Mistere din București/O rudă

 

Știm că Elena Dăngeasca din maltratarea nelegiuitului său soț căzuse bolnavă cu vărsare de sînge. Această din urmă suferință, care întrecuse pe toate celelalte, fusese de ajuns ca să-i ruineze cu desăvîrșire sănătatea, mai cu seamă că sărmana femeie avea din natură o constituție prea debilă. Ajungînd la munte, ea închiriase o casă țărănească și conform ordonanței medicilor, începuse cura de zer chiar de a doua zi. Dar ce remediu poate aduce ftiziei cura de zer decît o mică prelungire de viață, care, curînd sau mai tîrziu, trebuie să se stingă cu știrea bolnavului? Ce ușurare poate ea aduce suferințelor unui nenorocit decît nemulțumirea de a le încerca mai mult timp și de a aștepta o moarte sigură, care stă neîncetat dinaintea sa? Elena știa toate acestea și dacă priimise a-și căuta sănătatea, nu că sărmana femeie dorea să-și conserve viața, care-i era nesuferită, ci ca să se bucure de mulțumirea de a revedea pe fiul său, singura afec- ție ce-i mai rămăsese pe pămînt. Este adevărat că medicii nu-i mărturisise de care boală era coprinsă, dar Elena avea deplină cunoștință de dînsa; vărsarea de sînge îi dovedise totul.

La venirea ei la munte avusese îngrijirea de a ocupa o locuință aproape de o stînă, unde să poată avea zer cu abundență, fără a fi silită să trimiță pe servitori în depărtare. Sărmana Elena era așa de bună încît nu voia să cauzeze cea mai mică nemulțumire unor servitori carii o servise totdauna cu cel mai mare devotament.

Era o plăcere și o milă de a vedea cineva pe sărmana Elena, suferind în liniște, fără să blesteme pe autorul durerilor ei și fără cel puțin să se plîngă către cineva în contra lui. Viața ei la munte semăna cu a unei penitente. Se scula de dimineață, ieșea din casă însoțită de o servitoare, se preumbla puțin pe verdeață, susținută de dînsa, și cînd ajungea la stînă bea porția cuvenită de zer proaspăt și lua cu sine un urcior plin ca să-i serve pînă a doua zi. După întoarcerea ei de la stînă, venea regulat să se așeze la umbra unui tufan stufos, așezat pe o muchie de munte la poziția cea mai minunată, de unde putea să privească frumusețile naturei în tot plăcutul lor. La umbra tufanului, ea sta mai mult de două ore, unde, cu servitoarea sa, pe care o făcea să șază lîngă dînsa, se întreținea despre Alexandru, despre sănătatea ei, despre lamentațiile oilor și ale mieilor, ce se vedeau înșiruiți pe toată suprafața munților și despre diferite alte lucruri prin carii se silea să gonească urîtul. De acolo, ea se întorcea acasă ca să-și la dejunul, ce se compunea de un ou proaspăt și de o bucată de pui fript, și după dejun se așeza la o fereastă și citea neîntrerupt pînă la timpul prînzului. După ce prînzea, se repauza puțin, fără însă să doarmă, și pînă la ivirea nopței se preumbla cu servitoarea sa sau se așeza pe un scaun dinaintea căsuței ce ocupa, pînă la aprinsul luminărilor. La opt ore și jumătate, Elena era culcată, dar ea nu putea să adoarmă decît foarte tîrziu, căci noaptea diferite gîndiri o apucau pe nesimțite du- cînd-o de la o cugetare la alta și făcînd-o prea adesea să tresară cînd nenorocirile veneau să-i tulbure liniștea. Ea căuta să le respingă, să gonească din mintea sa niște vizii, carii o opreau de a se repauza, dar nu putea reuși altfel decît deșteptînd pe servitoarea sa care se culca în aceeași cameră și cu care se întreținea pînă cînd somnul o apuca pe nesimțite.

Aceasta era viețuirea sărmanei Elene de la sosirea ei la munte. Ea se gîndea la Alexandru și nu știa încă dacă tatăl său, după promisia ce-i dase, îl liberase din esiliu. Sărmana mumă aștepta pe copilul său iubit în tot minutul, și această așteptare fusese de o lungă durată, căci trecuse mai multe zile fără ca ea să fi priimit cel puțin o epistolă din București. Elena începuse să piarză răbdarea și era hotărîtă să trimiță un om plătit în București ca să-i aducă nuvele, cînd într-o după-prînz, pe cînd se afla așezată pe un scaun dinaintea casei, auzi la o mică distanță cuvintele următoare:

— Pe aici, coconașule; uite casa în care șade coconița.

— Îmi pare bine, îmi pare bine. Iată că am ajuns în sfîrșit. Era și timpul, căci am ostenit cu osebire.

La aceasta din urmă voce care era a lui Alexandru, Elena, în culmea bucuriei, sare deodată după scaunul ce ocupa și pornește să întîmpine pe scumpul său copil.

Muma și fiul nu întîrziară de a se reuni și ei se îmbrățișară cu tandreță. Sărmana Elena începu să-i curgă lacrămile de bucurie și acoperi pe Alexandru de o mie de sărutări.

— Scumpul meu copil! zise ea. Te revăz în sfîrșit. Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru o asemenea fericire ce-mi procuri într-un loc atît de singuratec!

Alexandru sărută și dînsul pe muma sa în mai multe rînduri și o întrebă:

— Am auzit că ești bolnavă, scumpa mea mumă; cum te afli acum? Ești mai bine?

— O, da, Alexandre; sunt mult mai bine de cinci am început cura ordonată de medici, dar sufeream mult de absența ta.

— Și eu te doream, scumpa mea mumă. Vezi bine că am avut grabă a veni să te văz îndată ce am sosit în București.

— Îți mulțumesc, Alexandre. Îmi place să crez că muma ta a fost primul obiect la care te-ai gîndit. Acum vino de vezi locuința mea cîmpeană unde mă adăpostesc și unde petrec de mai multe zile.

Alexandru la brațul mumei sale și astfel susținută de dînsul înaintez spre căsuța țărănească.

— Dar tu trebuie să fii ostenit, Alexandre. Despre osteneală te auzeam vorbind cînd ți-am recunoscut vocea și cînd am alergat să te întîmpin.

— Este adevărat că am cam ostenit urcînd muntele, dar crez că aceasta provine mai mult din neobicinuință, iar nu din osteneală.

— Atunci mă voi lăsa mai ușoară. Cu ce ai venit, Alexandre? Unde ți-ai lăsat trăsura?

— Am venit cu birja și am lăsat-o la poalele muntelui, căci caii erau osteniți și nu puteau să urce. Acolo am găsit pe un cioban care m-a adus pînă aici. Uite, frate, că uitasem pe cioban.

— Mă băiete, strigă el întorcîndu-se și adresîndu-se către cioban; la vin’încoaci să te mulțumesc pentru binefacere.

Ciobanul, care se afla la o mică distanță, înaintează îndată la chemarea ce i se face și, priimind doi sfanți ce-i prezentă Alexandru, îi mulțumi și se întoarse pe pașii săi.

Elena și Alexandru ajung acasă și servitorii văzîndu-l îi esprimă mulțumirea ce resimțeau. Alexandru vizitează cu muma sa locuința acesteia; după aceea, esamină poziția locului și o găsește foarte încîntătoare.

Elena ordonă să-i aducă să mănînce și Alexandru, care avea destul apetit, precum se întîmplă la toți voiajorii, mîncă din tot ce-i se servi la masă. Muma sa îl privea cu plăcere și nu se putea îndestula de marea mulțumire ce simțea de a-l vedea la dînsa în acel loc singuratec. De aceea sărmana femeie căuta să citească în ochii fiului său tot ce-i putea procura plăcere ca să i-o îndeplinească. Alexandru observă aceasta și nu se putu opri de a înăbuși un suspin la gîndirea că cu o asemenea mumă și cu o soție ca Maria era tot ce sufletul lui ar fi dorit pe pămînt. Elena din parte-i avea, în acel moment, o altă cugetare semănătoare cu a lui Alexan- dru, căci și dînsa se gîrdea că dacă ar fi fost așa de fericită cu soțul său, pe cît era de mulțumită de a avea un copil ca Alexandru, oare ea ar mai fi avut să îndure atîtea dureri și să fie silită a-și căuta o sănătate zdrobită de un om pe care-l luase, ca să o facă fericită! ?

Pînă a nu sosi la munte, Alexandru își propusese a nu vorbi nimic mumei sale despre amorul lui pentru Maria în temerea de a nu împărtăși și dînsa ideile tatălui său, dar el se înșela foarte mult, căci buna Elena, departe de a cugeta să-l contrarieze în mulțumirile Iui, își propusese a-l întreține despre aceasta și spre acest sfîrșit voia să aleagă timpul oportun.

Alexandru, după ce prînzi, se întreținu cu muma sa despre diferite lucruri pînă seara cînd declară că este ostenit și că voiește să se culce. Elena îi făcu singură toate pregătirile pentru culcare; ea îi procură o saltea moale șl un așternut curat care să tanteze somnul. Alexandru se culcă într-o cameră cu muma sa căci nu era alta mai curată și Elena făcu asemenea, dar amîndoi adormiră tîrziu căci Alexandru avea gîndirea pironită la Maria, iar Elena avea nevoie să-și liniștească emoția cauzată de mulțumirea de a revedea pe fiul său. Numai la o oră prea înaintată a nopței, cînd spiritul lor obosit cu desăvîrșire, cedînd naturei somnului, putură să guste puțin repaos.

A doua zi, pe la revărsatul zorilor, Elena, care adormise înaintea fiului său, se deșteaptă înaintea lui; ea se scoală din pat, se îmbracă fără să facă zgomot, deschide ușa și iese afară ca să se spele. Alexandru se deșteaptă și dînsul și, nevăzînd pe muma sa în cameră, se îmbracă cît putu mai iute. El își terminase toaleta cînd Elena reintră în cameră:

— Bună dimineața, Alexandre, îi zise ea zîmbind. Uite, frate, te-ai și îmbrăcat? Mi se pare că eu ți-am întrerupt repaosul prin zgomotul ce voi fi făcut la deșteptarea mea?

— Nu ai făcut nici un zgomot, buna mea mumă; m-am deșteptat căci am dormit prea mult.

— Vrei să te preumbli puțin, Alexandre? Timpul este frumos și aerul de munte este o adevărată sănătate.

— De ce nu? Aceasta este și mulțumirea mea.

— Atunci mă vei însoți la stînă unde am obicei a mă duce în toate diminețile ca să beau zer.

— Te voi însoți cu plăcere, mamă. Dar spune-mi, te rog, ce trebuință ai ca să bei zer?

Elena voi să ascunză adevărata boală de care era co- prinsă ca să nu mîhnească pe fiul său, ceea ce o făcu a-i răspunde:

— Zerul este bun pentru toți pătimașii, Alexandre; căci el întărește puterile tuturor oamenilor șubrezi și știi că eu am o constituție destul de slabă. Totul însă ce-mi priește și care mi-a întărit puterile, crez că este curatul aer al muntelui, căci în adevăr simț că mi-a adus un mare folos de la venirea mea la munte.

— Cine te-a povățuit ca să vii la munții aceștia?

— Prietenii și medicii.

— Ai fost bolnavă?

— Puțin, și aceasta din multele supărări pe care le cunoști așa de bine ca și mine.

Alexandru nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El înțelese bine că muma sa îi ascundea adevărata ei boală, și, dorind să se încredințeze bine, avu recurs la întrebarea ce-i făcu:

— Mi se pare, buna mea mumă, că înaintea plecă- rei dumitale la munte te-ai împăcat cu tatăl meu și dă-mi voie să-ți arăt că nu poci înțelege cum s-a întîmplat aceasta pe cît timp trebuia să fii și mai întărîtată cînd ai aflat despre esiliul meu?

— Da, sunt împăcată cu dînsul, pentru tine, fiul meu; căci altfel nu ai fi scăpat nici pînă astăzi din esiliu.

— În acest caz trebuie să fi avut o armă prea puternică ca să îndupleci pe tatăl meu, care este o ființă tare ca o stîncă.

— Așa, o armă… zise Elena suspinînd… dar care s-a întors asupră-mi și m-a lovit în locu-i.

— Ce zici, sărmana mea mumă?… suferi spuindu-mi aceste lucruri; te conjur, arată-mi adevărul în toată sinceritatea.

— Nu mă mai întreba, Alexandre, căci bă găsesc în neputință de a te întreține despre o împrejurare care rămîne ca Dumnezeu odată să judece și să pedepsească pe autorul durerilor mele și al dezonoarei ce însuși a făcut fiului său prin trimiterea lui în esiliu. Să lăsăm dar în voia cerului să-și dea sentența și noi să ne silim sa fi veseli și a ne bucura în liniște de fericirea ce simțim revăzîndu-ne.

Alexandru nu găsi de cuviință a mai prelungi vorbirea despre un subiect care mîhnea atît de mult pe muma sa. El însoți pe Elena la stînă, unde sărmana femeie bău porția obicinuită de zer. De la stînă, ei veniră la tu- fanul stufos și dejurară împreună. De astă dată, servitoarea ce însoțea pe Elena se depărtă îndată după ce ei dejunară, întorcîndu-se acasă cu serviciul mesei și cu urciorul cu zer.

Cînd rămase singuri, Elena, care căuta să afle în detaliu împrejurările ce înconjura amorul fiului său pentru fata Sălcianului, găsi că timpul sosise ca să-i vorbească despre aceasta.

— Este mult timp, Alexandre, zise ea, de cînd am dorința de a cunoaște o împrejurare pe care ai ținut-o secretă de mine pînă astăzi. Știi că te iubesc și că-ți voi binele. Te rog dar să nu-mi ascunzi nimic.

— Vorbește, maică; tocmai pe dumneata nu aș fi în stare să te înșel și să ocolesc adevărul.

— Ei bine, Alexandre, îți voi vorbi și te voi povățui. Spune-mi mai întîi dacă mai iubești pe fata Sălcianului precum mi s-a spus?

— Îți voi răspunde, maică, în toată sinceritatea. Nu știu dacă întîmplarea fericită, care m-a făcut să iubesc pe fata Sălcianului, îți aduce plăcere sau dezgust; în tot cazul sunt dator să-ți mărturisesc că o iubesc ca luminile ochilor și mai mult poate, căci fără dînsa m-aș simți în neputință de a trăi. Nu-ți poți închipui, maică, cît este de frumoasă și de înțeleaptă! Tot ce se poate numi cualitate și simț, Dumnezeu a întrunit în sufletul acelei tinere fete. Ca să se încredințeze cineva despre toate acestea, va trebui să o vază, să o asculte, și va vedea că florile cele frumoase nu cresc numai în grădinile nobililor și avuților, ci unde naturei îi place să le planteze. Ei bine, maică, fata Sălcianului este floarea cea mai frumoasă și cea mai dulce din cîte pot esista pe glob; cînd am văzut-o, m-am oprit fără voie-mi, am admirat-o, am iubit-o, și astăzi o idolatrez.

Elena ascultase pe Alexandru cu cea mai mare băgare de seamă. Ea nu se putu opri de a lăcrăma la descrierea făcută asupra fetei Sălcianului, și fiindcă era departe de a dezaproba un amor atît de inocent, cît și. rar în lumea în care trăim, se grăbi a-i răspunde:

— Îți dau toată dreptatea, copilul meu, ca să idola- trezi pe o fată care posedă atîtea cualități. Aprob întru toate amorul tău pentru dînsa și vă binecuvîntez pe amîndoi de acum. Din parte-mi ești liber să o iei dacă nu poți altfel și sunt sigură că vei fi fericit cu dînsa.

— Îți mulțumesc, maică, zise Alexandru sărutînd în mai multe rînduri mîna Elenei. Te recunosc de buna mea mumă, căci ai o inimă nobilă și frumoasă. Dar tatăl meu!… tatăl meu, ce are el cu mine de mă face să fiu atît de nenorocit?!

Și Alexandru nu-și putu reție la aceste din urmă cuvinte cîteva lacrămi, carii părură deodată în ochii săi-

— Dar ce ai, copilul meu? întrebă Elena îmbrățișîn-du-l și sărutîndu-l pe frunte.

— El nu este tatăl meu și nici că-l voi mai recunoaște în viață-mi; a căutat să-mi păteze onoarea, și mi-a pătat-o; a voit să sfărâme înaintea mea orice fericiri, și le-a sfărîmat. În fine, la întoarcerea mea în București din esiliul unde fusesem aruncat de dînsul, am alergat să văz și să întîlnesc pe Maria, și nu am găsit-o.

— Nu ai aflat unde este?

— Nu, maică; ba încă nu am nici o știință, dar vor umbla, o voi căuta pîn locurile unde nu poate străbate persecutările tatălui meu, și sper în Atotputernicul că-mi va ajuta în căutările mele.

— Și o vei găsi, Alexandre. Ce l puțin i-ai luat urma?

— Tot ce știu de sigur este că împreună cu muma sa au plecat din București, după ce mai întîi au dat de zestre casa și marfa ce aveau unei tinere copile, rudă a lor, pe care-a a măritat-o după un băiat minunat, pe care-l iubea.

— Sărmanele femei! zise Elena cu compătimire. Tată un act din cele mai nobile și de care nu sunt capabili avuții și nobilii noștri. Și au făcut toate acestea, Alexandre?

— Da, maică, și au plecat fără ca să spuie cel puțin acelei rude protegiate unde se duc și pentru care cauză.

— Nu e de mirare ca tatăl tău să le fi amenințat și să le fi gonit din București ca să nu-ți mai găsești amanta la întoarcere.

— Este prea cu putință, ba încă sunt încredințat din propunerea ce mi-a făcut ca să iau pe fata Gorniceanului.

— Pe fata Gorniceanulu?… Nu te înșeli, Alexandre? strigă Elena cu mirare.

— Da, maică; tocmai pe dînsa, și cu toate că este nobilă și avută, poate și virtuoasă, dar mie nu-mi place și fiindcă nu-mi place, nu o poci lua de soție.

— Nu este de plăcut, Alexandre; mai întîi că acea fată, departe de a fi virtuoasă, se zice că-și are onoarea compromisă. Dar spune-mi ce ai răspuns tatălui tău? Datu-i-ai vreo promisie?

— Din norocire nu i-am promis nimic, maică, adecă, nici că priimesc, nici că nu priimesc. I-am arătat numai că mai întîi am grabă a veni să te văz și să mă consult cu dumneata, și că după întoarcerea mea îi voi da răspunsul definitiv.

— Prea bine ai făcut și nici că puteai urma mai în- țelepțește. Dar el ce ți-a zis cînd i-ai dat un asemenea răspuns?

— Nu a zis nimic, dar nu părea mulțumit; cu toate acestea a avut cu mine ca niciodată o conduită foarte frumoasă și destul de blîndă pentru caracterul lui.

Alexandrii nu putu vorbi mai mult căci în acest moment auzi un zgomot de pași. El se întoarse ca să vază ce este și își îndreptă privirile spre locul de unde ieșea. Elena, care auzise ca și Alexandru, făcu asemenea.

Ei zăriră la o mică distanță două femei ce veneau spre dînșii, dintre carii una se recunoscu după îmbrăcăminte că era servitoarea lor iar cealaltă care era acoperită de haine negre nu se putu deosebi cine să fie. La vederea acelei necunoscute, Alexandru simți o mișcare grabnică, căci el crezu un minut că poate să fie Maria, dar această mișcare pieri deodată cînd fizionomia necunoscutei fu mai vizibilă.

— Cine să fie acea necunoscută îmbrăcată în haine negre? întrebă Alexandru pe muma sa.

— Nu o cunosc, răspunse Elena, dar crez că trebuie să fie vreo pătimașă care a venit să se caute la munte.

— Aceasta crez și eu căci sărmana femeie abia umblă și atitudinea corpului său dovedește destul că nu se bucură de o bună sănătate.

— Dar ce văz! strigă Elena cînd voiajoarea se apropie la cîțiva pași de dînșii. Este o rudă a noastră… este Virginia Nodreanca.

— Așa, eu sunt, iubită verișoară, răspunse Virginia, căci ea era. Am simțit o bucurie nespusă cînd am aflat că ești aici. Vom fi împreună dacă aceasta nu te supără.

— Mai încape îndoială, zise Elena care nu se gîndi a lăsa să se strecoare nici o umbră de nemulțumire pentru trecutul Nodreanchii. Vin’ să te sărut, Virginio. Compania dumitale îmi va procura o plăcere nespusă.

— Și mie nu mai puțină, verișoară, zise Virginia, lăsîndu-se îmbrățișată. Dar dumneata, Alexandre, ce mai faci?

— Îți mulțumesc, mătușică, răspunse Alexandru să- rutîndu-i mîna.

— Șezi, verișoară, zise Elena. Trebuie să fii ostenită; te văz palidă… suferi?

— Prea mult, zise Virginia năbușind o oftare și ocu- pînd un loc între Alexandru și Elena. Sunt prea bolnavă și prea slabă. Am venit să mă caut la munte ca să respir un aer mai curat și să încerc cura de zer.

— Și crez că-ți vor folosi prea mult, căci de la venirea mea aici am simțit o prefacere mare în sănătatea mea.

— Dar ce ai, verișoară?

— Nu prea sunt bine… pătimesc de mici lucruri, murmură Elena, făcînd un semn pe furiș Virginiei. Afară de aceasta, știi că vara nu poate trăi cineva în București din pricina prafului și a căldurei.

— Este prea adevărat, zise Virginia căutînd a schimba conversația. Dar am uitat cu desăvîrșire Bucureștii. Este mult timp de cînd i-am părăsit și abia dacă-mi mai adue aminte de dînșii. De cînd m-am călugărit sau mai bine de cînd am părăsit lumea ca să mă îngrop de vie într-o monastire, nu m-am mai gîndit decît la sufletul meu, ca prin rugăciuni să-l limpezesc de toate greșalele trecute. Acele greșale pe carii le cunoști, verișoară, și de carii roșesc totdauna, mă urmăresc neîncetat pînă chiar și în locul retragerei mele. Ele m-au redus în această poziție deplorabilă. Pieptul meu, nemaisimțindu-se în stare ca să se lupte în contra palpitațiilor, în contra insomniilor și în contra mustrărilor de cuget, carii mă turment în tot momentul, a căzut subt aceste întreite lovituri și-mi anunță că suferințele mele vor înceta în curînd. Îmi ră- mîne dar puține zile de trăit și mulțumesc lui Dumnezeu că printr-aceasta mă scapă de o viață a cărei durată este pentru mine un supliciu.

Pe timpul cînd călugărița se tînguia astfel de mîhnirile ce încerca, Elena simțea că suspinele îi năbușesc respirația. Cîteva lacrămi, ce apărură în ochii ei și carii fură vizibile sărmanei Virginii, dovediră acesteia că Elena era mișcată de povestirea ei. Alexandru compătimea deopotrivă cu muma sa de soarta acelei sărmane femei, și, ca să o console, veni în ajutoru-i.

— Nu trebuie să te mîhnești atît de mult, mătușică, îi zise el. Socotești că numai dumneata singură suferi și că ești nenorocită? Te-ai înșela prea mult; mă dau de esemplu pe mine și te întreb: crezi că sunt fericit sau nu?

— Totul mă face să presupui că trebuie să fii fericit, Alexandre, se grăbi a răspunde Virginia. Nimic nu-ți lipsește: juneță, bogățiă, nobleță, afară numai de nu vei fi sănătos.

— Iată că te înșeli, mătușică. Este adevărat că nimic din cîte arătași nu-mi lipsește, dar să nu crezi să numai aceste bunătăți poate face pe un om fericit. Sunt alte împrejurări, carii îmi sapă sufletul și carii mă fac mult mai nenorocit decît dumneata.

— Se poate, Alexandre; nimic nu este cu neputință în lume. Dar la vîrsta dumitale, ce alte supărări ai putea avea decît aceea a vreunui amor nenorocit

Alexandru nu găsi un cuvînt a răspunde Virginiei și aceasta înțelese îndată din tăcerea lui că ceea ce zisese era adevărat. Elena, care pînă aci nu proferase un singur cuvînt despre aceasta, se adresă către călugăriță:

— Trebuie să ne consolăm deopotrivă, dragă Virginio, căci nimeni dintre noi nu este mai fericit unul decît altul. Toți trandafirii au ghimpi și ai celor frumoși sunt cei mai mari și cei mai înțepători.

— Așa este, verișoară, dar dă-mi voie să-ți spui că clacă dumneavoastră vă consolați mai lesne decît mine, cauza este că suferiți fără drept sau cu speranța de a vi se îmbunătăți soarta. Cu mine este cu totul altfel, căci sufer fără speranță și sunt turmentată de mustrările de cuget ale unei nenorociri pe carea mi-am cauzat-o însumi.

— Eu nu te găsesc vinovată, Virginio. Este adevărat că ai comis o greșală, clar spune-mi carii alții nu comit mult mai grele? Dumneata ai fost înșelată sau mai mult destinul ți-a fost nenorocit. Omenirea este amăgită de tot felul de feblețe și de tentații, și o femeie este supusă la toate acestea mai cu seamă cînd în menagiul său nu a fost poate destul de fericită.

— Îți mulțumesc, verișoară, de atîta bunătate Și indulgență. Ele caracterizează numai inimile nobile și frumoase ca a dumitale. Sper că voi uita cea mai mare parte din supărările mele trecute aflîndu-mă lîngă dumneata. Voi închiria și eu o casă în apropiere de a dumitale și ne vom vedea în toate zilele.

— Aceasta este și dorința mea, dragă Virginio. Alexandru a venit numai să mă vază și nu crez că va rămînea mult timp lîngă mine.

— După împrejurări, buna mea mumă. Voi sta să mă încredințez dacă în adevăr ești mai sănătoasă, precum mi-ai arătat, în urmă voi pleca, dar mă voi reîntoarce o dată și de două ori poate; aceasta va atîrna iarăși de împrejurări. Te poci însă asigura că vei pleca de aici însoțită de mine.

— Nu cer atîtea sacrificii de la tine, bunul meu copil, zise Elena îmbrățișîndu-l. Vei veni dacă vei fi liber și clacă nimic nu te va împiedeca. Eu sunt mulțumită că te-am văzut și că ești sănătos.

La aceste demonstrări de amor matern și filial, Virginia nu se putu opri de a lăcrăma zicînd:

— Văz că ești fericită, verișoară, căci ai un copil care te iubește și care te face să uiți orice supărări ai putea avea. Rîvnesc la această fericire, căci clacă Dumne- zeu mi-ar fi dăruit un copil care să mă console și care să mă iubească, cum Alexandru te iubește pe dumneata, atunci nu aș mai fi avut curajul să zic că sunt nenorocită; zidurile monastirei, pe carii le-am ales de refugiu, nu mi s-ar fi părut triste și întunecoase; sunetul clopotelor nu mi-ar fi prevestit moartea și supliciul la care cuget; un copil ar fi întrunit toate gîndirile mele, toate dorințele și toate speranțele în amorul ce aș fi avut pentru dînsul; și chiar de aș fi fost espusă a nu-l vedea decît foarte rar, totuși întristarea nu mi-ar fi cîștigat toată ființa, nici ar fi putut vreodată să mă reducă în această stare deplorabilă.

— Ai dreptate, Virginio, zise Elena compătimind. Un copil pentru o mumă este legătura inimei cea mai sublimă, o adevărată și simțibilă fericire; și aceasta nimeni nu o poate cunoaște sau înțelege ca mine. Dacă dumitale, Virginio, nu ți-a dăruit Dumnezeu un copil, este în adevăr o lipsă mare în esistența dumitale. Cu toate acestea omul este făcut să se atașeze, să înlocuiască această lipsă, alegînd de obiectul afecției sale pe un copil străin adoptat, pe o amică, și este de mirare cum dumneata nu ai făcut aceasta.

— Am căutat, buna mea verișoară, dar nu am avut parte să găsesc vreo ființă pe care să o poci iubi, în care să contez și cu care să poci uita urîtul.

— Ei bine, nici o călugăriță nu a putut să-ți cîștige inima, să-ți merite dragostea?

— Nici una, căci mai toate sunt fără simț și nepăsă- toare. Ele trăiesc ca animalele, ca să mănînce și ca să doarmă, și se cred cele mai nenorocite cînd clopotele vin să turbure trîndăvia care joacă rolul cel mai mare în monastire. Iată de ce ființe sunt înconjurată și judecă, verișoară, dacă aș fi putut face o bună alegere. Cu toate acestea, acum în urmă, găsisem pe aceea ce-mi trebuia, dar nu știu dacă mă voi mai întoarce la monastire. Cu cîteva zile înainte de a porni de acolo, am văzut două femei care aveau aerul prea nenorocit. Una dintr-însele, cea mai tînără, avea o fizionomie așa de frumoasă, așa de blîndă și de îngerească, încît nu m-am putut opri de a o admira. Am întrebat-o, am conjurat-o să-mi spuie cauza care le-a făcut a veni în monastire și pentru tot răspunsul mi-au zis că vor să se călugărească și că secretul care le-au silit să facă acest pas îl va înghiți mormîntul deodată cu dînsele.

Alexandru ascultase aceste clin urmă cuvinte ale călugăriței cu o băgare de seamă nedescriptibilă, căci înțelese îndată că acea tînără femeie frumoasă ca un înger și care avea aerul atît de nenorocit nu putea să fie alta decît Maria. Pe de o parte, el nu se mai simți de bucurie că întîmplarea venise să descopere locul refugiului amantei sale, iar pe de alta, inima i se strînse la cugetarea că ele plecase să se călugărească din cauza unei împrejurări înconjurată de mister. De aceea, îndată ce Virginia sfîrși de a vorbi, se grăbi a-i face întrebările de care avu trebuință spre a se lumina cu desăvîrșire.

— Scumpă mătușică, îi zise el. Din cele ce-mi spu- seși, nu-ți poci esprima cît compătimesc la soarta dumitale și cît aș dori să se schimbe spre bine. Vei fi însă destul de bună ca să-mi faci descrierea fizionomiilor acelor două femei carii au venit să se călugărească la monastire, precum și cine sunt?

— De ce nu, Alexandre? zise îndată Virginia. Iată ce știu în privința lor: În ziua cînd mă găteam de plecare, aflu de la călugărițele din monastire că sosise două femei să se călugărească și că simțeau destulă nemulțumire despre aceasta, căci măreau numărul personalului și că printr-aceasta se împovărau cheltuielile monastirei. Fără a voi să ascult tînguirile acelor călugărițe, cu carii eram obicinuită, avui curiozitate să le văz, crezînd că poate să fie vreuna din cunoștințele mele. Fusei condusă la dînsele și le găsii triste și împovărate. Una dintr-însele era bătrînă, dar bine făcută și încă frumoasă. Ea purta o haină neagră și de această coloare îi era și rochia. Ce alaltă era așa de tînără încît să fi avut cel mult șaptesprezece ani. Fizionomia acelei copile este una din cele ce-se pot compara fără greșală cu a unui înger de amor și de virtute. Niște ochi mari, albaștri și melancolici erau înconjurați de niște sprincene atît de bine împreunate încît nici pensula celui mai bun pictor nu ar fi fost capabilă să reproducă cu credință originalul. Un păr galben, lung și moale, ca mătasea, cădea în negligență pe niște umeri albi ca laptele. Mai adăogînd la toate acestea o peliță albă, curată, o gură rumenă, potrivită și o talie din cele mai elegante, voi sfîrși o mică parte din descrierea frumuseței acelei tinere copile, a cărei înfățișare cauzase admirația tutulor.

— Dar care era numele acelor femei? întrebă Ale- xandru sculîndu-se și scoțînd batista ca să șteargă sudorile ce-i curgeau pe frunte.

— Se vede că le cunoști, Alexandre, căci iei un interes mare ascultîndu-mă?

— Grăbește, verișoară, căci m-ai face să sufer prea mult.

— O! Dumnezeul meu! de vreme ce este așa, mă voi grăbi, Alexandre. Dacă nu mă înșel, mi se pare că bă- trîna era muma acelei copile, căci îi zicea Marioara mamii, copilița mea. Iar pe bătrîna nu știu cum o cheamă.

— Destul, strigă Alexandru care devenise roșu ca focul. Numai rămîne îndoială că ele sunt. Îți mulțumesc, verișoară. Dumnezeu te-a trimis aici pentru fericirea mea. Mi-ai făcut o îndatorire pe care nu știu dacă ți-aș putea-o recunoaște în viață-mi pe cît merită.

— Dar ce găsești îndatoritor în spusele mele? întrebă Virginia cu mirare. Ce interes poți lua la descrierea ce făcui asupra acelor două femei?

— Iau interesul cel mai mare, mătușică, căci acea tînără fată este obiectul care mă făcuse pînă la venirea dumitale cel mai nenorocit. Dar acum voi fi fericit, mă- țușică. Știu unde se află, mulțumită lui Dumnezeu și fericitei întîmplări care te-a adus aici.

Virginia nu mai zise nimic căci ea înțelese mai mult decît voia să știe. Ea privi pe Elena, care îi făcu un semn pe furiș. Iar Alexandru, în culmea nerăbdărei și zăpăcit de nuvela ce aflase, începu a se preumbla de colo pînă colo fără a ști ce face.

Elena îl privea neîncetat și suspină la gîndirea că Alexandru va trebui să plece și că va fi lipsită de copilul său pe care ar fi voit să-l reție lîngă dînsa cel puțin o săptămînă. Cu toate acestea, ea se sili a contraface bucuria și să arate tot într-o vreme că și dînsa împărtășește aceeași fericire ca și dînsul.

Virginia dorea să facă întrebări Elenei asupra acestei împrejurări, dar ea nu găsi timp, căci Alexandru veni deodată în mijlocul lor:

— Uitasem să te întreb, mătușică, despre ceea ce era mai interesant. Nu mi-ai spus de la care monastire ai venit sau la care ai lăsat pe acele femei?

— Monastirea Dintr-un lemn este locul refugiului meu.

— Departe este de aici acea monastire? întrebă Alexandru cu grabă.

— Cam departe, răspunse Virginia. Este peste Olt, și cu birja crez că de aici pînă acolo poate să umbli vreo două zile neîntrerupt.

— Eu crez că-mi vor fi destule douăzeci și patru ore, zise Alexandru reîncepînd a se preumbla, voind prin- tr-aceasta a-și liniști emoțiile sufletului.

— Așadar vei pleca, Alexandre? îl întrebă Elena surîzînd.

— Vezi bine că trebuie, buna mea mumă, răspunse el apropiindu-se. Mîine pînă-n ziuă, voi fi pe drum.