atîtea veacuri, a unui organism istoric, fără ca în schimb să se încerce a se uni puteri vii într-o nouă formațiune organică dar, desigur, spre onoarea tuturor acelor cari au participat la dînsa și ale căror figuri se vor ridica sus, în măsura sincerității lor, pe fondul acelor zile grozave și sfinte, una din operele cele mai mari pe care le-a săvîrșit conștiința acestui popor.
Ofensiva deschisă în Putna, cu intenția, perfect îndeplinită apoi, de a arunca peste munți pe austro-ungurii înfipți acolo, era legată, în speranțele optimiste ale unor oameni cari nu-și dădeau samă ce aliați au la îndemînă, cu o spargere a frontului, păzit și de bulgari și de turci, de pe Siret, la Mărășești. […] Bucuria noastră pentru energica lovitură de mătură de la Mărăști a fost stricată de încremenirea silită a celeilalte armate.
De atunci înainte, opinia publică a fost lăsată într-un întunerec aproape desăvîrșit pentru ca să se găsească deodată înaintea marii primejdii a răspunsului lui Mackensen la Mărășești. Știam vag ce strașnică risipă de vieți e acolo, dar zile întregi rezultatul luptei piept la piept n-o cunoscurăm. Generalii aflători la Iași deveniseră sibilici. Brătienii n-aveau nimic de spus nimănuia, nici mie, după sfatul ce mi se dăduse în iulie de a face să plece familia mea, ca să nu am, îmi spunea președintele Consiliului, mustrările sale de cuget pentru că și-a lăsat bătrîna mamă la București.
Am aflat în sfîrșit că se sfărmase lovitura dîrză, repetată, furioasă a berbecelui nemțesc – cu ce sacrificii, mi-o arătă intrarea în Iași a regimentului 9 de vînători, în care servea și fiul meu; colonelul Rasoviceanu aducea numai resturile unității care în cea mai mare parte rămăsese în sîrmele ghimpate de pe Siret, în clipa atacului, nepregătit de artilerie, care era menit să salveze o armată așa de primejduită.
Victoria aceasta, scump plătită, a unei armate eroice n-a avut însă consecința unei conștiinți de victorie în lumea politică. Deoarece rușii nu mai voiau să se bată, afară de rare și ultime excepții, deoarece austro-germanii amenințau să se coboare din sus, se luaseră măsuri de evacuare asemenea cu acelea care, cu un an înainte, demoralizaseră și umpluseră de indignare părăsita, neluminata și nesfătuita populație bucureșteană. Era evident că stăpînii noștri, oamenii partidelor, se cară. Rămas singur, vedeam zilnic, în mijlocul unei noi crize de dureri intercostale, cum camioanele porneau spre Rusia pînă și articole de gospodărie. Se duceau într-acolo, poate ca să nu le mai revedem niciodată, comorile de artă ale mînăstirilor, arhivele țerii, cele mai prețioase din manuscriptele și documentele Academiei, tablourile lui Grigorescu și ce aveau mai bun particularii. D. Al. Lăpedatu, care a trecut apoi și el peste Prut, m-a îndemnat să adaug atîtea din scrisele mele, din ale altora, la care țineam foarte mult, precum o scrisoare a lui Tudor Vladimirescu, o serie de traduceri de poezii populare făcute de regina după o versiune franceză a mea și cîteva lucruri de mare preț pentru mine.
Mergînd pentru informații la Ionel Brătianu, am primit de la dînsul neașteptatul sfat, care m-a umplut de o tristeță dezgustată, de a mă exila și eu, „prinzîndu-mă de unul din trenurile care pleacă, pentru a nu rămînea fără putință de a mă duce”. Și, cum mă despărțeam de dînsul cu acele sentimente, el m-a oprit în prag ca să-mi puie întrebarea, care trebuia să fie răutăcioasă:”Ei bine, și acuma crezi d-ta că nemții vor fi bătuți?” M-am reținut ca să spun numai atîta:”O cred și acuma, dar n-am spus niciodată: cînd“. Întors acasă, am scris prietenului meu Denize, secretarul reginei, suflet cald și generos, potrivit cu originile lui franceze și italiene, ca să-l rog să comunice regelui că, hotărît a nu imita în fuga lor politiciani cu cari n-am avut nimic a face niciodată, sînt gata să urmez, pentru orice sarcină, numai pe suveran, atunci cînd o supremă nevoie l-ar face să nu mai poată rămînea pe teritoriul patriei.
De mai mult timp nu văzusem pe regele. În iulie însă, pe vremea pregătirii acelei grele rezistențe, împrejurările m-au dus din nou la palatul lui, unde eram primit totdeauna cu atîta bunăvoință. O nouă lovitură ca aceea din decembrie, izbutită în ianuarie, la formarea Ministeriului de coaliție, se încerca atunci. Era vorba de o desfacere a tovărășiei, așa de rău înjghebate, în care conservatorii se plîngeau că nu au un rol mai important. Ei ar fi vrut o schimbare de regim în folosul lor și, din partea sa, Ionel Brătianu, a doua zi după biruința de la Mărăști și cu siguranța succesului pe celait front, era puțin dispus să împartă cu alții gloria revanșei.
Un membru al Legației franceze, care, ca și Robert de Flers, pe care-l văzusem încă de la București, cu acea față de francheță care era ca o chezășie a succesului, ducele de Luynes, îmi observa cu acest prilej cît de neînțeles i se pare că, atunci cînd celelalte țeri în luptă nu știu ce să facă pentru a strînge mai multă lume la aceeași răspundere, la noi egoismul de partid biruie orice. Regele era din nou încunjurat de ambiții în luptă, servite de tot ce intriga poate să aibă mai perfect. Atunci Denize a venit la mine, poate din partea reginei, ca să mă îndemne să vorbesc Suveranului despre necesitatea morală de a nu se zgudui în asemenea momente baza politică însăși a luptei din nou deschise. După mine a alergat și președintele Consiliului, dar acuma hotărîrea era luată. Țara rămînea în ce privește conducerea, și de acum înainte, în zilele supremei încercări, tot așa cum fusese. Dar guvernul care se menținea era să dovedească și în acest al doilea moment de criză, cu aparențe desperate, că nu e în stare să organizeze rezistența. […].
În acel moment am mers, cu generalul Leonte, un vechi prieten de la cursurile de vară, care acum avea grija hrănirii armatei, pe frontul de la Mărășești, unde de multă vreme nu se mai trăgea un foc de pușcă. Totul părea însă gata pentru o reluare a ostilităților, fiecare stînd la postul său. Zidurile arse ale casei Negroponte se ridicau deasupra pămîntului răscolit de obuze și frămîntat cu sînge. Pomii rupți ridicau spre cerul îndurărilor membrele lor chinuite și arse. Am cercetat sectorul unde erau soldații din Prahova, bucuroși de altă pîne decît cea uscată sau umedă, de un pac de tutun și de ceva ziare și cărți. În convorbirile cu ofițerii se vedea acum o influență a propagandei pentru pace care, sprijinită și de unii din șefii cei mari, cîștiga tot mai mult teren. Altfel era la spitalul din Tecuci, unde se refăceau cei cari, scăpați de ticăloasa influență a criminalilor din București și a ambițioșilor de pe frontul nostru însuși, își aminteau numai de eroicele încleștări la care participaseră cu jertfa trupului lor. În general însă, atmosfera era rea […].
Eram, afară de îndărătnicele convingeri ale reginei, de chinurile de conștiință ale regelui, care-mi mărturisea, cu o hotărîre pe care nu i-o cunoșteam, că „vom avea și Ardealul și Bucovina”, și de statornicia cîtorva generali ca Grigorescu, pe care l-am văzut acolo pe front, cu optimismul temperamentului său vioi și vesel, darnic în cuvinte și gesturi de meridional, și ca recele Văitoianu, cu calculele flegmatice, eram, zic, complect dezarmați sufletește și cu totul la discreția împrejurărilor care, din fericire, de pe urma cumplitei oboseli a germanilor secerați la Mărășești și strîns încleștați în Apus, nu se îngrămădeau asupra noastră, totul fiind acuma artificii și simulare, atitudini, mijloace de a „impresiona” pe adversar.
Starea de spirit a lumii politice era supt orice nivel. Am spus aiurea cum Morțun, care se făcea a veni pentru o rectificare fără însemnătate în ziarul meu, era încîntat că „a scăpat de Take Ionescu“, și vom vedea cum „scăpase”. Din partea lui, Ion Brătianu, pe care nu-l mai vedeam de la întrebarea dacă mai cred că germanii vor fi învinși, îmi trimetea pe d. Duca pentru a-mi sugera ca, în vederea unui armistițiu de capitulare, ideea de pace să fie servită de ziarul meu, formator al opiniei publice […].
Pribegii plecaseră. Germanii ceruseră, de la cele dintîi negocieri, îndepărtarea unui număr de oameni politici, a căror prezență pînă la pace le-ar fi fost dezagreabilă. Regele mi-a comunicat forma în care se înfățișase această nouă pretenție: se spunea numai că acei oameni au dorit plecarea, pe care stăpînii soartei noastre sînt gata să le-o înlesnească, și indignarea tremura în glasul Suveranului supt a cărui timiditate aparentă se ascundea atîta mîndrie:”Mîni îmi vor cere să îndepărtez pe regina, pe prințul moștenitor…“ Se pare că între cei cari ar fi făcut bine să se ducă eram și eu care, firește, nici nu mi-am bătut capul. Dar foarte mulți au primit pașaportul Centralilor și au plecat, cu Take Ionescu în frunte, și cu alții mulți, între cari și atîția profesori, ca Pangrati și rectorul de la București, Atanasiu, ca să ceară la Paris, ținta călătoriei tuturora, refacerea de către amicii noștri francezi a întregului nostru învățămînt, începînd cu științile. Neapărat că aceia la cari ne adresam au crezut în neexistența unui învățămînt care se dezvolta de atîtea secole și care fusese ținut în curent, prin ostenelile mai multor generații, și cu progresele realizate aiurea și cu necesitățile noi ale ființei noastre naționale înseși. De aici va veni că mi se va spune în 1920 la Paris despre intenția ce am avea de a face franceză Universitatea din București, limba românească fiind relegată la Cluj, și tot de aici trimeterea atîtor profesori francezi, dintre cari mulți s-au legat în adevăr de o țară care nu era cum li se descrisese și pentru care au cîștigat înțelegere și respect; apoi vizita unei misiuni de universitari francezi, cu rectorul Poincaré în frunte, cari au fost foarte mirați cînd, la București, li s-au cerut numai conferinți fără a se începe opera de totală renovare, pentru care se credeau chemați, și lăsarea la noi a unui inspector francez a cărui situație de la o vreme a devenit jenantă.
Dar, întorcîndu-ne la aceia cari plecaseră, cînd atîtea suflete aveau nevoie de încurajare și mîngîiere, nimeni nu va tăgădui că ziarul francez pe care l-au publicat, ca și apariția lor în Parlamentul Franței înainte de armistițiu, legăturile lor cu oamenii politici francezi și mai ales afirmarea faptului că mai există o Românie, una care nu și-a părăsit speranțele, care continuă a se crede în război alături de Aliați, o Românie complect liberă, în stare să discute viitoarele ei hotare, reprezintă un mare avantaj: a fost bine că între acești expatriați, de o tristeță uneori destul de relativă, s-a găsit și cîte un luptător al principalei provincii pe care o reclamam, ca d. Goga. Dar nu pot ascunde sentimentul pe care-l avea populația fără pașaport străin și fără dor de a se duce, că în jurul ei, al suferinților ei, din ce în ce mai grele, al umilinților care vor cădea tot mai nesuferite asupră-i, s-a mai făcut un gol.
În tot acest timp nu-mi uitasem datoria de profesor, care ajungea acum să aibă un sens mai înalt decît oricînd, căci cuvîntul viu, ascultat cu interes de un public numeros și ales, în aula Universității, în cutare odăiță a vechiului liceu unde învățasem, avea să întregească aceea ce zilnic spunea scrisul, scrisul de durere și speranță.
Am tratat astfel pe rînd, în acești ani ai refugiului, despre chestiuni care erau toate în legătură, mai mult sau mai puțin strînsă, cu preocupațiile grele ale zilei și din care se putea desface mîngîiere, încredere și înălțare. A fost vorba astfel de dezvoltarea literaturilor romanice, în care făceam să intre, din cauza izvoarelor inspirației sale, peste străvechiul și permanentul fond celtic, și literatura engleză. Manuscriptul a așteptat întoarcerea la București pentru a se tipări în trei mari volume de literă măruntă. Pentru a învedera felul, cu totul întîmplător și absolut neorganic, în care se alcătuise o Austrie care, deci, se putea desface ușor în bucățile acestei înjghebări fortuite, am prezintat ascultătorilor mei „originea și dezvoltarea statului austriac”. Cum în mintea alor noștri Germania apărea ca un concept absolut unitar, cu același caracter impunător de-a lungul veacurilor istoriei medievale și contemporane, bloc de putere nezguduită, curent de voință pe care nimic n-ar fi putut-o opri în revărsarea ei, am urmărit, în Cugetare și faptă germană, lupta între cele două tendințe, de minte și de pumn, care se înfruntă necontenit în viața unui popor de o mare complexitate sufletească, în care îndrăzneala cugetării abstracte alternează cu supunerea necondiționată unor autorități de cele mai multe ori venite din străinătate sau copiate după modele străine.
Avusem ambiția de a-mi continua și publicațiile mele. Din Buletinul francez al Institutului Sud-Est european a ieșit o singură fasciculă, în care arătam originea, în mare parte latină, prin familiile Beauharnais și Murat, a dinastiei noastre, articol menit să apară într-un calendar bucureștean, apoi acțiunea austriacă în vremea neutralității – regele adeverindu-mi în scris că interpretarea dată textelor din cartea roșie publicată la Viena e cea adevărată. Revista istorică a cuprins cele două cursuri ale mele mai puțin întinse, descoperirile de la Hermeziu în biblioteca lui Costache Negruzzi, pe lîngă cronica românească a lui Brancovici, – mențiunile despre sîrbi în izvoarele noastre trecînd la Buletin – și ce alta îmi dădea hazardul acestor timpuri chinuite.
Îmi făcusem la loc tipografia, cu o mașină rechiziționată la Botoșani – adaug că, întors la București, am plătit-o onest —, și în jurul meu, cu sergentul Constantin Onciu în frunte și cu legătorul Teodoru, se adunaseră o parte din lucrătorii mei de acasă, băieți buni, dar așa de stăpîniți de spiritul vremii, încît, cînd le-am oferit noua tipografie, rezervîndu-mi ce s-ar cuveni și muncii mele, ei mi-au mulțămit, dar au cerut să le asigur și… exacta plată săptămînală din banii mei. Acolo, printre picături, am tipărit în limba franceză și Relațiile anglo-române, începute de mult pentru un volum de omagiu bunului meu profesor Bémont, și dureroasa Istorie a românilor din Bucovina, scoasă din Buletinul de pe vremea neutralității.
Dar atmosfera se făcea tot mai grea, tot mai irespirabilă în acest pustiu de credință care se făcuse la Iași, pe cînd la Odessa o parte din parazitismul politic nu făcea decît să intrigheze contra unui guvern de fapt mort și unui rege cu totul nevinovat de situație.
În aceste timpuri ale armistițiului, prelungit fără a căuta să ajungem la pacea separată, pe care, pentru efectul ce l-ar avea asupra aliaților și asupra lumii lor înseși, o doreau așa de mult dușmanii, o singură rază de bucurie mijindă a ajuns pînă la lașul de fapt aproape asediat.
În Basarabia o conștiință românească începea să se miște, pe care vor înteți-o tot mai mult aceia din oamenii de la Iași, mai mult profesori, plus bucovineanul Liviu Marian, fiul merituosului preot folclorist, cari se așezaseră la Chișinău. Într-o sală a Facultății de medicină am primit astfel neașteptata vizită a doi dintre fruntașii acestei Moldove răsăritene cu dor de întoarcere la țara veche în loc să primească îndemnurile stăruitoare de a se alipi la o Ucraină autonomă. Domnul Inculeț, profesor de matematică, figură de o liniște și de o veselie care părea însăși o asigurare de mai bine, și medicul Ciugureanu (de fapt Ciuhureanu), frumoasă figură de bună rasă moldovenească, ne-au vorbit în cuvinte care mai ales în astfel de timpuri au avut un adînc răsunet în inimile noastre strînse de grijă. Din colțul meu, îndemnat a le răspunde, le-am spus atîta:”Ați venit la un ceas de mare durere și ne aduceți o mare mîngîiere”. De atunci basarabenii deveniseră oaspeții obișnuiți ai lașului, și fiecare apariție nouă însemna un pas mai departe în afirmarea credinții și hotărîrii lor.
În zilele acelea, era așa de posibilă pierderea ultimei baze de rezistență, încît, în cursul pe care-l țineam uneori, cu un mic grup de suflete devotate, ducînd și luminarea de acasă, fiecare lecție părea că va fi cea din urmă, dar eram hotărît să merg pînă la capăt. Domnul Mavrodi, cel dintîi om care a crezut că încercările mele dramatice se pot menținea pe scenă, pusese în repetiție Învierea lui Ștefan cel Mare și actorii mă întrebau dacă trebuie să mai lucreze fiindcă „mîne vin nemții”.”Cînd vor veni”, le-am răspuns, „vom face fiecare ce se va putea și ce vom crede; deocamdată să ne căutăm de treabă“ […].
Schimbări politice interne erau acuma în aer, după trecerea unui așa de trist An nou, în societatea care se împuținase așa de mult, atîția căutîndu-și un adăpost și un mijloc de întreținere, așa încît cine-și păstra încrederea era redus aproape numai la consultarea propriei sale conștiinți. I.I. Brătianu se potrivea în jocul său politic, mai [mult] dibaci decît frumos, după șansele de succes: nu voise nici o colaborare cînd așteptase sigura victorie după o ușoară paradă de trei luni, primise tovărășia la răspundere a conservatorilor după ce venise dezastrul; cînd se părea că se luminează definitiv zările, în iulie, el căutase desfacerea de dînșii; acuma, cînd orice lumină în cer părea că s-a stins, și pentru totdeauna, el era grăbit să treacă mîna altora.
Ambiția politică trezită în sufletul generalului Averescu, care-și atribuia o misiune de „îndreptare”, de pronunțare a „sancțiunilor” de refacere, pentru care însă o neapărată condiție era revenirea la pace, orice luptă mai departe părîndu-i, din punct de vedere tehnic, o imposibilitate, era bine venită pentru calculele noi ale șefului partidului liberal. Reintrat în acțiune, îndată ce era vorba de finețe, ceea ce era singura lui specialitate, el făcu așa încît, la ceasul cînd regele trebuia mînat, prin influența dlui Știrbei, care-și avea și el înțelegerile sale, la suprema rușine a întrevederii cu arogantul fost ministru austro-ungar la noi, contele Czernin, puterea să fie încredințată omului al cărui mare și adevărat rol nu era desigur în odăile de intrigă și de dușmănie de la Iași. Alături de general, care făcuse, și cu prietenul, acuma cu totul desfăcut de mine, Cuza – ba chiar ideea ar fi venit, m-a asigurat d. Cuza mai tîrziu, de la d-sa —, o Ligă menită să nu devie niciodată un partid, ci să servească numai adevăratele interese ale „poporului“ însuși, în a lui întregime, stătea un om care pînă peste patruzeci de ani trăise o viață de societate, fără legături cu o ocupație profesională și cu urmărirea unui scop corespunzător inteligenței și aparențelor sale de mare energie, dar care și el își simțea acuma, ca atîția alții, o misiune, aceea a „omului tare”, căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic și care cere tuturora recunoașterea umilă a superiorității sale; acest om, care preceda pe d. Mussolini în unele din metodele de a se impune și de a impune […] era d. C. Argetoianu, pe care-l zărisem numai în treacăt, dar a cărui activitate la Odessa organizînd fronda, și contra regelui, îmi era cunoscută și al cărui fel de a guverna l-am putut aprecia îndată.
D. Știrbei mi-a adus vestea alcătuirii noului Ministeriu, ca și cum el însuși n-ar fi avut nici o parte în marea schimbare ce se petrecuse. Pe lîngă generalul salvator și pe lîngă sfătuitorul lui ascultat erau cîțiva oameni tineri, negustori, cooperatiști, elevi de ieri ai școlilor germane, generali. Brătianu stătea gata să retragă la momentul oportun ceea ce acordase acelora, unul singur fiind fără naivitate, pe cari-i considera ca simple instrumente ale acțiunii sale bine chibzuite. Hotărîrile mari cu privire, în rîndul întîi, la armistițiu și la pregătirea păcii, trebuiau să se ieie în consilii de coroană și cu consultarea unui stat-major în fruntea căruia generalul Prezan, coborît pe planul al doilea militar prin înălțarea la prezidenția de Consiliu a unui general, reprezintă o veche dușmănie și o statornică opoziție. D. Averescu putea să-și facă iluzii asupra duratei guvernului său, ca și asupra operei decisive care i-ar fi încredințată, dar realitatea era cu totul alta: firele situației se aflau în alte mîni. El avea să facă un singur lucru: să ia asupră-și greaua răspundere a unui act umilitor iar, cînd s-ar cere, pentru a se ajunge la capătul acestor trecătoare lucruri impuse, cineva să se bucure și de încrederea Centralilor, pe lîngă cari guvernul Averescu a făcut, de altfel, toate silințile, erau doar, în fund, cei de la București, și ei mîncați de intrigi, pe cari Brătianu îi cunoștea deajuns ca să știe că o simplă invitație la putere ar putea face pe cei mai mulți să părăsească planurile de detronare a regelui, de unire cu Austro-Ungaria, de instalare a unui prinț prusian, pentru a deveni credincioșii supuși ai Maiestății Sale, aceasta pînă la odiosul basarabean care se pusese, imprudent, în fruntea mișcării de distrugere a Statului român, și care, om de stînga, revoluționar, s-a oferit apoi public, printr-un articol în foaia sa de trădare, de smomire a soldaților, a servi un prim-ministru conservator de cea mai „ciocoiască” speță.
A fost lung șirul umilinților și atît de descurajant, încît și activitatea mea științifică s-a resimțit. Cînd, cu cenzura sa, de altă speță, d. C. Argetoianu s-a instalat la Interne, nu se mai putea tipări orice în foaia de care-mi legasem tot rostul. S-a putut continua totuși o oarecare opoziție fățișă la planurile de împăcare cu Centralii, cari se arătau, cunoscîndu-și slăbiciunile și primejdiile, din ce în ce mai nerăbdători. Cîți mai rămăseseră din parlamentari, după ce umpluseră Odessa și Parisul, unii dintre dînșii, ca bietul Disescu, preferind unei rămîneri în țară riscurile trecerii prin Marea Baltică și înfruntarea minelor, fură chemați de noul guvern ca să li se arăte că trebuie să consimtă la pierderi teritoriale, la crîmpoțirea hotarelor României, la părăsirea Dobrogei, la rășluirea munților… Cu glasul slab și stins, în uniforma care făcea și mai dureroasă scena, generalul expunea situația cu acea răceală a temperamentului său care era exasperantă, adăugindu-se din cînd în cînd și profundul bas cu care acolitul său principal sublinia textul acestui regretabil discurs. Și ce erau acelea care au răspuns la aceste propuneri, unele dintre dînsele fiind adevărate revelații întristătoare a ceea ce oamenii avuseră în adevăr în suflet fără să fi ieșit la iveală pînă atunci…
Nu putea fi vorba acum, în clipa cînd era să plece d. Argetoianu la Buftea, castelul dlui Știrbei, unde așteptau delegații Centralilor, căptușiți cu pretenții bulgărești și turcești, a căror aroganță abia o putea stăpîni dibăcia unui Kühlmann și autoritatea mareșalului Mackensen, de un apel la opinia publică. La care opinie publică? La majoritatea intelectualilor ieșeni, de multă vreme otrăviți de virusul sterist, pătruns și organizat la Universitate? […] La politicianii cari, acum așa de puțini, nu se puteau înțelege asupra nici unei chestii? La armată, care era atît de departe și al cărei amestec în viața politică e totdeauna o nenorocire?
Ceva trebuia făcut însă. După o cuvîntare în”Parlamentul” strîns prin foaierul Teatrului, am redactat un text de protestare contra părăsirii hotarelor a căror păstrare integrală o jurase regele, și am lăsat-o la Palatul devenit acuma închis și mut, inaccesibilă fortăreață a unei dureri fără nume. Cu mine era Delavrancea, cred și Roman, poetul, ziaristul ieșean de pe vremuri, acuma așezat la Constanța și care se pusese în fruntea rezistenței dobrogene, căreia i-am scris memoriul de împotrivire – dar, altfel, foarte puțină lume. Liberalii stăteau în așteptare și nu voiau să se angajeze în nici o acțiune. Iar Take Ionescu, Mihail Cantacuzino, oamenii cari recomandaseră trecerea în Rusia, și pînă la Port-Arthur, sau rezistența ultimă, pe care o credeau o datorie pentru noi – așa-numitul „triunghi al morții”, care n-a avut niciodată o definiție exactă și un sens precis —, aceia erau complect descurajați… Și foarte aproape, din ce în ce mai aproape de cum gîndea încrederea generalului Averescu, răsăreau Marghiloman, C. C. Arion, Stere și alții din conspiratorii și uneltele de la București.
Deocamdată guvernului Averescu îi revenise și trista misiune a izgonirii reprezintanților militari ai înțelegerii. Despărțirea de generalul Berthelot, căruia i-am căutat eu darul de plecare, veche și frumoasă tipăritură românească și un pergament ardelean, împreună cu o călduroasă scrisoare de recunoștință pe care am redactat-o cu inima plină de durere, a fost una din clipele cele mai impresionante din lunga serie a unor încercări care păreau să nu mai aibă sfîrșit.
Văd încă urîta noapte rece și umedă, mizerabilul tren cu băncile de lemn, goale, murdare, cu curelele de la ferești tăiate de cuțitele hoților și vandalilor, în care mergeam spre gara Nicolina, de unde trebuia să plece convoiul către stepele Rusiei, către Marea chineză a Extremului Orient. În drum, cu Take Ionescu, se vorbea de cariera generalului Averescu, de tot ce se spune pentru dînsul și contra lui, în clipa cînd francezii îl considerau – și au continuat să-l considere – ca un dușman, capabil de a le face tot răul. Apoi gara pustie, apariția regelui cu fața descompusă, a reginei care sărută pe ambii obraji pe Berthelot. Și dispariția în umbra deasă a trenului care ne lăsa cu atîta mai singuri…
Nu e locul aici să arăt o situație pe care am prezintat-o mai amănunțit în cartea mea Supt trei regi, care e o lucrare de istorie, pe cînd acuma e vorba numai de ce s-a petrecut și atunci în sufletul unui om pe care soarta, fără a-i atribui rolul activ, continuu refuzat mijloacelor pe care poate nu le avea mai puțin decît favoriții ei, îl pusese în mijlocul unor mari și teribile împrejurări.
Chemarea generalului Averescu, a cărui influență de caracter misterios și idolatru, în oștire, se cunoștea, a fost, cum am spus-o, o mare lovitură de maestru a celor cari conduceau acum exclusiv pe regele Ferdinand: I. Brătianu și, pe lîngă el și pentru el, d. Știrbei. Biruitorul de la Mărăști era pus în situația cuiva care, neputînd să lupte, făcuse gestul capitulării, aruncase formula dezmembrării, fără a putea reuși, cum era de prevăzut, să capete de la Centrali condiții pe care aceștia țineau să le acorde numai instrumentelor lor. Astfel, în martie 1918, generalul a fost pur și simplu demis în favorul lui Marghiloman care și acesta, tîrît înaintea inexorabililor stăpîni, trebuia politicește și moralicește distrus în cruntul război intern care se purta supt și prin războiul extern.
Cu ochii în lacrămi, ca un învins, silit să primească, în capitularea sa, și ultimele condiții, regele mi-a anunțat că a primit, că a trebuit să primească în locul de prim-sfetnic al său pe acela care-i pregătise detronarea. El uita însă un lucru: că elegantul Marghiloman, care scotea fraze întregi, de o perfectă tăietură, din impecabilul plastron al cămășii sale, că sportsmanul cu grajdul celebru, că oaspetele Parisului, oraș care singur putea satisface cerințile acestui fiu de mare proprietar patriarhal și descendent de simpli răzeși buzoieni, că arbitrul rafinărilor, Petroniul modern, dar cu alt lustru decît acesta, era în fond un om de treabă, sensibil la orice atenție, deși rău de gură și rău de scris, ca orice membru al mahalalei noastre politice și, înainte de toate, o ființă trăind exclusiv pentru putere, pe care a-l chema însemna a-l avea, a-l avea complect, cu tot ce poate da devotamentul momentan al unui „cîne fidel de la picioarele tronului”, cum lui însuși i-a plăcut să se numească mai tîrziu. Dacă ar fi știut mai bine aceasta, Ferdinand I, fără sfaturile unui Știrbei, n-ar fi îngăduit nici majordomatul arogant al lui Brătianu al II-lea…
Dominația lui Marghiloman, încîntat că vine ca stăpîn în acest Iași al dușmanilor săi și gata să întrebuințeze împreună cu acoliții săi, tot așa de satisfăcuți, toate mijloacele politicianismului pentru a evita ceea ce foștii săi amici, Centralii, îi vor fi impus, ori ceea ce ei așteptau de la dînsul, mi-a părut întîi că-mi strivește tot avîntul. Mă întrebam în seara după audiența la regele dacă, supt noua cenzură, care ar întrebuința, credeam, alte mijloace decît agenții dlui Argetoianu, căci aceștia nu-mi confiscau ziarul, ci-l cumpărau de la chioșcuri îndată după apariție, mai e posibilitatea de a continua o luptă cu condeiul în cursul căreia aveam conștiința de a fi adus oarecare folos. Mă gîndeam dacă n-ar fi bine să prefac Neamul românesc într-o foaie literară și culturală. Cu a doua zi însă îmi luasem hotărîrea: voi merge înainte. Mai ales după ce s-a ajuns la grozava pace de la București.
N-a fost ușor. Foaia a apărut cu locuri albe. Pentru ca ele să nu fie prea numeroase, căutam să ascund, măcar în aparență, ce aveam să spun, supt tot felul de artificii. O dată vorbeam de iepurii din Australia contra cărora agricultorii ridicau garduri de sîrme de fier, iar rozătorii totuși se îmbulzeau în ele, pierind, pînă ce în sfîrșit părea că li s-a stins seminția. Cenzorul, un tînăr filozof, menit unei cariere universitare și politice, a ținut să mă asigure, dîndu-și iscălitura, că înțelege bine de ce fel de iepuri e vorba. Altă dată, am luat istoria contemporană a germanilor de Menzel și am rezumat tot ce spune cu privire la nesfîrșită mizerie morală a berlinezilor supt regimul napoleonian, înaintea căruia cu lingușiri și cu denunțuri îngenuncheau. Sau, după altă lucrare străină, învederam în ce fel cuceritorii francezi din acel timp au înțeles a stăpîni în Italia de Nord, creînd așezăminte și opere de civilizație care trăiesc și pînă astăzi.
Fusesem izgonit din redacția mea și, un timp, bunul preot Andriescu îmi îngădui să fac ziarul într-o odaie din căsuța sa de la biserica Banu. Cînd tifosul a pătruns în familia părintelui, am trecut la niște odăițe din vecinătate, în dosul agenției Maximovici, tocmai la capătul unei curți de o nespusă murdărie. Iar ca locuință am fost bucuros că mi s-a permis să mă așez în cîteva odăi de la Mitropolie, așa de întunecoase, încît, toamna, iarna, în umbra imensei clădiri bisericești, lumina ținea cam între zece și patru. De cealaltă parte a antretului se așezase harnicul cleric basarabean Gurie Grosu, pe care Mitropolitul Pimen și-l luase ca vicar și care dădea și foii mele contribuții de caracter religios și moral. Dedesubtul celor trei odăițe ale mele erau oploșiți niște ucenici de cîntări din Basarabia cari, băieți fără cunoștință de ale lumii, făceau foc pe scînduri, iar fumul venea să adauge la plăcerile reședinții mele.
Într-o situație al cării rost nu-l înțelegea pe deplin, crezînd că el este, pentru rege, care, din prima clipă, cu ochii la I. Brătianu, îi pregătea căderea, un sfătuitor ascultat și iubit, iar pentru populație un bine venit salvator, și ale cării primejdii rămîneau ascunse, apoi și în convingerea că soarta războiului s-a hotărît definitiv, primul ministru se mira că mai sînt oameni cari-l evită. Își închipuia că la mijloc e o scăpare din vedere, o neînțelegere. Mi-a arătat, printr-un prieten comun, mirarea că „mă fac a nu-l vedea” și i-am trimes răspunsul că „nu vreau să-l văd” și, la cea dintîi ocazie, pentru a i-o dovedi, îl voi privi drept în ochi. De fapt, niciodată nu i-am mai vorbit, deși uneori judecam împrejurările ca și dînsul, și aceeași condamnare venea, asupra acelorași oameni, din conștiința mea ca și din conștiința lui. Mi-a părut mai puțin rău că am păstrat această atitudine față de un om așa de cult, de talentat, de onest și, în fundul sufletului, desigur șl iubitor de neamul său, cînd am cetit însemnările lui zilnice, pline de neadevăruri și de întortocheri, după cum îi veneau ștafetele de la oameni fără nici o valoare morală, el însuși prezintîndu-se la un nivel desigur mult inferior acelui al ținutei sale exterioare, așa de îngrijită.
[…] Marghiloman avea nevoie de Camerele sale. Ele-i erau necesare și pentru întărirea tratatului groaznic pe care Centralii stăruiau să-l aibă în cea mai desăvîrșită formă legală, nereușind doar să-i aibă întărirea din partea regelui, rămas ireductibil în rezistența lui îndărătnică de timid, dar și pentru altceva, la care omul jignit de I. Brătianu, și altfel decît în viața politică, ținea neapărat, adăugindu-se și insistențele biruitorilor: darea în judecată a Ministeriului războiului, ceea ce s-a și făcut, trimițîndu-se, deocamdată, la închisoare pentru malversații Al. Constantinescu.
Primul ministru ar fi fost bucuros să aibă în acest Parlament, fie și pentru cea mai necruțătoare și zgomotoasă opoziție, pe reprezintanții tuturor partidelor și curentelor. N-a avut însă decît pe oamenii săi, cîțiva prieteni și apoi pe acei cari se strîng totdeauna de la sine în jurul puterii, plus spiritele revoluționare care agitaseră contra Ministeriului Brătianu și, din nenorocire, și amicii dlui Cuza cari, cum eu nu făceam politică de partid, se considerau ca exponenții incontestabili ai naționalismului-democrat.
Nu puteam decît să refuz orice amestec în această comedie electorală, în care urnele din teritoriul ocupat erau supt presiunea armatei dușmane, iar cele din Moldova la dispoziția complectă a unui guvern desprețuit. N-am avut curiozitatea să asist la vreuna din ședințile în care se aruncau toate injuriile acelora cari „ruinaseră România printr-un război criminal” și să ascult declarațiile timide ale celorlalți cari, fără autoritate personală, îngăimau cîte ceva pe alături. Pe banca ministerială, lîngă alții cari ar dori să se șteargă din viața lor această amintire, era și vechiul dușman al naționalismului meu „lătrător”, osînditorul statornic prin foaia sa populară al luptei naționale, acela care se considera ca moștenitorul legitim al lui Maiorescu, mort obscur între străini – el cel puțin fără a fi făcut vreo demonstrație contra neamului său – profesorul Simion Mehedinți.
Dar vremea lucra împotriva nelegiuitei alcătuiri care-și făcea planuri de viitor, mari planuri, sprijinite și pe o nouă lege agrară, aceea a ministrului Garoflid, un specialist în acest domeniu. În Apus le mergea rău Centralilor și frontul răsăritean se măcina fără să se bage de samă. În curînd catastrofa era să se producă, și i-a trebuit o oarecare naivitate dibaciului președinte al Consiliului ca să se mire că în momentul cînd se credea mai sigur, regele i-a comunicat în cîteva cuvinte nevoia de a pleca.
Era în zilele cînd Bucovina se elibera. Trupe rutene în debandadă erau stăpîne pe Cernăuți. Se ventila ideea creării unei Ucraine pentru arhiducele austriac Wilhelm […]. Atunci, în frunte cu răposatul Flondor și cu domnul I. Nistor, un grup de români curajoși, pe cari din nenorocire erau să-i despartă apoi cumplite rivalități personale, au luat asupra lor să lege mica lor țară de patria românească, și actul lor de îndrăzneală a reușit.
Era nevoie însă de a se asigura rezultatul fericitului rezultat căpătat prin surprindere. Intrarea soldaților noștri era absolut necesară, și fără cea mai mică zăbavă. Cum hotărîrea miniștrilor arăta să întîrzie, am fost rugat să intervin pe lîngă rege și am fost fericit că am putut afla ordinul dat generalului Zadic de a trece granița.
Cîteva zile după aceasta aveam la Iași pe reprezintanții reușitei revoluții bucovinene. Cunoșteam pentru întîia oară pe Flondor, cu care fusesem în legătură pe vremea cînd partidul lui național, boieresc, stătea gata de încăierare – cum a fost de altminterea și pe urmă – cu partidul „democratic“ al pornitului Aurel Onciul și al lui Florea Lupu, acesta întrecîndu-și șeful pînă într-atîta, încît într-o cartă poștală injurioasă mă califica de „rînzos”. Atunci am încercat o împăcare și Flondor mi-a mulțămit printr-o călduroasă telegramă. Acuma, aveam înaintea mea pe omul plecat spre bătrîneță, cu totul altfel de cum era în vechile fotografii: alb, complect ras, cu o lucire ciudată, bolnavă, în vioii și mobilii ochi negri. Nu bănuiam la acea masă pe care mi-au dat-o bucovinenii pentru intervenția mea cu folos ce direcție va lua bărbatul politic vrednic pînă atunci de tot respectul, în care se întrupa conștiința românească a Bucovinei, cît de mult îl vor prinde și ce tare îl vor exploata luptele noastre de partid, inspirîndu-i mari ambiții de conducere a guvernului iar, cînd aceasta nu s-a putut face, îndîrjindu-l contra regelui într-atîta încît va ajunge să-mi spuie că o deosebire este între ei doi: aceea că el, Flondor, se poate întoarce la moșia sa, botezată, din lingușire, Flondoreni, dar nu și regele la Sigmaringen. Și pentru mine el va găsi cuvinte adînc jignitoare, absolut nemotivate, care-mi vor arăta că este în politică un stil bucovinean, în care vine o vreme de se exprimă și omul cel mai bine crescut. Din partea mea, ce n-am făcut pentru a aduce la mai bune sentimente față de Flondor pe rivalul său plebeian, d. Nistor, care-i imputa reaua administrație a Bucovinei prin oameni de casă, compromiși sau incapabili!
Din partea sa, acesta, venind să aducă regelui hotărîrea de unire a Adunării din Bucovina, a trecut pe la mine pentru a-mi cere să redactez adresa omagială pe care peste cîteva ceasuri era s-o prezinte. D. Nistor îmi era cunoscut de multă vreme. Profesorul de liceu din Suceava făcuse studii la Viena, și cu vechiul meu prieten Jireček, și trecuse apoi și pe la Universitatea din București, unde a ascultat cursurile noastre. Numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Cernăuți, în baza unor frumoase lucrări, publicate în limba germană, despre comerțul Moldovei, nu rămăsese în provincia sa la începerea războiului, ci trăise la București, în împrejurări grele, Al. Constantinescu dîndu-i să traducă în nemțește volumul întîi din Istoria comerțului a mea – manuscriptul s-a pierdut la minister – și ne întovărășise în refugiul din Moldova, trecînd apoi și la Odessa și gustînd astfel din toate mizeriile rătăcirii și înstrăinării. Naționalismul lui cultural, deosebit de acela teoretic și politic, al lui Flondor, era întocmai ca și al meu, și consideram pe amicii lui din Bucovina – dintre cari unul singur a greșit o clipă contra idealului comun, dar a ispășit-o apoi intrînd în armata noastră și murind de o moarte eroică, Ioan Grămadă, tînăr de cele mai mari însușiri, doctor în istorie de la Viena și autor al unor pagini de înviere istorică, deosebit de frumoase —, ca pe înșiși amicii mei politici. În zilele de criză internă din iulie 1917, recomandasem regelui ca ministru iredent pe d. Flondor în locul dlui Goga, ale cărui scopuri și metode ajunsesem a le cunoaște cu prisosință. De la acest tovarăș de ocupații, harnic și modest, deși nu lipsit de o ambiție încă nedezvăluită, dar de altfel legitimă, așteptam, dacă și-ar fi păstrat libertatea de gîndire și de acțiune, mult mai mult decît ceea ce, în curînd – dar pînă atunci ne vom mai întîlni —, încătușat la liberali, a putut să deie.
Aceasta era situația la sfîrșitul lui august cînd, deodată, supt impulsul lui Brătianu, dar și al unei opinii publice pentru ale cării sentimente prezența la putere a „omului nemților”, Marghiloman, era o continuă ofensă, regele a concediat pur și simplu pe acela ale cărui servicii nu le dorise. Printr-una din acele „lovituri” care pătează domnia lui pentru cine iubește numai acțiunile sincere și clare, făcute la lumina zilei, se dădea grija descurcării împrejurărilor”Ministeriului de generali”: lîngă generalul Coandă, distinsă figură și suflet bun, ofițer loial, care primise o misiune îndeplinită corect, deși fără un deosebit succes, la Cartierul general rusesc, stătea eroul luptelor de pe Siret, Grigorescu, de acum înainte prins și el de politică iar, dintre civili, atît de respectabila personalitate a bătrînului Poni care, crezînd că nu-și rîde cineva de vrîsta lui așa de înaintată, se gîndea să aducă la îndeplinire un întreg vechi program al său la Instrucție.