Mistere din București/Doi amanți

 

Monastirea Dintr-un lemn este una din monastirile cele mai vechi ale României. Această monastire, care este situată pe o muchie de deal în partea despre nord- vest a Rîmnicului-Vîlcei, sub numirea Dintr-un lemn, datează de la al patrusprezecelea secol, de cînd adecă s-a făcut descoperirea următoare.

Se asigură că într-o noapte de vară, mai mulți ciobani se aflau cu oile în partea locului, care nu era alt decît o pădure, culcîndu-se lîngă un stejar gros și nalt, în lipsă de orice fel de colibă sub carea să se adăpostească, unul dintre dînșii văzuse în vis, pe la o oră foarte înaintată a nopței, o icoană a sîntei Marie, care se afla înîntrul acelui stejar. Această vedere îl făcu să se deștepte. El se sculă îndată, privi stejarul la lumina lunei și însemnă cu vîrful cuțitului partea locului unde i se prezentase icoana. După aceasta strigă pe toți tovarășii săi, carii dormeau profund și carii, la un asemenea apel, se deșteptară spăimîntați în temerea că li s-a întîmplat vreo nenorocire. Fiecare se grăbi a face întrebări ciobanului și acesta le comunică în detaliu visul ce făcuse. Mirarea fu generală și respectul către religie îi coprinse pe nesimțite. Ei se consultară dacă trebuie să facă operația noaptea sau să o amîne la ivirea aurorei, iar ciobanul care avusese fericitul vis propusese a o începe îndată căci luna era luminoasă și stejarul destul de vizibil. După ce el arătă la toți locul unde văzuse icoana, fiecare începu a tăia și a scobi stejarul cu cuțite și cu tesle cu cea mai mare băgare de seamă. Cînd ei înaintase cu lucrarea scobiturei la o palmă înîntrul stejarului, aurora începu a se ivi și ciobanul care visase fu cel dintîi care zări un colț al icoanei. Visul fusese o realitate, căci după ce se tăie copaciul și după ce icoana întreagă rămase vizibilă, ciobanul căzu în genunchi și încredință pe tovarășii săi că era astfel precum i se arătase în vis.

Religioșii ciobani formară după aceasta, numai din crăcile și din lemnul stejarului, o mică biserică în mijlocul căreia se afla icoana.

După o trecere de mai mulți ani, cînd acea biserică de lemn începuse să putrezească și să nu mai fie în stare să reziste puterei vînturilor și umezelei, proprietarul acelui loc clădi o altă biserică de zid și transportă-acolo icoana minunată unde esistă și pînă astăzi și unde de la 1700 încoaci se fondă ca monastire de maici și se înzes- tră de principele C. Brîncoveanu.

După ce aruncarăm o privire asupra originei acestei monastiri, să ne introducem și într-însa ca să găsim pe Maria și pe Elisaveta unde se aflau de mai multe zile.

Această monastire, care, precum văzurăm, este situată în mijlocul unei păduri ce esistă și pînă astăzi, nu înfățișază voiajorului la prima vedere decît niște ziduri lungi și nalte, mai mult ruinate, în mijlocul cărora este poarta principală a intrărei, făcută în zid în formă de boltă. Dasupra acelei porți boltită se ridică un turn sau clopotniță, ceea ce se vede mai la toate monastirile din țară, carii nu au luat încă o prefacere după o arhitectură mai modernă.

Intrînd cineva pe acea poartă, se va găsi într-o curte spațioasă și va vedea o încăpere lîngă poartă destinată pentru iconomul monastirei și pentru voiajori, și altele diferite, precum grajduri, șoproane și coșare pentru animale. În fundul acestei curți se prezintă spectatorului o altă poartă de mărimea și în forma acesteialte care are intrare în monastire în mijlocul căreia este situată biserica, ocolită din toate părțile de chiliile călugărițelor, carii cad în ruină. Numai biserica este solidă, mare și frumoasă, căci s-a reparat în mai multe rînduri.

În urma acestei scurte descrieri este de crezut că lectorul a putut dobîndi o mică idee despre istoricul și despre poziția monastirei Dintr-un lemn, în care nu se găsește nimic de admirat, căci pe lîngă clădirile ei ordinare, se află încă și izolată în mijlocul pădurei, unde pare a fi mai totdauna tristă.

Elisaveta și Maria găsise de cuviință a se înfunda în acea monastire depărtată de București ca să se ascunză cît s-ar putea mai mult de Alexandru pentru care Maria și suvenirea ei nu mai trebuia să esiste.

Găsindu-se în monastire, unde își propusese să petreacă restul zilelor sale, sărmana copilă simți că inima-i se strînge și că tot urîtul vine să-i umple sufletul. Pentru nenorocita Maria, zidurile monastirei semănau cu ale unei temnițe eterne, și mai mult încă, căci acele ziduri pentru dînsa erau acelea ale mormîntului. Elisaveta suferea mai puțin, căci buna bătrînă nu regreta lumea pe care o părăsise; pentru dînsa, lume, fericire și consolație era numai scumpa sa copilă, pe care nu o pierdea un minut din vedere.

Călugărițele din monastire le făcuse mai întîi o prii- mire foarte rea pentru că Maria era frumoasă și pentru că prevedeau o jenă în cheltuielile monastirei. Dar cînd Elisaveta le încredință că ele venise să trăiască eu al lor fără ca să împovăreze monastirea, și cînd buna Maria făcu mici prezente în objecte și în bani, la cea mai mare parte dintre călugărițe, acestea începură a schimba urîtele maniere ce-și propusese a avea cu dînsele.

În primele zile, Elisaveta însoțită de o călugăriță bătrînă se siliră a face pe Maria să uite mîhnirea de care era coprinsă, și în această intenție o preumblară pîn toate locurile învecinate, îi arătară tot ce era mai demn de văzut, și în fine, prin consolații, prin esemple și prin povestiri de suferințile sfinților martiri căutară să-i întărească inima și să o hotărască a îmbrățișa cu mulțumire o viață consacrată sufletului și divinităței.

Maria se consola cîteodată, dar aceasta se întîmpla numai cînd era în companie cu muma sa și cu acea călugăriță, care părea a fi cea mai cumsecade din toate tovarășile ei. Iar cînd rămînea singură, suvenirile trecutului se prezentau dinaintea ei și o făceau să suspine neîncetat.

Într-o după-prînz, pe cînd muma sa se afla în biserică, ca să asculte serviciul divin, și ei nu voia să o însoțească, urîtul și multele gînduri o turmentară atît de mult, încît cu tot curagiul de care se întări spre a le depărta din memoria sa, îi fu cu neputință. Ea avu trebuință de aer, ceea ce o făcu să iasă din chilia ce ocupa. Cînd se văzu în curtea monastirei, apucă spre poartă, intră în curtea economiei, și neștiind ce face, nici unde se duce, ieși la drum și se așeză în nesimțire pe o laviță de scînduri de brad ce se afla la poarta principală a În- trărei. Acolo, ea respiră mai liber și cînd băgă de seamă că este singură și ineespusă privirilor, dete curs lacrămilor ce o înecau și carii erau singura ușurare a suferințelor ei. După ce vărsă atîtea lacrămi cîte poate scoate amorul dintr-o inimă jună și inocentă, se liniști un moment și își îndreptă privirile spre pădure în fața căreia se găsea. Ea ascultă ciripiturile și vesele cîntece ale pasărilor ce zburau pe arbori, și rîvnind la fericirea lor, nu se putu opri de a îneca în sînul său cîteva suspine și de a ruga pe Dumnezeu ca să-i deschiză un mormînt și să o scape de o viață torturoasă, care-i zdrobea sufletul.

Trecuse aproape un cuart de oră de cînd Maria se afla în această poziție și era dispusă să se scoale ca să reintre în monastire,, cînd aude deodată sunetul clopotelor a opt cai de poștă ce se zăreau în depărtare și carii luase direcția spre monastire. Cuviința, cerea ca să se depărteze de acolo, dar un presimțimînt o țintui pe lavița unde se găsea. O trăsură se apropie, se oprește la o mică distanță, și Alexandru, căci el era, care o zărise și o recunoscuse, sare din trăsură, vine ca fulgerul și nu se oprește decît în brațele amantei sale.

Își poate cineva închipui fericirea ce resimțeau în acest moment Alexandru și Maria după o lipsire atît de lungă. Un cuart de oră ei rămaseră îmbrățișați fără ca să poată profera un singur cuvînt. Emoția le astupase vocea șl aveau nevoie să-și reție palpitațiile inimei.

Alexandru nu se putea sătura de a privi pe scumpa sa Maria și aceasta nu putea crede la o asemenea fericire neașteptată. A vedea pe Alexandru în acel loc înfundat, oare nu era un vis pentru sărmana copilă! ?

— În sfîrșit, te-am găsit, Maria mea, zise Alexandru după cîteva minute. Dar unde te găsesc, Dumnezeul meu!

— Nu-mi face întrebări, Alexandre, căci nu aș fi niciodată în stare a-ți răspunde. Lasă-mă să mă bucur de fericirea de a te revedea.

— Scumpă Marie! zise Alexandru îmbrățișînd-o pe frunte. Așa este că nu mă așteptai, sau cel puțin că nu credeai că aș putea pătrunde în acest loc misterios?

— Mărturisesc că nu poci înțelege de unde ai aflat că sunt aici. Plecarea mea din București a fost așa de secretă că nici Tincuța nu știe încotro mi-am îndreptat pașii.

— Și cu toate acestea, o fericită întîmplare m-a făcut să-ți iau urma. Te-am căutat pe acasă, am întrebat pe Tincuța și în adevăr de la dînsa nu am putut afla nimic. Dumnezeu însă mi-a venit în ajutor, căci ducîndu-mă la Penteleu să văz pe muma mea, unde se află pentru căutarea sănătăței, am întîlnit pe o călugăriță din această monastire, rudă a noastră, care venise și dînsa să-și caute sănătatea. Între alte întrețineri ce am avut cu dînsa, mi-a vorbit de dumneata și de mama Elisaveta, și că, sosiserăți în monastire cînd ea era gata de plecare. Din descrierea ce mi-a făcut, nu am mai rămas la îndoială că ești dumneata, Mario, și am zburat să te văz, să te îmbrățișez și să ne unim pentru eternitate. Vezi bine, scumpă Mario, că Dumnezeu ne iubește pentru că și noi îl adorăm, și că dorința lui este ca să întrunească două suflete carii nu pot respira unul fără altul.

— Sunt fericită ascultîndu-te, Alexandrul meu, zise Maria înecînd un suspin. Sunt consolată că te-am văzut; dar pentru mine nu mai esistă fericire, nu-mi mai este permis a-ți spune că te iubesc, căci Maria nu e demnă, de a mai fi consoarta lui Alexandru, ba încă nu mai poate pronunța nici chiar numele lui. Sărmana mea inimă este zdrobită, sfîșiată, de acum înainte totul pentru dumneata, Alexandre; pentru mine izolația, monastirea și mormîntul. Nu suntem liberi a ne uni pe acest pămînt. Dacă în adevăr esistă o altă lume, unde respiră egalitatea și dreptatea, cînd sufletele noastre se vor introduce vreodată, numai acolo ele vor fi nedespărțite pentru eternitate.

— Ce zici, Mario? strigă Alexandru făcînd un pas înapoi. Îmi ții un limbagiu care mă face să tremur. Cuvintele dumitale îmi rătăcesc mintea. Explică-te, căci altfel aș înnebuni.

— Te rog să nu ceri esplicații, zise Maria cu lacrămile în ochi. În inima mea zace un secret pe care-l va înghiți mormîntul deodată cu mine. Alexandre, te conjur, nu căuta să-l afli. căci aceasta este cu neputință. Stăruința dumitale ar fi atîtea lovituri cîte nu le poate îndura o ființă umană. Fugi de mine, căci nu mai sunt demnă de dumneata; viața mea va fi scurtă, și odată în mormînt, vei uita pe sărmana fată care ți-a cauzat prin amorul ei atîtea nenorociri!

La aceste din urmă cuvinte, suspinele înec cu desă- vîrșire pe nefericita Maria și lacrămile încep a-i curge în șiroaie. În această stare ea se aruncă la gîtul lui Alexandru, își pleacă capul pe pieptul lui, și cu vocea în-terumptă de suspine, zise în desperarea cea mai mare:

— Dumnezeul meu! De ce nu poci espira! Ce altă fericire mai mare ar fi pentru mine decît aceea ca să mor în brațele aceluia pentru care mi-a plăcut să trăiesc!

Alexandru își pierduse capul și, văzînd pe Maria în atîta desperare, suspinele îl înec deopotrivă și lacrămile lui se confundară cu ale ei. Nemaiputînclu-și susține echilibrul, el se așază pe laviță ducînd în brațe pe Maria pe care o lipește de pieptul său.

Călugărițele ieșise de la biserică și Elisaveta negăsind pe Maria în camera unde o lăsase, se informase de dînsa și aflase că apucase pe poarta economiei. Ea alergă în căutarea ei și, ajungînd la poartea principală a intrărei, se opri deodată cînd auzi și recunoscu vocea lui Alexandru. Buna bătrînă nu voise să turbure fericirea ce Alexandru și Maria resimțeau prin întrevederea lor și găsise de cuviință a-i asculta fără să se arate decît cînd prezența ei ar fi trebuincioasă.

Astfel dar, ea auzise totul ce se petrecuse între Alexandru și Maria și cînd se făcu tăcere, înaintă spre dînșii. Aceștia, îndată ce o văzură, se sculară după laviță, și tînărul Dăngescu alergă să-i sărute mîna.

— Bine te-am găsit, buna mea mamă Elisaveto, îi zise el. Mă bucuram cînd am aflat unde sunteți, dar mă simt cel mai nenorocit după ce v-am găsit. Maria este tristă și ascunde de mine ceea ce ar trebui să-mi spuie.

— Poate are dreptate, domnule Alexandre. Aflînd ceea ce voiești să știi, sunt sigură că ai fi așa de nenorocit ca și dînsa.

— Dar acest secret trebuie să fie teribil, strigă Alexandru rătăcit. Dumnezeul meu, crez că încep a-l înțelege… mi-e frică… nu știu ce am… sufer… ajutor!

Și Alexandru cade în nesimțire.

— Alexandre, ce faci? strigă Maria speriată. Mamă… Alexandru moare… a murit… și eu…

Maria nu putu sfîrși că căzu la rîndul său lîngă Alexandru.

Elisaveta începu să-și frîngă mîinile și să strige ajutor. Ea era singură, căci servitorii lui Alexandru intrase de mult timp cu trăsura în curtea economiei. La o asemenea îndoită nenorocire, sărmana bătrînă, la vîrsta ei, trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie, dar Dumnezeu o întări de curagiu ca să dea ajutorul putin- cios acelor doi amanți nenorociți. Printr-o fericită întîmplare, o țărancă trecea pe acolo cu două doniți cu apă atîrnate de o cobiliță ca să le ducă la locuința ei ce se afla în pădure. Elisaveta, care o zărește, o cheamă la dînsa, și țăranca, văzînd nenorocirea ce se întîmplase, se grăbi a alerga la chemarea ce i se face.

Elisaveta și țăranca începură a stropi cu apă rece pe Alexandru și pe Maria și a-i freca pe mîini și pe frunte cu toată graba și puterea ce se cer în asemenea împrejurări. Tinerii amanți nu întîrziară de a deschide ochii și de a se scula cînd leșinul de care fusese coprinși fu înlăturat prin ajutorul acelor două brave femei.

Maria fu cea dintîi care se ridică de jos, ceea ce făcu ca Alexandru să nu știe că a leșinat deodată cu dînsul. Ce l dintîi lucru ce făcu tînără fată fu a privi pe amantul său:

— Ești bine, Alexandre? îl întrebă ea cu grabă. Cum te simți?

— Ceva mai ușurat, răspunse Alexandru sculîndu-se ajutat de Elisaveta. Dar nu m-a văzut nimeni cînd am căzut în nesimțire? adăogă el uitîndu-se pîmprejur.

— Nimeni, domnule Alexandre, răspunse Elisaveta. Afară numai de această bună femeie care trecea pe aici și care a binevoit a veni în ajutorul nostru.

— Îți mulțumesc, draga mea, zise Alexandru întor- cîndu-se spre țărancă. Te rog să nu spui la nimeni despre ceea ce ai văzut. Osteneala drumului îmi făcuse rău și din nenorocire sunt cam slab. Te rog, priimește aceasta.

Și Alexandru scoate din buzunar un galben pe care-l înaintează țărancei. Dar aceasta nu-l priimește și se depărtează zicînd:

— Păstrează banii, domnule, căci nu mi se cuvine atîta plată pentru că m-am oprit cîteva minute ca să-ți dau un mic ajutor.

— Sărmană femeie! zise Alexandru după ce se de- părtă țăranca. Ce să crează cineva de neinteresarea acestor oameni săraci, onești și îndatoritori!

— Că sunt prea puțini în lume, observă Maria. Inimile oamenilor simpli nu sunt corumpte ca ale celor din capitală.

— Este adevărat aceasta, zise Elisaveta. Și iar bine că se mai găsesc în lume asemenea ființe. Dar să in-trăm în monastire, domnule Alexandre; ești ostenit de drum, ești slab; poate ai trebuință să mănînci ceva, să bei puțină apă rece. Crez că aerul îmi va face bine, mamă Elisaveto. Și după ceea ce mi se întîmplă, am trebuință să mă răcoresc, căci capul îmi este greu și arde ca un volcan. Cu toate acestea, vom intra în monastire dacă aceasta este plăcerea dumneavoastră.

— Vom intra cînd vei găsi dumneata de cuviință. Alexandre, și cînd te vei simți liniștit și răcorit, se grăbi a zice Maria. Timpul este frumos și această laviță este destul de lungă ca să putem ședea cîte trei pe dînsa.

— Îți mulțumesc, Mario. Să ședem pe această laviță unde te găsii la venirea mea și care nu se va șterge niciodată din memoria mea. Dar ce ai? Dumnezeul meu! te văz palidă, buzele-ți sunt albe. Ești bolnavă, Mario?

— Nu sunt bolnavă, Alexandre, nu am nimic; în- tîmplarea leșinului dumitale m-a speriat, dar acum mă simț bine.

Cîte trei vin să se așeze pe lavița de lîngă poartă, triști și cu capul plecat. Alexandru la mîna Măriei în ale sale și o privește cu tandrețe:

— Pentru ce să fim atît de mîhniți, scumpă Mario? îi zise el. Pentru ce un secret fatal să fie piedica feri- cirei noastre? Ei bine, Mario, oricare ar fi acel secret teribil, oricare ar fi acea nenorocire ce crezi că te oprește de a fi consoarta mea, eu le neconsider, căci le atribui fatalităței; le condamn, de vor fi fost țesute de infamie; îmi este destulă convicția că Maria mea a căzut victimă fără ca să fie culpabilă.

— Așa, domnule Alexandre, zise Elisaveta suspinînd. Sărmana mea copilă a fost victima unei infamii grozave, de necrezut. I s-a răpit onoarea în modul cel mai criminal…

— Mamă, ce voiești să zici? strigă Maria interum- pînd-o și ascunzîndu-și capul în amîndouă mîinile. Dumnezeul meu, nu mai sunt în stare să sufer rușinea după dezonoare!

Și Maria începu a plînge.

— Și eu nu mai sunt în stare să tac și să fiu liniștită, strigă Elisaveta aprinsă și sculîndu-se deodată după bancă. Este destul timp de cînd rabd loviturile atîtor nenorociri. Unii fac rele și alții le trag pe nedrept. Am jurat că nu voi mai tăcea: am pierdut onoarea numelui bărbatului meu pe care-l purtam amîndouă, nu am zis nimic; l-am pierdut și pe dînsul, și iarăși am tăcut. Acum ți se răpește onoarea din care pricină te consumi, te chinuiești și poate să și mori, și vrei să mai păstrez, tăcerea?… Nu, copila mea, aceasta îmi este cu neputință; nu mai poci năbuși în sufletul meu și această din urmă lovitură căci sunt înecată și însuși Dumnezeu nu crez: ca să fie liniștit.

La această auzire, Alexandru era în momentul de a cădea pentru a doua oară, dar el se reazimă de zid și se întărește cît poate ca să console pe Maria, care se găsea în starea cea mai periculoasă și care avea cea mai imperioasă trebuiință de încuragiare.

— Mario, scumpă Marie, îi zise el zdrobit de durere și cu o voce slabă. Această nenorocire mă privește mai mult pe mine. Dar consolă-te și privește-o ca una din grelele lovituri ale soartei noastre. Pentru mine ești tot acea Marie, tot acea floare care-mi nutrește sufletul. Te rog, iartă-mă căci acum, ca și totdauna, am fost cauza atîtor nenorociri.

— O nu, Alexandre; dumneata nu strici nimic, zise sărmana copilă înecînd un suspin. Din contra, eu am a-mi imputa că ai avut nenorocirea să mă iubești.

— Dar cum s-a întîmplat Dumnezeul meu? spuneți, care este autorul acestei ultragiu?

— Nu trebuie să-l afli, domnule Alexandre, ii răspunse Elisaveta. Să-l lăsăm în plata cerului ca să-și la osînda meritată după ce va intra în fundul infernului.

— Da, infernul, tortura, vor fi partea acelui nelegiuit, dar el nu trebuie ca pînă atunci să rămîie liniștit. Îi voi întoarce la rîndul meu loviturile ce ne-a dat. Trebuie să le simță mizerabilul, strigă Alexandru cu un aer teribil și sculîndu-se deodată după bancă. Îl cunosc, mamă Elisaveto, și îl crez capabil de orice crimă. Eu am fost fiul acelui criminal, dar de astăzi înainte voi fi inemicul lui, demonul care-l va tortura, supliciul în viață și după moarte.

Sîngele lui Alexandru era așa de revoltat încît îi ieșise în albul ochilor. La această vedere, Elisaveta se sperie și se grăbește a-i zice:

— Te înșeli, domnule Alexandre, căci adevăratul culpabil nu este tatăl dumitale.

— Nu căuta să-l mai acoperi, mamă Elisaveto, căci acum înțeleg totul. A profitat de absența mea în esiliu, și în timpul acesta a machinat proiectul de a nenoroci pe Maria ca să nu o mai poci lua de soție la întoarcerea mea. Vătaful de curte trebuie să fi fost complicele, în- demnătorul și esecutorul infamiei. O! dacă-l voi întîlni vreodată, îi voi face capul doage, îl voi zdrobi, îl voi spinteca.

Elisaveta și Maria nu găsesc un cuvînt a răspunde lui Alexandru, căci văzură bine că fără a-i da multe esplicații, el înțelesese totul. Sărmana copilă plîngea neîncetat și, în urma descoperirei, nu mai avea curagiu să privească în față pe Alexandru, ceea ce o făcu să-și ție încă fizionomia acoperită.

Alexandru, care se convinse și mai mult din tăcerea lor că bănuielile lui erau adevărate, simțind că mînia ce-l domina va avea rezultate triste, făcu o a doua încercare ca să se liniștească, dar nu putu, deși de liniște Maria avea trebuință deopotrivă cu dînsul. El se întoarce dar lîngă amanta sa și se reașază pe laviță lîngă dînsa.

— Văz că răul este făcut în toată oroarea lui și fără reparație, zise el aprinzîndu-se. Răzbunarea mea va fi teribilă, precum îți poți închipui, Mario, căci răpindu-ți onoarea, a răpit pe a mea. Ești inocentă, ești victimă; caută dar să fii răzbunată de acela pentru el cărui amor ai fost răsplătită printr-un șir de suferințe și de dureri. Această nenorocire, însă, precum te mai încredințai, nu mă oprește de a-mi lega soarta de a dumitale; din contra, mai mult decît totdauna trebuie să ne susținem. Cununia noastră se va săvîrși peste puțin timp; zic puțin, pentru că mai întîi îmi trebuie cîteva zile ca să calc pe cadaverul celui ce mi-a dezonorat fidențata.

Maria tresare și strigă:

— Peste al cărui cadaver, voiești să calci, Alexandre?

— Peste al aceluia care a aruncat o pată în onoarea și în fericirea mea.

— Ce te gîndești să faci? O! Dumnezeul meu! Iată că un nou drum de nenorociri se deschide înaintea mea!

Nu vei comite un omor, Alexandre, căci tot răul se va întoarce asupra dumitale și asupra mea.

— Poate crezi că voi să mă fac patricid?… Nu, Mario; intenția mea nu este de a comite o asemenea crimă, căci nu aș avea niciodată curagiul să omor pe acela care din nenorocire mi-a dat viața. Vorbesc de vătaful de curte; spune-mi, nu a fost el esecutorul infamiei?… ori…

— Liniștește-te, domnule Alexandre, interumpse Elisaveta. Ai trebuință să te conservi. Văz că pe negîndite am ajuns prea departe și că trebuie să afli împrejurarea astfel precum a fost. Dar mai-nainte de toate, încredințează-mă că nu vei comite omor, nici că te vei espune la o răzbunare care se va întoarce asupra dumitale și asupra copilei mele.

— Să nu te temi de aceasta, mamă Elisaveto. Voi face lucrurile astfel ca să nu se mai puie în joc soarta mea și a Măriei. Dar am nerăbdare să te ascult. Te rog nu mă face să sufer atît!

— Iată cum s-a întîmplat, domnule Alexandre, zise Elisaveta. Răul s-a săvîrșit prin chemarea Măriei la tatăl dumitale. Sărmana mea copilă s-a supus, și ducîn- du-se acolo, unde a fost foarte bine priimită, pe cînd domnu Dăngescu îi da niște speranțe la carii nu visa, un servitor, care avea o fizionomie neagră și posomorîtă, intră în casă aducînd o tavă cu două farfurii cu dulceață și cu două pahare cu apă. După invitația ce-i face, Maria la dulceață din farfurioara ce i se prezentează și după cîteva minute cade în nesimțire, dar într-o nesimțire așa de grozavă încît după deșteptarea ei nu și-a putut cunoaște nenorocirea decît foarte tîrziu, cînd adecă a ajuns acasă. Într-o asemenea poziție deplorabilă, sărmana mea copilă nemaiavînd ce face într-o lume în care nu mai putea trăi, s-a retras împreună cu mine la această monastire unde suntem hotărîte a ne sfîrși viața. Acum, domnule Alexandre, după ce ai aflat tot, te conjur să nu faci nici un pas care nu ți-ar folosi la nimic și care va fi spre pieirea dumitale și a Măriei. Dă-mi voie să-ți arăt tot într-o vreme că aceasta este dorința mea de mamă a Măriei și pe care îndeplinind-o, aș priimi orice propunere mi-ați face cu toată mulțumirea mea și cu binecuvîntările cerești.

Elisaveta termină aci, și Maria, nemaisimțindu-se în stare ca să asculte niște lucruri carii se atribuiau la nenorocirea ei, se scoală după laviță și se dispune a intra în monastire. Alexandru se repede spre dînsa.

— Ce voiești să faci, Maria mea? îi zise el reținînd-o. Unde te duci?

— Mă duc în monastire, Alexandre, zise Maria sus- pinînd. După cele ce ai auzit, nu mă mai simț în stare a sta cu dumneata. Rămîi cu muma mea; ne vom revedea mai pe urmă.

— Aceasta nu se poate, Maria mea. Din acest moment nu te mai părăsesc. Pentru amorul nostru dar te conjur să nu te mai gîndești la nenorocirea trecută, nici să roșești de dînsa. Oricare ar fi esecutorul nele- giuirei, își va lua pedeapsa meritată cînd va fi timpul, și, ca să fac mulțumirea mamii Elisavetei, voi urma astfel ca să nu ne compromitem liniștea și fericirea. Dacă încă nu este destul, spune-mi, Maria mea, ce voiești să mai fac, și pentru amorul nostru sunt gata să te ascult și să te satisfac întru toate. De acum înainte să fii veselă, să fii mulțumită, iubește pe Alexandrul tău ca totdauna, și el va fi totul pentru aceea ce s-a sacrificat pentru dînsul.

După aceste cuvinte, Maria se simți mai ușurată și întorcînd tandrele sale priviri către acela a cărui voce răsuna cu atîta putere în sufletul său, lacrămile de recunoștință începură să-i umple ochii.

— Îți mulțumesc, Alexandrul meu, îi zise ea. Acu voiești să te sacrifici pentru o femeie care nu mai este demnă de a fi consoarta dumitale. Dar eu nu voi abuza de atîtea sacrificii. Nu-ți pretinz numele, Alexandre, nici inima chiar, căci precum ți-am spus, nu mai sunt demnă de dînsele. Suvenirea dumitale și mulțumirea de a te revedea din vreme în vreme vor fi singura consolație, carii vor vindeca ranele sufletului meu.

— Acestea sunt intențiile tale, scumpă copilă? zise Alexandru pătruns pînă în adîncul sufletului de atîta mărime de suflet. Ei bine, Mario, aceste sentimente sublime le voi ridica la mărimea lor, și amorul nostru va fi curonat și binecuvîntat de toată lumea. Vom pleca de aici împreună și, odată în București, mă voi ocupa de pregătirile unirei noastre pe pămînt și în cer. Orice ai mai objecta de acum înainte, va fi de prisos, Maria mea, căci hotărîrea mea este nestrămutată și o voi împlini în contra voinței dumitale chiar.

La aceste din urmă cuvinte, pe care Alexandru le pronunță cu un ton solemn, fără a mai lăsa Măriei timpul de a răspunde, el apucă brațul Elisavetei și în urmă pe al scumpei sale fidențate și cîte trei intru în curtea monastirei.

Elisaveta, sărmana mumă, se simțea fericită și mulțumea lui Dumnezeu că lucrurile luase o turnură la care nu aspira niciodată. Maria, sublima fată, avea nevoie să reție emoțiile care-i înecau sufletul de fericire. Iar Alexandru, deși împărți aceeași fericire ca și Maria, ca și Elisaveta, sufletul său însă era zdrobit de cele ce auzise, căci răzbunarea îl preocupa și avea nevoie să o ascunză de amanta sa și de Elisaveta, ca să nu lase cea mai mică umbră de bănuială.

Cînd ei intrară în monastire, toate privirile se îndreptară spre dînșii și fiecare călugăriță avu curiozitatea să caute a cunoaște pe acela care era însoțit de noile lor tovarășe.

Arhondăreasa se grăbi a veni înaintea lui Alexandru ca să-l priimească și să-i ofere ospitalitate, dar Alexan- daru îi mulțumi și, arătîndu-i pe Elisaveta și pe Maria, îi esprimă dorința că voia să rămîie în locuința acestor două dame, carii erau din familia sa și cu carii va pleca a doua zi.

Alexandru fu dar introdus într-o cameră modestă dar prea curată și Elisaveta cu Maria se ocupară a-i aduce dulceață, cafea și a pregăti cele trebuincioase pentru masă.

Era o plăcere de a vedea pe Maria cu cîtă grabă și cu cîtă prevenență se silea să mulțumească pe amantul său și acesta, care o ruga neîncetat să nu-și dea multă osteneală pentru dînsul, nu se putea sătura de a o admira, de a lua cu plăcere orice-i prezenta și de a suspina profund, cînd ea ieșea pe afară, la gîndirea infamiei tatălui său și a vătafului de curte.

Cînd umbrele nopței învăluise orizontul, masa era gata. Alexandru, Maria și Elisaveta se pun să prînzească sau mai bine să cineze. Bucatele erau modeste, dar gustoase și prea curate. Ei mîncară puțin căci nici unul nu avea apetit, afară de Alexandru care luă din toate și care [se] prefăcu a mînca mult și cu plăcere ca să îndatoreze pe Maria și să-i dovedească printr-aceasta că nu se mai gîndea la nemulțumirile trecute.

După ce se ridică masa, ei încep a se întreține de diferite lucruri pînă la o oră foarte înaintată a nopței fără a strecura în convorbirea lor nici pe Dăngescu, nici pe vătaful de curte, nici vreun cuvînt de răzbunare viitoare.

Alexandru, văzînd că trebuia să se retragă în camera ce i se pregătise ca să le lase să se repauzeze, își luă noapte bună de la dînsele și le invită să se gătească pentru plecare.

Elisaveta și Maria nemaigăsind de cuviință a reveni asupra refuzului și nemaivoind printr-aceasta a mîhni pe Alexandru, care le arătase că hotărîrea lui era nestrămutată, priimiră cu mulțumire a face totul și în urma ieșirei lui începură a se pregăti pentru drum.

Nici Alexandru, nici Maria nu putură închide ochiul toată noaptea, gîndindu-se unul la altul, astfel că-i surprinse lumina zilei fără ca să fi gustat un moment de repaos.

În revărsatul zorilor, toți erau în picioare. Elisaveta și Maria își luară ziua bună de la călugărițe și la cinci ore de dimineață trăsura cu care venise Alexandru era pe drumul Bucureștilor.