Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

Jump to navigation Jump to search
Moș Teacă spiritist Moș Teacă
de Anton Bacalbașa
Lumina electrică


— Treci la curățenie, leat, că astăzi e zi de curățenie.!...Nu te face, Gheorghe! Aide, pas gimnastic.

Și sergentul Potroacă umblă printre soldați de la un capăt la altul al cazărmii, mânându-i cu cureaua... Căprarii zoreau și ei, care de care mai harnic la îndemnuri de felul ăsta. Iar soldații, luați repede, își așezau ranițele pe polițe, strângeau paturile și se găteau la frecat cazarma.

Curând era gata tot. Cu pantalonii sumeși până la genunchi, cu șomoioage de paie în mână, începură a freca scândurile. Molozul făcea un praf pe care toată apa vărsată nu-l putea potoli.

La corvoadă de asta e ca și la atacul unei redute: soldații cântă cu toții, de regulă același cântec, cele mai de multe ori în note jalnice, orientale, întrerupte din când în când de câte un strigăt al sergentului:

— Freacă apăsat, deșcă, nu moșmoli, că nu-i scândura lu tat-tu! E a statului! D-aia-ți dă statu borș!

Și soldații freacă-ntruna și întruna cântă:

Bată-l Dumnezeu să-l bată
P-ăl de-a pus lamba la poartă!
Trece neica câteodată
Și mi-l vede lumea toată!

— Cântă, leat, cântă de inimă albastră, că ți-o fi dor dă fata lui nea Ion! Las, că să mângâie ea acuma cu riformații și cu cotigenturile ăle vechi! Ca mâine pui meliția la ceafă și găsești pă Marițica măritată!... Cântă, leat!...

Și Potroacă îndrugă-ntruna, soldații cântă mereu...

— Da’'cioara unde-i, mă planton? Mi se pare că s-a apucat dă prostit meliția!

— Nu știu, don sergent! A fost cu cumpania și l-am pierdutără p-acolo pă la cișmea; nu s-a mai întors...

— Ia du-te după el. Vezi c-o fi la cantină. Îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? Să mi-l aduci aicea să-l judec eu cazon!

Plantonul pleacă.

***

— Drepți! strigă sergentul.

Toți se ridică. Cu șomoioagele de paie la umăr, cu pantalonii sumeși, stau drepți cu toții și nemișcați. Te crezi la operetă.

Moș Teacă, acela căruia i se fac onorurile astea, intră solemn și grav, trece pe dinaintea trupei ca la o mare revistă, privește, admiră.

— Să dea-nainte! Sergent, e toată lumea?

— Trăiți, don căpitan, suntără toți, numa Vasile țiganu lipsește; da’ am trimis după el.

— Da’ unde e?

— Nu știu, trăiți, don căpitan! S-a dus să-l aducă!

— Hm! Vrea să prostească meliția! Las, că-l judec eu cazon!

— Da'’volintiru? Da'’Sgabercea? I-ai pus și pă ei?

— Da, don căpitan.

— Foarte bine, nu merge pă prosteală! Melitaru e dator să facă sirvici!

Afară se aude zgomot și plantonul intră aducând în spinare pe Vasile țiganul.

— Ce? S-a îmbătat? strigă Moș Teacă?

— Nu știu, trăiți, don căpitan! L-am găsit lungit lângă cișmea și cu fața-n sus. Dădea din mâini și din picioare de făcuse gropi în pământ!...

— Mi se pare, trăiți, don căpitan, că suferă de „du-că-să pă pustii”, răspunde un soldat.

— Nu vorbi, leat! Lasă, că-i arăt eu „ducă-să pă pustii”!...Dați o curea. S-a îmbătat ca să scape dă corvoadă.

Plantonul așază la pământ pe Vasile, care dă încă din picioare, ca prins de friguri. Are fața galbenă, ochii-i sunt deschiși mari, buzele-ncleștate și brațele contractate. Din când în când , câte un fior îl cutremură.

— Stai, că-ți arăt eu să faci pă mortul! Mîîî! Mîîî! Scoal’, țigane, că nu prostești pă nimeni! Și Moș Teacă-l împinge cu piciorul. Scoal’ mă! Scoal’! Nu vrei, hai?! Nu vrei?... Ia să mi-l dezbraci, sergent!

Potroacă se aplecă la pământ și dezbracă de tot pe Vasile. Moș Teacă ia-n mână cureaua și-ncepe a lovi pe bolnav, care nu mișcă.

— Aduceți-mi o lumânare.

Moș Teacă ia o lumânare, o aprinde și o lasă să picure pe pieptul lui Vasile, care se înfiorează din când în când , dar nu se deșteaptă.

— Al dracului țigan, bine face pă mortu! Lasă, leat, c-am mai văzut eu d-astea! Să face bolnav ca să scape dă treabă. Lenea, săraca! îi place mai bine să doarmă decât să muncească... Da’ nu și-a găsit pă cin să prostească... Ia pune-i poșta, sergent!

Sergentul ia o bucată de hârtie, o unge cu untdelemn, o face sul și o vâră cu un capăt între degetele de la un picior al lui Vasile, iar la capătul celălalt îi dă foc.

— Să-l vezi acuma cum o să sară-n sus! zice Moș Teacă râzând de bucurie.

Hârtia arde, flacăra cuprinde piciorul desculț, îl afumă, îl frige, începe a sfârâi și se nimicește. A ars toată, iar Vasile n-afăcut decât să tremure mai nervos din picior și a rămas tot nedeșteptat. În cazarmă e un miros de untdelemn și de grăsime arsă.

Atunci Moș Teacă devine furios.

— Fie, că așa țigan n-am văzut dă cân’ sunt!

Și din nou îl ia la bătaie. Dungi vinete se fac pe trupul gol, sângele se ivește la suprafață, apoi țâșnește, și Vasile se deșteaptă. Are fața aiurită, pe frunte se zugrăvește o durere adâncă și-n ochi i se ivesc lacrimi.

— Aha! Va s’ zică, te-am răzbit, cioroiule! Pentru ce făceai pă mortu?

— Trăiți, don căpitain... patimă veche... de mic copil...Doamne, cum o să trăiesc eu?

Și un șiroi de lacrimi îi curge pe obraji.

— Nu te zborși ca muierile, cioară! Melitaru nu plânge! Crezi că mă prostești pă mine? Și Moș Teacă, scos din răbdări, îi dă doi pumni. Patru zile la-nchisoare pă pâine cu apă! Și să mi-l scoți la corvadă regulat, sergent! Și dacă să mai face apucat dă boalacopiilor, te-am învățat leacu!... Acuma treci la frecat, gașperiță!

Și Moș Teacă iese.

Soldații freacă-ntruna și cântă mereu:

Pe malul Siretului
Paște calul Iorgului;
Un fir paște,
Altu naște,
Iarba-n patru se-mpletește...

Numai Vasile nu cântă; cu fața contractată, cu fruntea la pământ, ochii-i varsă lacrimi, cu care freacă scândurile...