Nebunul (1940)

 

Pentru ce mă tulburați?
Hai! din fața mea plecați!
Am de lucru!... împletesc
Bici de flăcări arzătoare,
Bici din razele de soare:
Lumea ca s-o biciuesc!...
S-or văita dușmanii mei,
Iar eu râde-voi de ei,
Precum râs-au neîndurat,
Ei, când eu m-am văetat.
Ha ha ha... !

C-așa-i viața: râs, plâns, frați!
Moartea zice: „Încetați!“
Am murit și eu, odată...
Căci în apa mea curată
Au turnat venin, cu ură, ,
Cei ce vinu’ mi-l băură.
Și pe urmă, ce-au făcut?
Mort întins când m-au văzut,
Lângă mine toți veniră;
Se plecară, mă jeliră.
Aș fi vrut la ei să sar
Și... să le mușc nasul!... Dar:
„Nu!... Mai bine... am să-i 1as“
(Mă gândii „să aibă nas,
„Trupu-mi rece-a-I mirosi,
„Volnici, — până vor plesni!
Ha ha ha ... !

Și-unde mi-au săpat mormânt?
Intr-al Africei pământ.
Ci... din groapă viu mă scoase
O hienă fometoasă.
Astă fiară doar sub soare
Mi-a fost binefăcătoare.
Dar eu, după ce scăpaiu,
Și pe-aceasta o-nșelaiu.
Coapsa vru a mi-o mânca.
Eu... îi dădui inima, —
Care fu așa de-amară,
C-a murit, sărmana fiară.
Ha ha ha ... !

Geaba! astfel pațe, cine
Face omului vreun bine.
Ce e omul?... Unii spun:
„Rădăcina unei flori
„Ce-nflorește sus în nori.“
Aș! răspunsul nu-i a bun,
Omul este-o floare, care
Rădăcina-n iad și-o are.
Știu dela un înțelept,
Care — judecând mai drept —
N-a fost decât un smintit,
Căci... de foame a murit
De ce n-a înșelat?
De ee n-a furat?
Ha ha ha ...!

Dar ce râd? când s-ar cădea
Să plâng lumea asta rea!
Chiar și-al omenirii Tată
Varsă lacrămi câte-odată.
Nu-i nici dânsul mulțumit
Lumea asta c-a zidit.
Dar... la ce bun plânsul lui?..
Lacrămile cerului
Pică pe pământ, la noi,
Și aici, se fac... noroi.
Ha ha ha...!

Cerule, bătrân soldat!
O medalie ți-au dat.
Soarele-i medalia,
Nori zdrentoși sânt haina ta.
Hm, așa-i deci răsplătit
Un ostaș care-a slujit
Ani îndelungați cinstit?
C-o medalie lucioasă?
Și c-o haină zdrențăroasă?
Ha ha ha...!

Știți ce însemnează oare,
Prepelița zburătoare
Când grăiește-n limba ei;
Pitpalac?
„Fugi de femei!"
Căci... femeile atrag
Pe bărbați mereu, șirag:
Precum marea, hămisită,
Trage râuri ... să le-nghită!
Da, femeea c frumoati,
Dar e și primejdioasă,
E venin al ei amor,
In pahar strălucitor!
O, amor! eu te gustaiu,
Și un strop din tine, vai,
Mult mai dulce mi se pare,
Ca, de miere-o-ntreagă mare.
Dar un strop din tine, iar,
Mult Imi pare mai amar,
Ca o mare de otravă!
Marea, marea cea grozavă,
Ati văzut-o vreodată,
Când furtuni încep s-o bată? ..,
Și văzut afi viforul,
Ast țăran fudul,
Dârz, în mâni c’un biciu cumplit
Doar din fulgere-mpletit?.,.
Ha ha ha... !

Fructul, când se coace bine,
Pică din pom, nu se ține,
Copt, pământule, ești azi;
Trebue și tu să cazi.
Mai aștept o lună doară.
Dacă lumea n-o să piară:
In pământ eu sap, pe loc,
Până-n centru-i plin de foc.
Praf de pușcă iau jos... și
Lumea-n aer voi zvârli!
Ha ha ha...!

(Szalkszentmárton, ianuarie 1846)