Neoiobăgia/Remediile sociale paliative

←Curente de idei și opinii în legătură cu neoiobăgia

Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Remediile sociale paliative

După ce am văzut concepția greșită sau insuficientă care domnește cu privire la chestia agrară, după ce am văzut și principalele remedii aduse de clasele dominante pentru îndreptarea răului produs de regim, remedii oare în fond aveau menirea să consolideze și să perpetueze răul, să vedem acum remediile plănuite sau administrate sub influența curentului poporanist. Firește, nu le vom putea cerceta pe toate. Vom trece în revistă numai pe cele mai caracteristice, a căror cercetare critică e importantă și pentru luminarea opiniei publice asupra unor probleme sociale ale țării, și pentru priceperea problemei noastre agrare și a soluției ce i se cuvine.

Începem cu soia, de veselă memorie. Se înțelege, lecuirea profundelor rele sociale produse de regimul agrar printr-o misterioasă plantă japoneză e atât de copilărească încât n-ar merita să ne ocupăm de ea. Dar aduceți-vă aminte ce ambalare a fost acum câțiva ani pentru această soluție împotriva mizeriei țărănești. Câți tineri n-am cunoscut eu însumi care visau mântuirea țăranilor prin iarba miraculoasă! Dar nu e de mirare naivitatea utopică a tinerilor; mai de mirare ar fi ambalarea claselor noastre dominante, care numai naive și utopice nu sunt; dar aceasta din urmă are alt substrat și altă explicație. Mai întâi e, bineînțeles, și diversiunea, îndreptarea atenției și activității publice pe căi... soioase. dacă ne putem exprima astfel. Dar mai e și altă explicație a interesului claselor dominante pentru soia.

Întreg productul național al unei țări se împarte, grosso modo, în două părți: valoarea necesară, care trece în mâinile producătorilor sub toate formele și categoriile lor, și alta, plusvaloarea, care trece în mâinile statului și claselor exploatatoare, iarăși sub toate formele și categoriile lor. E de la sine înțeles că, productul național fiind împărțit în două parți, cu cât una va fi mai mare, cu atât cealaltă va fi mai mică. Cu cât va fi mai mică partea ce va lua muncitorimea, cu atât va fi mai mare aceea pe care o vor lua clasele dominante și statul. Hrana muncitorimii însă e un element important în suma producției naționale și face parte — o parte covârșitoare — din valoarea necesară. Cu cât deci costul ei ar scădea, cu atâta ar scădea valoarea necesară și cu atâta s-ar mări plusvaloarea. Or, se pare că soia e o hrană extraordinar de ieftină; introducerea ei ar scădea, prin urmare, valoarea totală pe care o consumă ^muncitorimea și ar mări cu atâta plusvaloarea națională, renta pământului, veniturile statului etc.

Și astfel, pe când poporanistul naiv visa că odată cu soia va intra belșugul în casa țăranului, arendașul, om practic, sconta în minte momentul acela când țăranul se va hrăni cu brânză de soia, pe când cea bună, de oaie, va fi dusă la conacul boieresc.

Dacă chestia alimentării țăranului cu soia e și veselă, și comică totodată, schimbarea alimentării exclusive cu porumb prin alimentarea cu grâu e o chestie foarte serioasă, de o însemnătate nespusă, de o însemnătate tragică. Avem 100 000 de pelagroși, și încă asta după datele oficiale. Suntem un popor de pelagroși, și asta e o grozăvie care amenință serios însăși existența țării. Așa fiind, preocuparea poporaniștilor de a înlocui porumbul prin grâu e nu numai legitimă, dar importantă și simpatică în cel mai înalt grad. Din nenorocire, ei tratează și această chestie cu aceeași lipsă de pătrundere cu care le tratează pe toate. Ei cred că totul se reduce la luminarea și convingerea țăranului; țăranul trebuie luminat asupra consecințelor nefaste ale hranei cu porumb, mai ales necopt, iară pe de altă parte statul să facă cuptoare comunale pentru pâine de grâu și atunci țăranul va semăna grâu în loc de porumb, va coace pâinea în cuptoarele comunale și iată chestiunea rezolvată. Se poate ceva mai simplu? Foarte simplu, în adevăr.

A spune că din cauza prostiei și neștiinței mănâncă țăranul porumb necopt, stricat e neadevărat, nedrept și revoltător. Dar cum se face că până la 1864 pelagra mai n-a existat în țara noastră? Se vede că în timpul iobăgiei țăranul era luminat, iară în epoca neoiobăgiei și-a pierdut lumina.

Țăranul, după cum am văzut, își lucrează câmpul pe apucate, în vremea ce-i rămâne după ce face toate muncile la boier. De aceea, el seamănă, prășește și culege porumbul nu când trebuie și când vrea, ci când poate; de aceea îl lucrează rău și îl culege necopt. Aceasta e adevărat pentru porumbul pe care-l seamănă pe pământul său sau pe pământul luat în dijmă la tarla. în ce privește pământul ce-l ia în dijmă de-a valma, acolo intervine o altă pacoste: nedijmuitul la vreme. Țăranul e dijmuit toamna târziu și chiar iarna. după ce porumbul s-a acoperit de zăpadă, și astfel e silit să mănânce porumb stricat. Această dijmuire târzie, contrară legii, nu e o simplă neglijență, ci este o armă teribilă în mâinile proprietarilor și arendașilor împotriva nesupunerii țăranului, împotriva veleităților lui de a scăpa de neoiobăgie cu ajutorul acelor instituții legale oare i-o permit, o armă eficace pentru menținerea regimului neoiobag.

Astfel deci cauza pentru care țăranul mănâncă porumb stricat. care-i dă pelagra, rezidă în raporturile intime de producție ale regimului nostru neoiobag. Se va zice, desigur: un motiv cu atât mai puternic ca țăranul să-și schimbe alimentația.

Problema este, prin urmare, aceasta: de ce țăranul român se alimentează exclusiv cu porumb? Iată de ce. Mai întâi pentru același motiv pentru oare clasele noastre dominante s-au entuziasmat pentru soia: mămăliga e mai ieftină decât pâinea de grâu. Alimentarea țărănimii cu porumb e mai preferabilă pentru statul nostru și clasele dominante, pentru că în felul acesta țărănimea consumă o valoare totală mai mică decât ar consuma alimentându-se cu grâu, așa că statul și clasele dominante pot lua o mai mare valoare din productul național. Și, fiindcă nu țărănimea, ci statul și clasele dominante dispun de viața politico-socială, ca și economico-socială a țării, de aceea porumbul a fost impus și se impune și acuma ca hrană exclusivă a țărănimii[1].

Altă cauză importantă rezidă în felul de agricultură ce facem. Suntem o țară producătoare mai ales de grâu și porumb. Agricultura noastră fiind extensivă, pentru a întreține rodnicia pământului trebuie făcută rotația. Nu se poate pune grâu după grâu, căci pământul s-ar istovi în câțiva ani și recoltele ar merge scăzând. Porumbul nu numai că nu micșorează rodnicia grâului, dar o sporește încă: cultura porumbului îmbunătățește pământul, îl pregătește pentru cultura grâului. Așadar, e absolut imposibil ca marele proprietar sau arendaș să dea țăranilor întreaga moșie pentru grâu; el e obligat s-o împartă mai ales în două părți: una pentru porumb și alta pentru grâu. Producerea porumbului e deci o necesitate absolută și. odată produs, el servește de hrană țărănimii, iară grâul, ca produs mai prețios, se exportează în străinătate.

Dar mai este ceva care favorizează cultura porumbului. Am zis că țăranul, prin faptul că cultivă porumbul, îmbunătățește pământul pentru grâul anului viitor. Or, nici prin învoielile agricole, oricare ar fi ele, nici prin contractele de arendare către țărani, această parte a muncii țăranului nu este prevăzută; țăranul o dă absolut gratuit. Un avantaj de care iarăși cu greu s-ar lipsi clasele noastre dominante agrare.

În sfârșit, o altă cauză și, poate, cea mai importantă e relativa nedensitate a populației noastre agrare și deci lipsa de brațe în sezonul muncilor agricole, mai ales al secerișului, care în condițiile climaterice ale țării noastre trebuie făcut cât de repede. în vremea aceea, toată țărănimea. de la primar până la cel din urmă sătean, bărbați, neveste, copii, toți sunt la munca boierească; până și copii de țâță apar pe lanurile boierești ca să nu rețină de la muncă pe mamele lor. Și, cu toate astea, uneori tot nu ajung brațele și o parte din grâu se scutură. Ce-ar mai fi dacă țărănimea ar pune grâu pe mai toate pământurile ei. ceea ce ar fi necesar de îndată ce ar fi să se hrănească exclusiv cu el? S-ar întâmpla una din două: ori boierul și-ar secera grâul lui cu țăranii învoiți și aduși de jandarmi, și în acest caz grâul țăranului s-ar scutura și prăpădi; ori țăranul ar fi lăsat să-și secere grâul propriu, și atunci proprietatea mare ar trebui să-și mărginească întinderea culturii grâului. Dar grâul e baza însăși a gospodăriei noastre naționale și a veniturilor claselor dominante agrare.

O însemnată restrângere a culturii grâului din partea proprietății mari ar aduce o perturbare gravă în gospodăria generală a țării.

Toate aceste cauze importante fac din alimentarea țărănimii cu porumb, și cu porumb stricat, o necesitate socială. Această alimentare, ca fenomen economico-social, e strâns împletită cu regimul neoiobag și nu va putea să dispară decât odată cu dânsul. Încât explicația faptului atât de ciudat și trist că suntem unica țară modernă pe lumea asta unde poporul se alimentează exclusiv cu porumb se găsește în faptul, nu mai puțin trist, că suntem unica țară neoiobagă dintre toate țările moderne[2].

Să trecem acum la alt remediu parțial al mizeriei țărănești preconizat de poporanismul nostru.

Acum câțiva ani, în timpul absurdului conflict de tristă memorie cu Bulgaria, s-au descoperit, între alți bulgari din țara noastră, și bulgari grădinari. Și astfel economiștii noștri au aflat că țărănimea noastră nu se ocupă de grădinărit, care se face mai tot de grădinari bulgari, iară poporaniștii, conduși deopotrivă de considerații economice, ca și de considerații naționale, au început să propage naționalizarea grădinăritului: grădinăritul să se facă de țărani români. Foloasele ce ar rezulta de aici pentru economia și viața noastră națională ar fi incalculabile. Mai întâi, cele 20 000 000 pe care le scot bulgarii ar rămâne în țară. Și apoi, cercetând ultimele compendii de agricultură, poporaniștii descoperiseră ce mare randament dă pământul prin grădinăritul sistematic. Dacă țăranii ar face grădinărit sistematic numai în curtea casei, care de obicei rămâne părăginită, încă ar scoate atâta zarzavat încât le-ar ajunge din belșug, pentru a se hrăni toată iarna. Astfel, una din cele mai grave probleme ale mizeriei țărănești, foametea din timpul iernii, ar fi în parte rezolvată.

Și atunci apostolul satului a fost însărcinat de urgență să intervină pe lângă țăran să-l lumineze asupra importanței chestiunii și să-l învețe grădinăritul. Da, să fim bine înțeleși: nu apostolul să învețe grădinăritul de la țăran, care e agricultor din moși-strămoși și cunoaște meseria asta în condițiile speciale climaterice și agricole ale țării noastre. ci, dimpotrivă, el, apostolul. care foarte adesea habar n-are de agricultură și a citit despre ea într-un compendiu care tratează despre agricultura din alte țări. el să-l învețe pe țăran. Dealtfel, întreprinderea aceasta ar fi reușit cu sau fără intervenția apostolului dacă... dacă grădinăritul s-ar putea face iarna, pe zăpadă. Atunci s-ar fi procopsit în adevăr țăranul din această dublă cultură a pământului; nu-i vorbă, numai o scurtă vreme. deoarece creșterea productivității pământului ar fi avut de rezultat creșterea rentei lui și foloasele, în mare parte, ar fi intrat la urma urmei în alte mâini; dar câțiva ani măcar țăranul ar fi avut zarzavat din belșug pentru tot anul. Din nenorocire, grădinăritul pe zăpadă nu-i posibil; el se face numai vara, și anume în toiul muncilor agricole, și de aceea întreaga întreprindere a trebuit să cadă. Doar câte un apostol mai practic și mai abil, folosindu-se de munca gratuită a elevilor, își face o grădină bună pe lângă scoală și mănâncă sănătos zarzavaturi gratis în numele poporanismului român.

Nicăieri, poate, nu se vede mai clar ca în chestiunea asta nefamiliarizarea cu condițiile economice de viață ale țărănimii noastre. În virtutea regimului în vigoare, țăranul muncește vara, cu nevasta. copiii și nepoții, lanurile proprietății. El nu e lăsat să-și lucreze propriul său pământ semănat cu porumb. care cere o muncă relativ simplă; și dumnealor îi recomandă grădinăritul, o muncă migăloasă și complexă, care cere concentrarea întregii atenții și a tuturor forțelor tocmai vara, când omul e executat aiurea[3].

Înainte de a trece la remediile și reformele poporaniste fundamentale, încă un exemplu de remediu parțial.

D-l C. Alimăneștianu a tradus o broșurică de 20 de pagini a lui Louis Tegner despre Dezvoltarea agriculturii și a creșterii vitelor în Danemarca. În prefață d-l Alimăneștianu scrie:

„M-am crezut dator în interesul obștesc s-o traduc numaidecât, fiindcă e de foarte iminentă actualitate față de legile ce se vor pregăti să fim orientați cât mai bine asupra chemării proprietății mici în viitor și fiindcă d-l Tegner a avut darul ca într-o dare de seamă foarte modestă și foarte restrânsă să dea nu numai condițiile de prosperare a proprietății mici în Danemarca, dar și tot, însă absolut tot ce fără pretenții trebuie să știe; pentru ca dintr-o întindere de pământ de 2 hectare să se creeze pentru o familie un izvor nesecat de adevărate bogății și de viață demnă și de trai independent”.

Ca să ajungă și țărănimea noastră să-și creeze din două hectare „un izvor nesecat de adevărate bogății și de viață damnă și de trai independent”, d-l Alimăneștianu propune organizarea pentru țărani a călătoriilor de studii, „călătorii de învățământ și pregătire”. Și anume: țăranii să-și aleagă o sută dintre ai lor care, sub conducerea a doi specialiști, să fie trimiși în țările cu cultură agricolă înaintată, ca „să vadă ei cu proprii lor ochi, să pipăie cu propriile lor mâini și să audă cu propriile lor urechi și de la alții nu numai de la noi și la fața locului ce au făcut și ce fac alte neamuri cu pământul ce-l stăpânesc”. Pe urmă, se înțelege, după studiile făcute, țăranii au să aplice cunoștințele căpătate la propriile lor mici proprietăți, alții îi vor imita — exemplele bune, ca și cele rele, fiind molipsitoare — și astfel, puțin câte puțin. ne vom preface din Belgia în Danemarca Orientului. Și d-l Alimăneștianu face socoteală că întreaga expediție n-ar costa mai mult de 100 000 de lei. Desigur, rar un rezultat mai important a fost obținut cu sacrificii mai neînsemnate.

Sunt perfect de acord cu d-l Alimăneștianu. Mai întâi, am avut atâția bursieri, surtucari. încât de ce n-am avea și 100 de bursieri țărani, mai ales când asta s-ar face, cum zice d-l Alimăneștianu, pentru „biata țărănime și mica proprietate. Al doilea, pentru că țăranii trimiși ar avea în adevăr ce să învețe mai ales în Danemarca. Acolo vor învăța, cum vedem din broșura lui Tegner, cum să îngrașe pământul, cum să crească vitele, cum să desfacă productele. În privința îngrășămintelor țăranul va învăța că trebuie să construiască un fel de „casă pentru bălegar, sub care el să fie ferit de a se subția prin apa din ploi sau din zăpezi” (p. 26), iară în privința îngrășămintelor artificiale va învăța că cele mai bune sunt „azotatul de potasă de Chili, sulfatul de amoniac, guano din Peru și guano de pește” (p. 27). În privința culturii pământului, țăranul român va afla că nu trebuie să se mulțumească numai cu cultura cerealelor. Trebuie să cultive și plante cu rădăcini întrebuințabile. — Pe lângă acestea mai trebuie cultivate una sau mai multe plante de grădinărie, ca „mazăre, bob, morcovi, fragi, castraveți, conopidă ș.a.” (p. 21). în privința creșterii și hranei vitelor, țăranul român va afla că trebuie să dea vacii următoarea hrană în anume combinație: „turte de rapiță, sămânță de bumbac, floarea-soarelui, grăunțe amestecate. sfeclă, fân, paie” (p. 23). Va vedea de asemenea cu „propriii lui ochi” că „va fi de mare importanță să se țină vaci de cea mai bună rasă. Ele trebuie să fie de statură mare și să dea mult lapte gras” (p. 22). În sfârșit, va afla ca „atât vacilor, cât și porcilor trebuie să li se dea grâul bine uruit” (p. 25). Această cunoștință, mai ales, va fi de mare folos țăranului român, pentru că, hrănind porcul cu grâu neuruit după cum obișnuiește, porcul capătă de multe ori deranjare de stomac.

Așadar, sunt de acord. Dar pentru a obține în adevăr foloase temeinice și rezultate științifice din experiența sociologică propusă de d-l Alimăneștianu aș modifica-o în sensul următor.

„După o prealabilă înțelegere cu miniștrii și consulii noștri respectivi”, după cum zice și d-l Alimăneștianu, să se intervină pe lângă Danemarca în sensul ca să putem stabili acolo 100 de țărani români care să-și facă agricultura în condițiile economico- și politico-sociale de acolo, iară Danemarca să ne împrumute 100 de țărani pe care să-i punem să facă agricultură în condițiile naturale și economico-sociale românești. Atunci vom avea toată garanția că experiența va fi făcută în condițiile cerute de știință și că ne va da rezultate pe cât de exacte pe atât de instructive. Și rezultatele se pot ușor prevedea, și d-l Alimăneștianu, care e un om inteligent, cult și [cum] cunoaște bine țara, sunt sigur ca va fi perfect de acord cu subsemnatul asupra lor.

Țăranii noștri, deveniți mici agricultori în Danemarca, s-ar trezi în următoarele condiții extraordinar de favorabile: un sol fertil, condiții climaterice admirabile, umiditate suficientă și din cauza mărilor ce scaldă țara, din cauza pădurilor seculare păstrate cu atâta îngrijire, încât ieși dintr-o pădure minunată ca să dai într-o superbă vale roditoare, care te duce în altă pădure minunată. Ploi suficiente, dese, parcă înadins comandate. Condiții naturale de muncă extrem de favorabile: nici prea bruște schimbări de climă, nici călduri sufocante ea în Sahara, ci o temperatură parcă înadins făcută pentru lucrul câmpului. De-a lungul coastelor, pe-o întindere de sute de kilometri, pășuni naturale splendide, parcă înadins aranjate de dumnezeu spre a servi producătorilor de unt. Condiții economice și mai favorabile decât cele naturale: țăranul e un mic producător perfect liber, independent, ocupându-se numai de mica lui proprietate și nu numai neîmpiedicat de la această ocupație, dar favorizat de stat prin toate raporturile sociale existente. Pentru desfacerea productelor micii lui proprietăți, țăranul este iarăși favorizat în chip neobișnuit. în primul rând prin situația geografică a țării sale: țară marină — popor marinar de mii de ani — alături de Germania și aproape de Englitera, cele mai puternice state industriale din lume, aproape, dealtfel, de toate țările accesibile pe apă, ceea ce e foarte important; și apoi mai are pentru desfacerea productelor sale și o piață internă, grație unei industrii naționale destul de puternic dezvoltată. Dar țăranul danez e și mai favorizat prin condițiile politice, culturale, morale. Cetățean liber de sute de ani, cu o cultură veche, el are glas hotărâtor în afacerile țării. Bucurându-se de toate drepturile politico-sociale, este egal cu toți cetățenii. absolut egal, mai cu seamă în fața legii: legea și servitorii ei — justiția și administrația — îi apără averea și cinstea deopotrivă ca și bogătașului ori ministrului, îi garantează munca liniștită și folosința sigură și fără grijă a roadelor muncii lui. Se înțelege că în așa împrejurări țăranul danez e sănătos la trup și la suflet și are toate acele calități pe care i le cunoaștem.

Iată deci în ce condiții naturale și economico-politico-sociale, în ce atmosferă, în ce rai s-ar pomeni în Danemarca țăranii noștri. Și care ar fi rezultatul? Cred că și aci vom fi perfect de acord cu d-l Alimăneștianu: țăranii noștri ar deveni după o vreme oarecare tot așa de buni agricultori ca și danezii. Se înțelege, la început ar merge cam șovăind, cam împleticindu-se; rezultatele unei culturi seculare nu se capătă în câteva zile. Dar aceasta privește mai mult partea psihică. În ce privește partea economico-socială, țăranul român ar deveni curând un bun gospodar ca și danezul, cu atât mai mult cu cât, dacă are atâtea inferiorități, are și o superioritate care l-ar ajuta să se adapteze: țăranul român știe să muncească optsprezece ceasuri pe zi sub arșița unui soare ca în Sahara și fără mâncare. Să poftească danezul să facă acest tour de force nu toată viața, dar măcar o singură lună. Și astfel țăranul român și, mai ales. copiii lui crescuți acolo ar munci și ei „ca dintr-o întindere de două hectare să creeze pentru o familie un izvor nesecat de adevărate bogății și de viață demnă și de trai independent”.

Să vedem acum ce s-ar întâmpla cu suta aceea de țărani danezi, mici cultivatori de pământ, mutați în țara românească pentru a munci aici, în condițiile naturale și economico-politico-sociale ale țării noastre.

Aici țăranii danezi vor găsi o țară cu un sol fertil, dar o climă aspră, schimbări bruște de temperatură, un sezon de muncă scurt și o arșiță de Sahara în timpul muncilor agricole, lipsă de umiditate, secetă frecventă, mărită încă prin devastarea pădurilor, distrugerea nefastă a codrului frate cu românul. Dar nu condițiile naturale sunt cele mai rele; marea fertilitate a solului le compensează adesea. Condițiile economico- și politico-sociale, relațiile de producție, ar deveni fatale țăranului danez. Aici, în loc de a fi proprietar liber și independent pe propriul său pământ, el va da de învoieli, de contractul agricol ce-l robește de cu iarnă, de dijma de-a valma și dijma la tarla, de rușfeturi și alte rămășițe feudale. Aici, în scurtul sezon de muncă sub arșița dogoritoare a soarelui, el va fi adus de jandarm să lucreze lanurile boierești, să execute învoielile, iară porumbul lui se va îngălbeni, grâul se va scutura. Piață internă de desfacere pentru alte produse nu va găsi, pentru că avem atât de puțină industrie, iară grâul și porumbul, articol de export, cât i-ar mai rămâne, va fi cumpărat de cămătari sau scos în vânzare de perceptor... și cumpărat tot de el. Aici curând ar rămâne și fără mămăligă, așa că ar fi silit să se învoiască pentru anul viitor și ar tremura, gol și desculț, într-un bordei de troglodit. Aici legea nu va exista pentru el, iară păzitoarea ei, administrația, nu numai că nu-i va da cele mai elementare garanții de viață, dar, dimpotrivă, prin reprezentanții ei autorizați — cum e jandarmul rural — se va uita cu jind la francul din buzunarul lui ca să pună mâna pe el; tot administrația îi va necinsti nevasta și fata, iară la cea dintâi protestare din partea lui îl va declara răzvrătitor și îl va trânti legat în beciurile primăriei, unde-l va tortura ca pe timpul inchiziției. Aici, într-un cuvânt, pus în condițiile economico-politico-sociale și cultural-morale ale țăranului român, danezul va trăi viața caracteristică a neoiobagului nostru sub regimul în vigoare[4].

Și atunci ce s-ar întâmpla cu țăranii noștri danezi? Sper că și aici vom fi de acord cu d-l Alimăneștianu. Unii dintre ei — prea puțini —, foarte rezistenți și foarte adaptabili, s-ar adapta noilor condiții de trai și ar deveni și ei cu timpul neoiobagi români ca și cei de baștină. Cea mai mare parte însă s-ar muta unul câte unul în tristul țintirim al tristului sat românesc. Și în fața atâtor morminte deschise, în fața atâtor victime ale experiențelor noastre sociologice poate s-ar lumina și poporaniștii noștri danemarcofili că, în general, condițiile sociale de viață și de muncă ale muncitorimii și relațiile sociale de producție, în special, hotărăsc de viața și materială și culturală și morală a muncitorimii și nu viceversa; că a da sfaturi și a ține predici țărănimii fără a-i schimba aceste condiții fundamentale care hotărăsc de viața ei e ca și cum, văzând un om cu mâinile și picioarele încătușate, i-ai ține prelegeri higienice, arătându-i cât de importantă e mișcarea, ba încă l-ai și trimite, așa încătușat, în Suedia — voiaj de „învățământ și pregătire” — ca „să vadă el cu propriii lui ochi, să pipăie cu propriile lui mâini și să audă cu propriile lui urechi” ce binefăcătoare e gimnastica suedeză!

Descătușați țărănimea română și ea va porni și va merge cu sau fără ajutorul dv. Și atunci și sfaturile dv., și predicile dv. vor avea un rezultat și vor da un folos real. Altfel sunt inutile și zadarnice, vai! cât de inutile și cât de zadarnice.

[1] Se înțelege că odată ce un aliment se impune populației intervine pe urmă obișnuința, care face ca ea să țină la acel aliment. Dar încăpățânarea țăranului de a se hrăni cu mămăligă și nu cu pâine de grâu e mult mai mică decât se presupune. Un țăran stabilit la oraș iute-iute se deprinde cu pâinea bună de grâu, numai să o aibă.

[2] Rusia, ce e drept, are unele puncte de asemănare cu neoiobăgia noastră. Dar dacă regimul rusesc n-a impus poporului alimentarea cu porumb (sau cu o soia oarecare) e că în Rusia porumbul nu rodește. Neavând porumb sau soia pentru înlocui-rea grâului, regimul rusesc l-a înlocuit cu ce-a putut, și anume cu secară.

[3] D. G. Maior arată de ce țăranul nostru nu cultivă legume: „El n-a fost ținut la îngrădirea și cultivarea acestora pentru a nu-l sustrage de la munca câmpului propriu-zisă, și proprietarii și arendașii au făcut un fel de monopol din cultura și vânzarea legumelor prin bulgarul adus pe moșie, care trebuie să câștige și el și să plătească o arendă enormă pentru pământ” (P. 81).

Iară d-l C. Garoflid, în Problema agrară și dezlegarea ei (p. 84), spune următoarele:

„E ridicol a-l face vinovat (pe țăran) că e tributarul sârbului zarzavagiu când felul lui de cultură latifundiară pe pământ propriu sau arendat îl silește în timpul muncii să-și petreacă toată săptămâna pe câmp. Cât timp acest fel de cultură nomadă va dăinui, o activitate gospodărească mai dezvoltată a țăranului nu e cu putință”.

[4] Firește că experiența noastră sociologică s-ar putea face și altfel: să aducem 100 de țărani danezi, să le facem, pe socoteala statului, ferme-model, să-i hrănim din buget, iar la plecare, după obiceiul țării, să le dăm și un banchet de despărțire la „Capșa”, ca să plece oamenii cu amintiri plăcute și să ne laude în străinătate. Dar experiența astfel făcută n-ar dovedi nimica. Pentru ca experiența să dovedească ceva trebuie ca țăranii noștri duși în Danemarca să fie puși în condiții perfect egale cu ale țăranilor danezi, iară aceștia din urmă, aduși la noi, să fie puși în condiții perfect egale cu ale țăranului neoiobag român.