Neoiobăgia/Băncile populare

Jump to navigation Jump to search
Remediile sociale paliative Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Băncile populare
Casa rurală


Să trecem acum de la aceste remedii paliative la remediile radicale, la acelea care ar fi le clou al remediilor și instituțiilor poporaniste. Acestea sunt, după cum se știe, băncile populare, casa rurală și obștile țărănești.

Cine vrea să vadă până unde poate merge ambalarea în țara noastră să recitească dezbaterile parlamentare, să-și reamintească tot zgomotul făcut în jurul băncilor populare. Se părea că însuși țăranul găsise, în sfârșit, mijlocul liberării și emancipării sale. Se formase o întreagă literatură care povestea — în parte adevărat, în parte exagerat — cât suferă țăranul de pe urma cametei. Se enumerau satele unde sunt cămătari care au strâns zeci de mii de lei de pe spinarea țăranului. Atâta zgomot s-a făcut în jurul acestei exploatări încât s-ar fi părut că toată plusvaloarea produsă ide țărănimea noastră nu e creată în timpul producției și nu e înghițită de stat și de clasele dominante, ci apare numai în timpul tranzacțiilor dintre țăran și cămătar și e înghițită de cămătarii satelor.

Dealtfel, această ambalare e foarte explicabilă la clasele noastre dominante. Mai întâi, este iarăși chestie de diversiune, și încă de ce diversiune! Cămătarii satelor prefăcuți în cauza principală a răului și băncile populare în marele leac, iară neoiobăgia noastră nicăieri, parcă nici n-ar fi, se poate chilipir mai mare? Și mai este un chilipir tot așa de mare: orice reformă sau îmbunătățire întreprinsă în folosul real sau imaginar al țăranilor costă pe stat parale, câteodată destul de multe, iară reforma aceasta — instituția băncilor — nu-l costă aproape nimic: țăranul își îmbunătățește soarta, se emancipează de camăta ruinătoare, și asta pe propriul său cont și risc.

Nu tot așa de justificată este ambalarea poporaniștilor sinceri și a sincerilor iubitori ai țărănimii din alte grupări și partide. Entuziasmul exagerat al acestora se explică în bună parte prin necompetință, prin lipsa de elementare cunoștințe economice. Pentru că e un adevăr elementar în economia politică precum că o îmbunătățire fundamentală în soarta maselor muncitoare trebuie căutată în schimbarea felului și în modificarea raporturilor de producție, în domeniul producției, nu în modificarea tranzacțiilor comerciale, a schimbului, a creditului. Creditul e o categorie economică derivată, nu fundamentală, creditul nu creează, ci, în anume condiții, ajută în mod însemnat producția; el poate deci, trecând la cazul care ne interesează, să ajute unei prosperări economice create, dar nu poate s-o creeze. E adevărat că un om de mare talent și o strălucită inteligență, cum a fost Proudhon, preconiza prefacerea raporturilor de producție, transformarea pe alte baze a societății înseși, prin credit. Dar Proudhon avea justificarea că a trăit în mijlocul unei societăți în care creditul începuse să aibă o influență atât de mare asupra producției; și Proudhon nici n-a fost economist propriu-zis, și, afară de asta, a trecut atâta vreme de atunci și am mai învățat ceva.

Instituțiile de credit și marea lor influență asupra vieții economice sunt de dată destul de recentă. Creditul și importanța lui s-au dezvoltat treptat, împreună cu dezvoltarea economică a societăților. El ia naștere și se dezvoltă împreună cu dezvoltarea producerii valorilor de schimb în locul valorilor de întrebuințare. Cât timp a durat gospodăria naturală, cât timp se produceau numai valori de întrebuințare, creditul propriu-zis avea o importanță minimă sau nulă. Cu cât însă se dezvoltă gospodăria bănească, în care producerea se face aproape exclusiv pentru schimb, în care se produc aproape exclusiv valori de schimb, mărfuri, cu cât se dezvoltă societatea capitalistă, creditul și instituțiile de credit iau o dezvoltare tot mai mare și capătă o influență imensă asupra vieții economico-sociale. Dar în această dezvoltare importanța creditului pentru țară și pentru clasele dominante nu e aceeași ca pentru. clasele muncitoare. Pentru acestea din urmă. creditul are uneori mai mult o importanță indirectă. întrucât influențează dezvoltarea economică generală; dar importanță directă pentru îmbunătățirea soartei lor și a prosperării lor economice n-are deloc sau are una cu totul minimă. Astfel, pentru robii plantatorilor de bumbac din America, creditul n-avea nici o valoare sub nici o formă, cum n-avea pentru caii plantatorilor. Astfel, pentru clăcașii noștri țărani, creditul iarăși nu putea să aibă vreun mare preț.

Mai mult decât atâta. Uneori, pe când pentru economia națională și pentru clasele dominante importanța creditului crește, pentru poporul muncitor, dimpotrivă, scade. Așa, pentru micii meseriași din evul mediu, întrucât ei erau proprietarii instrumentelor lor de lucru. creditul avea oarecare însemnătate; dar de atunci până în zilele noastre, pe când pentru economia națională și clasele economice dominante importanța creditului a crescut imens, pentru clasele muncitoare proletare însemnătatea lui a devenit minimă. Astăzi nici un economist burghez serios nu mai preconizează îmbunătățirea soartei muncitorimii proletare prin instituții de credit; iară proletariatul însuși, perfect conștient de ceea ce-i trebuie, nu cere pentru îmbunătățirea soartei sale instituții de credit și economie, ci reducerea orelor de muncă, mărirea salariilor, contracte colective de muncă etc., iară pentru viitor, ca soluție definitivă, naționalizarea sau socializarea tuturor instrumentelor de muncă. În alte cuvinte, poporul muncitor își caută îmbunătățirea soartei și soluția problemei sale în modificarea parțială sau totală a felului și raporturilor de producție, nu în instituțiile de credit, care pentru el direct n-au aproape nici o valoare.

Se va obiecta, desigur, că toate acestea sunt adevărate pentru proletariat, nu însă pentru țărănimea mică proprietară, stăpână pe instrumentele ei de muncă, pe micul ei capital agricol productiv, pentru care deci în societatea capitalistă creditul are, dacă nu chiar atâta însemnătate cât pentru proprietarul unei mari uzine sau mari moșii, totuși o însemnătate destul de considerabilă. Recunoaștem aceasta. Pentru micul proprietar țăran, creditul. și mai ales — trebuie să adăugăm și să subliniem — creditul sub forma lui socială largă și francă, creditul statului, are destulă importanță. Nu-i lipsit de valoare nici creditul celălalt, să-i zicem creditul popular, de care sunt legate numele lui Schulze-Delitzsch și Raiffeisen și care e organizat în străinătate sub o formă mai mult ori mai puțin asemănătoare cu a băncilor noastre populare. Acestui din urmă credit i se exagerează chiar și în străinătate importanța, deși nu în măsura în care lucrul se făcea la noi, dar în sfârșit își are și el importanța lui pentru micul proprietar țăran. Decât este și aci un dar, în care rezidă cauza greșelilor teoretice ale economiștilor, sociologilor și reformatorilor noștri, ca și greșelile practice ale guvernanților noștri. Și anume: țăranul nostru nu este mic proprietar.

E foarte interesant și instructiv cum economiștii, sociologii, oamenii noștri politici și acum în urmă și teoreticienii poporanismului au cheltuit atâta spirit pentru a ironiza pe socialiști, care cvasi n-au băgat de seamă că țăranul nostru nu e un muncitor proletar ca în Occident, iară ei aproape cu toții, și nu cvasi, ci de-a binelea, au scăpat din vedere că țăranul nostru nu este un țăran mic proprietar ca cel din Occident. Țăranul nostru, ce-i drept, nu e proletar, dar nici mic proprietar, ci este ce e mai rău: un neoiobag. Ce înseamnă asta am văzut mai sus. Față cu categoria economică a creditului, situația țăranului e următoarea:

Faptul că pământul lui, avutul lui principal e inalienabil îi reduce foarte mult, uneori aproape la nimic, întinderea creditului de care se poate bucura. Iară faptul că nu e un proprietar propriu-zis care-și lucrează propriul său pământ, ci e un semiclăcaș și semiproletar, lucrând mai ales pământul marii proprietăți, nu-i permite să se folosească de credit în mod productiv. Așa fiind, creditul pentru țăranul nostru are o importanță relativ neînsemnată.

E adevărat că este o parte caracteristică în gospodăria neoiobagă, parte care face creditul necesar neoiobagului nostru, necesar și lui, necesar și economiei și producției țării: e faptul că țăranul e depozitarul inventarului agricol. Și acuma, dar mai ales acum douăzeci de ani, mai întreg pământul, nu numai al țăranului, dar și al marii proprietăți, era lucrat aproape exclusiv cu inventarul țăranului: cu plugul lui, cu boii lui; câteodată tot el dădea — și dă și uneori și acuma — și sămânța pentru pământul boieresc lucrat în dijmă. Conservarea și chiar îmbunătățirea inventarului erau deci și sunt și în interesul țăranului, dar și mai mult în interesul marilor proprietari și arendași, precum și al statului și al claselor dominante în general. În consecință, fundarea unui institut de credit care să vină în ajutorul țăranului pentru conservarea și îmbunătățirea inventarului, procurarea seminței etc. era în interesul și. al țăranului, și al statului, și al proprietarilor, și al arendașilor, care se descărcau de o asemenea grijă pe spinarea statului. Și tocmai de aceea creditul agricol a fost fundat când țăranul nici nu se gândea să ceară așa ceva.

Creditul agricol a fost deci întemeiat sub auspiciile cele mai fericite: corespunzând unei necesități, fiind în folosul statului și fundat de el și — caz atât de rar! — fiind totodată în folosul tuturor claselor sociale. Și, cu toate acestea, creditul agricol n-a reușit. Cum se explică acest fapt extraordinar? Se explică foarte ușor și acest fiasco era foarte ușor de prevăzut pentru cine știe să se uite în adâncimile raporturilor economico-sociale.

Pentru reușita creditului agricol erau necesare, m primul loc, două condiții esențiale: creditul să aibă o anume întindere — cel acordat cu țârâita și în sume mici se risipește degeaba — și creditul să poată fi întrebuințat în mod productiv. Două mii de lei împrumutați și băgați în îmbunătățirea micii proprietăți — în îngrășăminte, instrumente perfecționate, vite de rasă etc. — încep să producă după o vreme oarecare un surplus de venit, să zicem, de 300 de lei. Scăzând 120 de lei procente, rămâne încă un surplus de 180, care, desigur, e produs și el de muncă, dar pare căzut din cer: e un rezultat al virtuții creditului, care mărește prosperitatea debitorului.

Dar cele două condiții esențiale, după cum am văzut, lipsesc țăranului. Pământul lui fiind inalienabil, întinderea creditului lui e foarte restrânsă. Dar, ceea ce e mai important, el nu poate să întrebuințeze în mod productiv creditul căpătat și din cauza sărăciei, și din cauza raporturilor de producere existentă. Se poate oare vorbi serios ca neoiobagul învoit la proprietar și arendaș să introducă agricultura sistematică, îngrășăminte, vite de rasă etc. pe pământul lui? Cât valorează aceste iluzii danemarcofile am văzut mai sus.

Dar mai este încă o formă a creditului: e creditul dat nu pentru consumarea productivă, ci pentru consumarea personală.

Această formă a creditului de multe ori e cel mai bun mijloc nu de a mări prosperitatea debitorului, ci de a-l ruina. Ai nevoie neapărată de bani, îi împrumuți și-i consumi; pe urmă vine termenul fatal, n-ai cu ce plăti, ți se vinde tot ce se poate vinde și, ca rezultat, ești mai sărac decât înainte, din nou trebuie să te împrumuți cu orice preț, cazi pe mâna cămătarilor, și procesul ruinării e gata. E o poveste așa de veche și așa de banală!

Și s-a întâmplat aidoma țăranului român: mulțumită creditului agricol s-a înglodat și mai mult în datorii. a căzut și mai ușor pradă cămătarului din sat, și astfel creditul. în loc de instrument de prosperare, a devenit instrument de sărăcire.

Agrarienii noștri de obicei acuză pe țăran pentru acest rezultat negativ. E vina lui, zic dânșii; e și aci nepăsarea, neprevederea, necinstea și nesocotința lui: își amaneta cea din urmă avere, cheltuia banii fără a se mai gândi că va trebui să plătească și pe urmă, se înțelege, i se vindea amanetul și rămânea și mai sărac, cădea în și mai mare atârnare de arendaș și cămătar.

Nu, domnilor, nu-i așa. Țăranul român, spre nefericirea lui, e om și el, om ca toți oamenii, cum suntem cu toții; erou nu e. Țăranul român e sărac lipit pământului. El are întotdeauna nevoi mari, vitale, urgente. Iarna copiii îi țipă de foame, de frig: trebuie mămăligă, trebuie lemne. trebuie o haină, trebuie bani; trebuie bani pentru bote/; și — vai! — tot așa de des trebuie bani de înmormântare; trebuie bani pentru bir, că te omoară perceptorul! Și iată că s-a făcut o bancă de către boieri, de către stăpânire și ai putința să te împrumuți punând vitele amanet ca să scapi de tortura perceptorului și să mănând și tu și copiii... Și țăranul se împrumută și, până una alta,. scapă de foame. Dar consecințele, prevederea. dar ce va fi pe uimă? Ei, va fi ce-o da dumnezeu, că mai rău decât acuma nu va fi; și, chiar de-ar fi, bine că-măcar o dată a mâncat și el ca să se sature. Și, dealtfel, ce poate fi mai rău? Or să-i vândă vitele. Lasă că trebuie ciocoiul sau arendașul să-l împrumute ca să cumpere altele, ca-altfel rămân cu ogorul nelucrat. Are să rămână iară fără mămăligă? Apoi, când n-o mai avea de unde să ia. trebuie să-i dea statul porumb, că rămâne fără birnici. Și atunci ce-am avut și ce-am pierdut?

Nepăsare, neprevedere, nesocotință! Apoi, dacă e vorba ca în orice caz să fii redus la o bucată de mămăligă cu ceapă, atunci lasă să se îngrijească cei mari de ea, că altfel rămân și ei fără mămăligă. Și, zău, cinstit vorbind, poate că argumentarea țăranului nu e tocmai lipsită de temei.

Așadar, creditul agricol, cu toate că a fost fundat sub cele mai fericite auspicii, cu toate că era în interesul tuturor claselor, cu toate că a fost întemeiat pe baza cea largă a creditului de stat, n-a reușit, pentru că nu și-a găsit terenul în condițiile economice rele ale țării, pentru că aceste condiții sunt defavorabile existenței și funcționării lui.

Și se cerea ca băncile populare, care mergeau pe calea cea strâmtă a creditului privat și au fost întâmpinate vrăjmășește de unele din clasele superioare, aceste bănci să fie menite a face nu numai ceea ce n-a putut creditul agricol, dar ceea ce nu este în stare nici un credit: să devină punctul de plecare al regenerării și emancipării țărănimii române!

Dar ce se întâmplase? Se schimbaseră oare așa de profund condițiile sociale ale țării? Deloc, nici umbră. Atunci ce putere tainică și vrăjită se ascundea în băncile populare? Acea putere minunată era tocmai ceea ce, după oamenii care pricep ceva în materie, constituia slăbiciunea lor; ele nu mergeau pe calea largă a creditului statului, ci pe calea strâmtă a creditului privat; ele nu cereau ajutorul statului, ci se bazau pe ceea ce englezul numește self-help, neamțul Selbsthilfe, rusul samopomoșci, iară românul nici nu are pentru asta un termen special: ajutorul prin sine. Țăranul, prin propriile sale puteri, creând băncile, alimentându-le din micile sale economii, împrumutându-se de acolo când e în nevoie cu un procent mic, scapă de camătă — principalul inamic —, își îmbunătățește traiul și, puțin câte puțin, se emancipează din condițiile mizerabile în care se zbate, o eră nouă se deschide pentru el: ajută-te și dumnezeu te va ajuta.

Ați înțeles? Nu știu. Eu am înțeles. Neoiobagul român, sărac lipit, strivit de formidabilele forțe sociale care îl robesc pământului și oamenilor, să se ajute el singur și atunci îl va ajuta și dumnezeu.

Bugetul unei mari părți a muncitorimii neoiobage sărace, după ce plătește toate angaralele, e în mijlociu cam de 180—200 de lei pe an. Pentru o familie cu trei copii, asta înseamnă cam la 10—12 parale pe zi. Din aceste 10—12 parale, țăranul va cheltui pentru mâncare, băutură, îmbrăcăminte, încălzit, iluminat; pentru modestele sale necesități religioase și culturale; pentru împăcarea autorităților comunale și jandarmului rural; va face și diversele cheltuieli neprevăzute, iară restul, paraua chioară ce-i va rămâne, dacă e om strângător și bine chibzuit, o va depune spre fructificare la banca al cărei acționar va deveni; și dacă va avea noroc și aptitudinile necesare poate ajunge și conducătorul băncii și va avea mândria să-și scrie pe cartea de vizită: „Ioan al Saftei, președintele consiliului de administrație al băncii populare din Pârliții de Sus”.

E adevărat că pe urmă s-a văzut că în felul acesta băncile populare nu pot să reușească și atunci a intervenit un ajutor parțial al statului și al Băncii Naționale, care prin creditul agricol scontează portofoliul băncilor populare. Dar cu toate astea scopul urmărit tot nu se poate atinge.

Se va obiecta că, împotriva tuturor prevederilor teoretice, băncile populare au reușit: dovadă acele mii de bănci înființate, dovadă capitalul lor de vreo 50 000 000. Și cu toate astea, răspundem noi, prevederile teoretice s-au dovedit perfect întemeiate. Căci mai întâi trebuie să vedem cât capital s-a vărsat în adevăr și mai ales cine l-a vărsat, ce fel de țărani sunt aceia care l-au vărsat. O comparație cu Transilvania va fi edifiantă. Acolo băncile țărănești au un capital deplin vărsat de 120 000 000. La noi. dacă vom ține seama de capitalul în adevăr vărsat, și mai cu seamă vărsat de adevărați țărani, și dacă vom mai ține socoteală că populația noastră e de două ori mai mare decât a Transilvaniei, atunci se va vedea cât de neînsemnat, relativ e capitalul vărsat în bănci de țărănimea noastră. Și doar băncile noastre sunt protejate de stat, sunt susținute pe toate căile de autorități și au cont deschis la Banca Națională, pe când cele din Transilvania sunt persecutate în toate chipurile de statul ungar.

Și nici nu se putea să fie altfel. Căci, încă o dată, ce s-a schimbat în țara noastră de la întemeierea creditului agricol încoace? Țărănimea nu s-a îmbogățit, ci, dimpotrivă, a ajuns mai săracă decât oricând. întinderea și elasticitatea creditului țăranului nu s-a mărit, pentru că pământul lui e tot inalienabil. Pentru consumarea productivă a creditului nu s-au ivit condiții mai prielnice, pentru că raporturile de producție au rămas aceleași. Atunci ce s-a schimbat? Și ce a rămas din virtuțile și potențele creditului nostru popular de a îmbunătăți soarta țărănimii?

A mai rămas creditul pentru consumarea personală. Această formă de credit e cea mai puțin producătoare de bine, ea poartă în sine, după cum am văzut, inconveniente și chiar pericole. Dar, în sfârșit, în anume condiții și într-o anume măsură e necesară și folositoare. A se da țăranului nostru — veșnic în nevoi și veșnic silit să se împrumute —, a i se da un credit ieftin, fie și un credit de consumare personală, e, desigur, un mare bine. Așa judecă chiar și poporaniștii cei mai serioși. Ei nu exagerează importanța socială a băncilor populare, nu cred că din ele va izvorî fericirea țăranilor; decât ei zic că ele vor scăpa țărănimea din ghearele cametei. Și aceasta încă este o mare exagerare.

Să scape țărănimea de camătă? Ușor de zis. Cât de ușoare le par toate economiștilor, sociologilor și poporaniștilor noștri! Să distrugi camăta când condițiile sociale o .favorizează? De două mii de ani durează lupta asta. A dus-o statul antic și statul medieval cu puternica lui organizație de stat; a dus-o cea mai formidabilă organizație ce a avut vreodată omenirea, biserica creștină. Și n-au învins camăta. Și o vor învinge poporaniștii noștri cu instituțiile lor de bancă alimentate de paraua chioară a lui Ioan al Saftei?

Să vedem, în adevăr, cum distrug camăta băncile noastre populare.

Ioan al Saftei are nevoie absolută de doi poli: trebuie să plătească birul, să cumpere mălai, să îngroape un copil ș.a.m.d. Altădată el îi împrumuta de la Titircă Inimă-Rea din sat. Titircă, afară de un procent oarecare, îi lua lui Ioan tot drept procente anumite rușfeturi — o limbă de porc, pui etc. —, îi lua zile de arătură, prașilă, cărat, îi cumpăra mai ieftin o parte din porumbul necules încă, lucruri care, socotite în bani, făceau procente de sută la sută, uneori și mai mult. Acum omul se duce la bancă și cu o poliță ridică banii, cu procentul — neînsemnat în condițiile statului — de 10—12%. Perfect. Dar condițiile esențiale ale funcționării unei bănci mari sau mici, principiile acestei funcționări sunt aceleași. 0 bancă nu poate da bani la infinit și nici cât i se cere, căci nu câteva milioane, dar zeci și sute de milioane s-ar risipi în câteva clipe. 0 bancă nu poate să acorde credit decât după capacitatea de credit a individului. Această capacitate pentru Ioan al Saftei e foarte mică, pentru că e sărac și pentru că avutul lui principal, pământul, e inalienabil. Să zicem că pentru Ioan această capacitate e de doi poli. El ridică acești bani, care față de nevoile lui, multe, vitale, urgente, se topesc ca gheața la soarele lui Cuptor. Și pe urmă ce să facă? Banca nu mai dă parale, pentru că s-a isprăvit cu capacitatea lui de credit. Capacitatea creditului a încetat, dar capacitatea nevoilor nu. Nevoile cresc, vin puhoi și iară trebuie bani. Ce să facă Ioan? Se duce la Titircă, acesta-i dă bani și-i ia procente și rușfeturi și zile de arat, de prășit, de cărat, și îl robește cametei absolut ca și înainte, și asta pentru tot restul vieții, căci la bancă nu mai are nas. Și atunci ce s-a schimbat?

S-a schimbat că, în afară de camătă, Ioan, înglodat în datoria băncii, trebuie să plătească și acolo procente.

Se va zice: „Bine, în fond nu s-a schimbat nimic, dar cel puțin pentru acești doi poli ridicați de la bancă nenorocitul va plăti 10—12% în loc de sută la sută; nu e mult, dar tot e ceva”. Da, desigur ar fi ceva, dar nu e. Spre a face un împrumut trebuie protecție. și acolo la bancă Titircă e tare și mare; și trebuie un gir valabil fără de care nu se pot lua bani, și Titircă dă un gir, dar, bineînțeles, nu degeaba, ci — după importanța sumei ridicate — Ioan îi dă rușfeturi, zile de muncă etc. încât Ioan plătește procente băncii, rușfeturi și zile de muncă lui Titircă, iară rezultatul e mai mult ori mai puțin același.

Ce s-a schimbat dar? Nimic. Ba tot s-a schimbat ceva. Mai înainte, la efectuarea unui împrumut, Ioan avea a face cu Titircă și atâta tot: relații foarte grele, dar simple și patriarhale. Acuma însă, la reînnoirea împrumutului, bietul Ioan trebuie să stea de vorbă cu un întreg conțiliu de administrație: sunt acolo și Titirci, și preotul, și învățătorul, și alții. Pe urmă e vorba acum de poliță. de girant, de scadență, de protest, tot lucruri de care la reînnoirea unui împrumut îngheață și un mic negustor de oraș, dar încă bietul Ioan, care, buimăcit și înghețat, stă înaintea acestor lucruri străine, pricepând doar atâta că la o zi anumită, dacă Titircă nu va pune o anume iscălitură, s-a sfârșit cu el: i se va vinde și cenușa din vatră, și nu de către Titircă — pe care a învățat să-l împace —, ci de către bancă, de către un întreg conțiliu. Și de toate acestea îl scapă Titircă prin iscălitura lui. Și Ioan plătește procente și muncește pentru girul lui Titircă și caută să împace și pe unii consilieri, muncind câte ceva și pe la ei, că doar ce-l costă munca? n-a plătit pentru ea, o are gratis! Apoi dacă, făcând socoteala, el în locul sutei la sută de odinioară plătește acuma câteodată și mai mult, e și drept, pentru că acuma el are bancă proprie, populară și poporanistă, e acționarul unei bănci și — de! — obrazul subțire cu cheltuială se ține.

Așadar, situația lui Ioan nu s-a schimbat sau s-a schimbat foarte puțin. În schimb, situația lui Titircă s-a schimbat în unele privințe chiar fundamental. În adevăr, înainte Titircă exploata cu propriile sale capitaluri. strânse de multe ori cu cine știe ce greutăți și sacrificii. Acuma însă s-au schimbat lucrurile, Titircă are cont deschis la banca populară pe care tot el o învârtește: el ia parale de la bancă și cu ele îl împrumută pe Ioan. Dar banca dispune nu numai de parale depuse de Titircă și de semenii săi, ci și de paralele depuse de Ioan al Saftei și de ajutorul statului și al Băncii Naționale.

De asemenea, când Titircă îl împrumută pe Ioan în mod indirect, intervenind la bancă, dându-i girul său, banii aceștia nu sunt numai ai lui Titircă și ai burgheziei sătești, ci și ai lui Ioan al Saftei, ai țărănimii sărace și muncitoare, precum și ai statului și ai Băncii Naționale. Ce urmează de aci? Urmează că înainte vreme Titircă cu propriile sale capitaluri făcea cămătărie și îl storcea pe Ioan, pe când azi, cu instituirea băncii populare, îl stoarce pe Ioan cu banii Băncii Naționale și chiar cu banii proprii ai lui Ioan! Cred că progresul e vădit pentru oricine[1].

Dar se va mai zice poate: „Dacă băncile populare nu sunt și nu puteau fi de folos maselor mari ale țărănimii muncitoare, nu e același lucru cu țăranii fruntași, care alcătuiesc proprietatea noastră mijlocie; acestora vădit că băncile le-au folosit mult și ăsta tot e un bine”.

Da, desigur, în alte condiții ăsta, în adevăr, ar fi un bine și pentru proprietatea agricolă mijlocie, și pentru producția agrară a țării. Dar fruntașul nostru țăran, țăranul bogat, nu e un proprietar mijlociu ca în Occident, care, folosindu-se de un credit mai ieftin, își rotunjește proprietatea, introduce îmbunătățiri în cultură și astfel, servindu-se pe sine, servește și agricultura, și producția țării. Fruntașul nostru țăran de obicei este pe jumătate, dacă nu chiar pe de-a-ntregul, cămătar agricol. El este doar acela care, ca și cârciumarul și întreaga burghezime sătească din oare face parte, ia pe nimica pământurile țărănești pe termen de 99 de ani; el este acela care în felul acesta fraudulos își face o moșioară respectabilă și o lucrează în condițiile primitive arătate mai sus, după relațiile de producție existente — cu dijmă, rușfeturi, servituți, cu muncă drept procente pentru bani împrumutați —, și știe să stoarcă munca mai abitir decât proprietarul și arendașul. Această exploatare și deposedare a țărănimii muncitoare, această întărire a neoiobăgiei, țăranul îmbogățit mai înainte o făcea cu propriile sale mijloace, acum o face și cu mijloacele băncii populare, al cărei important acționar este, adică acum o face și cu banii Băncii Naționale și cu proprii bani ai celor deposedați.

Și astfel băncile populare organizează camăta, îi lărgesc câmpul de activitate, ajutând la sărăcirea și robirea țăranului și la consolidarea neoiobăgiei lui.

Și aici vedem cauza adevărată a acelei reușite parțiale a băncilor populare cu care se laudă poporaniștii noștri. Milioanele vărsate în băncile populare și care, cu toate rezervele făcute mai sus, ar însemna totuși mult pentru o țară cu o țărănime atât de îngrozitor de săracă sunt în mare parte vărsate de burghezimea sătească, de acei cămătari pe care băncile erau menite să-i desființeze.

Știu că la început cămătarii satelor erau grozav de-speriați și luptau din răsputeri împotriva înființării băncilor. Așa s-a întâmplat cu toate remediile agrare de o jumătate de veac încoace, începând cu cel de la 1864. La început zarvă, zgomot, luptă crâncenă, ca și cum ar fi sosit o revoluție socială ori chiar sfârșitul lumii. Unii o fac din abilitate spre a căpăta mai multe avantaje; alții se sperie serios. Apoi iese la iveală că reforma, sau așa-numita revoluție, poate și trebuie să se întoarcă spre binele lor, și atunci se acomodează perfect și încep să tragă toate foloasele.

„Noi am gândit — îmi spunea un arendaș, rezumând opinia tuturor arendașilor despre reformele agrare poreclite socialiste —, noi am gândit că reformele socialiștilor de la guvern ne vor omorî; și când colo ele devin pentru noi”. Astfel, și burghezimea sătească, și cămătarii satelor la început s-au speriat rău, au început să combată cu energie fondarea băncilor până au băgat de seamă că „ele devin pentru ei”. Atunci au început ei singuri să dea bani, să deschidă bănci, au devenit factotum în ele și au atras spre ei pe cărturarii satelor, necesari în noua organizație de camătă, unde se cerea mai multă știință de carte, punându-se chiar sub scutul aparent al acestora.

Deci băncile populare, ținând seamă de scopul pentru care au fost create, au dat un complet fiasco.

Și aceasta era ușor de prevăzut. Așa trebuia să se întâmple prin jocul firesc al forțelor sociale din organizația noastră economico-agrară neoiobăgistă, așa trebuia să se întâmple în virtutea unei legi sociologice inexorabile, o lege mecanico-sociologică, legea relațiilor de forță.

Când un corp se află în mișcare prin acționarea unei anume forțe, dacă vreți să-l opriți ori să-i schimbați direcția, trebuie să-i opuneți o forță corespunzătoare; întrebuințând o forță prea mică, atunci corpul își va urma mersul și .direcția primitivă. Dacă într-o societate unde domnesc anume puteri economico-politice și juridico-sociale ce dau o anume direcție întregii vieți a țării vreți să schimbați acea direcție, trebuie să întrebuințați puteri — reforme — corespunzătoare. Altfel remediile și paliativele voastre nu vor opri viața socială din mersul și direcția ei primitivă, ba chiar uneori o vor ajuta în această mișcare. Prin aceasta legea sociologică se deosebește de cea .mecanică: în aceasta din urmă, oricât de mică ar fi forța opritoare, ea totuși întru atâta va micșora forța inițială; pe când în sociologie se poate întâmpla contrariul: s-o ajute, s-o mărească.

Când într-o tară cu un nenorocit regim economic agrar, bazat pe anume relații de producție neoiobăgiste și care dă o anumită direcție vieții agrare, doriți să schimbați acea direcție, atunci nu prin paliative puteți s-o faceți: acestea din urmă se vor preface și ele după chipul și asemănarea regimului neoiobag. Și tocmai aceasta s-a întâmplat și se va întâmpla cu băncile noastre populare. Fundate cu gândul de a distruge camăta și a întări mica proprietate țărănească, ele au devenit și vor deveni tot mai mult centre de organizare mai savantă a cametei și de deposedare a țărănimii, pe căi lăturalnice, de micile ei proprietăți, întărind neoiobăgia existentă.

Regimul preface băncile, în fond și în formă, în instituții neoiobăgiste.

În adevăr, ce era camăta mai înainte în fondul și în forma ei? Ea corespundea iobăgiei de altădată. Intre Titircă și Ioan erau relații patriarhale, asemănătoare cu relațiile dintre boier și iobagul sau clăcașul de altădată. Pentru galbenul împrumutat, Ioan dădea munca în natură, cum o dădea sub formă de felurite servituți boierului. Era deci o camătă de formă iobăgistă. Dar acum, sub regimul băncilor populare? Ioan plătește procentele în bună parte tot în muncă, fondul iobăgist al cametei s-a conservat deci, dar el dă procente, are a face cu banca, polițe, giruri etc.; va să zică, la fondul iobăgist s-au adăugat și elemente capitaliste, s-a adăugit și o formă occidentală, cu alte cuvinte, camăta, din iobăgistă, a devenit neoiobăgistă. Vom vedea mai jos oarecare exemple pentru verificarea acestei extrem de importante legi sociologice.

Față de o singură categorie de țărani, băncile populare au corespuns întrucâtva scopului pentru care au fost create. Aceasta e categoria, destul de mică, de țărani înțoliți, semifruntași, dar care nici nu fac camătă, nici nu exploatează și deposedează țărănimea săracă. Țăranilor din această categorie, băncile le pot servi în forma — foarte restrânsă în condițiile agriculturii noastre mici — a creditului pentru consumarea productivă: cumpărarea unei vite, unui plug etc. În ce privește creditul pentru consumarea personală, apoi, având în vedere atmosfera de risipă nebună de la orașe, oare influențează satele, și având în vedere atmosfera de neprevedere și nechibzuință de la sat, această formă de credit, chiar pentru un gospodar semifruntaș, reprezintă de multe ori mai multe pericole decât foloase.

Bineînțeles că nici prin gând nu-mi trece să neg că uneori băncile pot să fie de un real folos nu numai semifruntașilor, dar și micilor proprietari și țăranilor săraci. Și creditul agricol, netăgăduit, a fost uneori de folos țărănimii sărace. După cum am spus însă, excepțiile în viața socială, ca și în gramatică, nu infirmă regula, ci o confirmă. 0 instituție socială se judecă după tendințele și efectele ei generale, nu după cele accidentale.

Dar este în băncile populare ceva care n-a fost prevăzut, pentru care n-au fost create, care nu se cuprinde în competența lor de instituții de credit și prin care ele sunt, în adevăr, necondiționat folositoare țărănimii, și nu numai claselor țărănești mai avute, dar tuturor țăranilor. Asta face pe oamenii de o veche și constantă bunăvoință pentru țărănime să se entuziasmeze pentru băncile populare. E partea lor educativă, partea lor ocultă; da, ocultă: subiniem cu tot dinadinsul acest cuvânt și îndată ne vom explica.

Băncile populare au pentru țărani — pentru unii în măsură mai mare, pentru alții în măsură mai mică — o însemnătate educativă. În întunericul și robia satelor, înconjurate de un zid chinezesc ca să nu pătrundă acolo o idee de civilizație, o instituție occidentală ce ar pune în primejdie neoiobăgia, apar băncile populare, cu polițe, giruri, consiliu de administrație ales de țăran, tot lucruri noi care lărgesc orizontul intelectual al țărănimii. Băncilor populare li s-au dat fel de fel de însărcinări: crearea de cooperative, luarea moșiilor în arendă, formarea obștilor țărănești, și vor să le dea până și însărcinări administrative și sanitare. În felul acesta, țărănimea începe să se ocupe de afacerile ei, să le discute, să le priceapă, și nu numai afacerile fiecărui țăran în parte, ci afacerile obștii țărănești, afacerile țărănimii, ale clase; și afacerile tării. Băncile populare devin deci un ferment de deșteptare, de luminare a țărănimii, de educare a ei cetățenească, de educare a ei în a se ocupa de afacerile sale și indirect de afacerile țării.

Firește, toate astea n-ar trebui să privească banca, o instituție economică și financiară; pentru o astfel de educare există statul și viața politică și cetățenească a tării. Dar noi am văzut de ce statul nostru nu-și îndeplinește acest rol la țară și de ce nu și-l poate îndeplini, am văzut de ce nu este și nu poate fi adevărată viață politică și cetățenească la țară. Și de aceea funcțiile statului democratic, neputând fi împlinite pe calea directă și francă de către stat, cată să fie împlinite pe cale indirectă, ocultă, de niște organe sociale a căror menire ar fi cu totul alta. E un proces care se petrece în organismul social asemănător cu procesul care se petrece în organismul individual: când o funcție nu poate fi îndeplinită de organul creat pentru aceasta, atunci e îndeplinită în mod mai puțin eficace, și s-ar putea zice, în mod ocult, de unul sau mai multe organe adiacente: când stomacul nu funcționează, intestinele îi îndeplinesc funcțiile. Astfel sunt aceste funcții ale băncilor populare, astfel e mai toată activitatea extrașcolară. Acest ocultism stă pe suflet mai ales agrarienilor noștri, tocmai pentru că servește ca ferment de deșteptare a țărănimii la viața cetățenească.

Acestui ocultism de la sate îi corespunde, sub altă formă, ocultismul de la orașe, un ocultism care pătrunde întreaga noastră viață economico-politico-socială și culturală. La noi prefectul în loc de administrație face politică și alegeri, politicianul, șeful local al partidului de la putere face administrație și numește în funcții; conducătorii de bănci conduc guvernul și politica țării, oamenii de guvern conduc băncile și comerțul, și nu se poate forma nu numai un partid sau o grupare politică, dar nici o întreprindere comercială sau industrială și nici chiar o grupare culturală ca să nu apară o ocultă corespunzătoare. Acest ocultism al întregii noastre vieți sociale atârnă de aceleași condiții profunde economico- și politico-sociale și de aceeași dublă și antagonică organizație a societății noastre; dar despre aceasta se va vorbi la timp, când va fi vorba de orașe și de chestia socială în general. La țară însă ocultismul, în forma cum se manifestă prin băncile populare sau prin activitatea extrașcolară, e de un netăgăduit folos pentru țărănimea noastră.

Și afară de acest folos băncile populare au și o însemnătate simptomatică. Forțele poporului, comprimate de toate rămășițele medievale iobăgiste, dar trezite de toate elementele civilizației capitalisto-burgheze ce se găsesc în organismul social, caută o ieșire și nu așteaptă decât un prilej ca să năvălească cu furie, amenințând să rupă toate zăgazurile. Astfel, când mișcarea socialistă trecută a început să înființeze cluburi politice țărănești, în trei luni ide zile au fost create sute de cluburi. Socialiștii nici nu visaseră o asemenea reușită. Șuvoiul popular, stârnit, a venit cu atâta furie și putere încât a crescut peste capetele socialiștilor de atunci și pentru o vreme oarecare a distrus însăși mișcarea socialistă care-i dăduse drumul. Pe urmă au venit băncile populare și, într-o vreme relativ scurtă, s-au format mii de bănci. Țărănimea așteaptă de la băncile populare ceea ce aștepta de la cluburile sătești: liberarea. Aceasta băncile populare nu pot să le-o dea — ferească dumnezeu! —, aceasta băncile n-o pot deloc; dar ele dau țărănimii prilejul ca să-și manifesteze dorința supremă și asta tot e ceva.

Folosului indirect pe care-l aduc băncile țărănimii și valorii lor simptomatice sunt înclinat mai curând să le exagerez însemnătatea decât să le-o micșorez.


[1] În afară de burghezia sătească mai e cineva care profită de pe urma băncilor populare: e arendașul și proprietarul. Aceștia, când le vine mai bine la socoteală să-și încaseze datoriile de la țăran. în bani și nu în învoieli noi, pun pe țăran să se împrumute de la banca populară și să le plătească lor. Aceasta s-a adus la cunoștința congresului băncilor populare ținut la Ploiești. lată, textual, un fragment din darea de seamă publicată în ziarul Dimineața de la 19.IX.1909: țăranul Oancea din cătunul Corbu (județul Buzău) a spus: „Țăranul se împrumută la băncile populare și cu acești bani plătește datoriile la arendași și proprietari. Când conducătorii băncilor cer țăranului datoria ce are să dea, acesta nu are nici bani, căci i-a dat boierului, nici cereale, din cauză că dijma i se ia una și una, Plus înșelătoria”. Ziarul adaugă că, chestiunea nefiind la ordinea zilei, președintele congresului a oprit pe Oancea de a continua.