Mistere din București/Necalculul. Orbirea. Duelul
Se afișase de mai multe zile reprezentația cîtorva piese de teatru ce purtau niște titule promițătoare că vor fi unele din acelea carii mulțumesc cu osebire publicul. Această reprezentație se anunțase pentru o joie seara, în beneficiul unuia din cei mai buni actori români. Biletele se vînduse mai toate, astfel că nu mai rămăsese unul măcar în ziua reprezentației. Dacă însă unii amatori veneau în urmă și stăruiau a intra în teatru, trebuia să cumpere biletele de la evrei cu un preț împătrit. Începutul spectacolului se fixase la opt ore seara și curtea teatrului era plină de trăsuri încă de la șapte ore și jumătate. Zgomotul gendarmilor și al servitorilor se auzea de departe ; lumea începuse a intra în teatru în cea mai mare confuzie și îmbulzeală ca cum s-ar fi temut că va pierde șirul vreunui act dacă nu va fi instalată înainte de ora fixată. Damele erau ca niciodată în mare toaletă, căci ele se gătesc totdaună mai bine cînd prevăd că va fi lume multă. Mirosul parfumurilor se răspîndea cu putere în toată sala teatrului. Nu se mai auzea decît fîșiiturile rochiilor de mătase și disputele oamenilor din parter cu așezarea pe la locurile lor. În fine, maestrul de capelă dete semnalul lovind cu o baghetă tinicheaua unei lampe. Zgomotul se împuțină și orchestra începu uvertura. Cortina se rădică după zece minute și toți spectatorii își ațintez privirile spre decorațiile scenei. Publicul aștepta să înceapă piesa, cînd directorul teatrului apare pe scenă în frac și în mînuși albe anunțînd publicului că, dintr-o întîmplare neprevăzută de boală a unei actrițe, nu se mai poate reprezenta piesa promisă, care rămîne a se da cu altă ocazie, dar că se va suplini cu o alta ; el își termină discursul declarînd că fiecare este în drept a-și retrage banii de la casier, și după ce cere iertare publicului, cortina se lasă. Toți spectatorii păreau nemulțumiți de această împrejurare ; unii dintr-înșii au voit să înapoieze biletele, dar casierul plecase și cu voie, fără voie a trebuit să se mulțumească pe ceea ce se va reprezenta. Așa se întîmplă mai totdaună cu reprezentațiile estraordinare ; fie sigur cineva că, de cîte ori biletele sunt vîndute toate, trebuie negreșit să se ivească vreo întîmplare neprevăzută ca să se amîne piesa.
Abia se lăsase cortina, că după cîteva minute un servitor al teatrului intră repede în o lojă de lîngă scenă, aprinde mai multe luminări și ține ușa lojei deschisă. O damă în vîrstă nu întîrzie de a intra în acea lojă cu o tînără fată care abia dacă era de patrusprezece ani. Toaleta acelei dame era din cele mai esagerate : o coafiură încărcată de panglice, de flori și de dantele era așezată pe un cap gogoneț, redus subt forma unei păpuși, căci nu putea deosebi cineva într-însa o ființă umană la vederea sulimanului cu care se spoise ; o coletă de briliante era atîrnată de gîtul ei, care era așa de gros ca și capul ; iar îmbrăcămintea sa consta în o rochie de catifea verde, decolté, dasupra căreia se ridicau niște umeri comparativi cu ai unui tambur-major. Aceasta era doamna Bruneasca, pe carea am văzut-o la soareaua doamnei Nodreanu, și care rămăsese văduvă de un an și jumătate. Tînăra persoană care venise cu dînsa era fata ei, cu deosebire numai că aceasta era frumoasă și nu semăna în nimic mumei sale. Toate lornetele se îndreptară spre doamna Bruneasca, căci cea mai mare parte din spectatori nu o cunoșteau, și doamna Bruneasca, văzînd că e observată nu știe cum să se așeze mai bine pe scaunul său și ce mișcări cochete să facă ca să fie admirată. Un domn din parter, care cunoștea puțin pe doamna Bruneasca și care trecea în lume de un domnișor la modă, căci era de treizeci ani și avea o fizionomie frumoasă, îi vine ideea să o curteze cînd se încredințează că acea doamnă voia să profite de văduvie. Și fiindcă el avea lipsă mare de bani, nu crezu de cuviință a amîna proiectul său pentru altă dată, în temerea de a nu se găsi un altul să-i ia chilipirul de la mînă. În această intenție, tînărul se scoală după stala ce ocupa și se duce să facă o vizită doamnei Bruneaschi ; el intră în lojă, salută pe doamna Bruneasca și pe tînăra sa fată, și ele se scol să-i înapoieze salutarea.
— Este multă vreme de cînd nu v-am mai văzut, domnule Gălețescu, zice domna Bruneasca acestuia, invitîndu-1 să se așeze lîngă dînsa. Se vede că nu ați fost în București ?
— Este adevărat, doamna mea, că am lipsit afară în mai multe rînduri, dar am avut și ocupații așa de multe că nu m-a iertat timpul să mă ocup de societăți. Vedeți dar că am fost silit să neglijez cunoștințele mele.
— Nu poate pretinde cineva curtoazia unei persoane cînd acea persoană este ocupată, reluă doamna Bruneasca. De aceea nu vă fac nici un reproș dacă de mai multe luni nu v-am mai văzut pe la mine.
— Sînteți așa de bună, doamna mea, că nu mai rămîi la îndoială că m-ați iertat.
— Și dumneavoastră foarte complezant, domnule Gălețescu, zice doamna Bruneasca făcînd cochetării. Dar credeam că piesa începuse ; am venit așa de tîrziu la teatru, că am rămas, mi se pare, în urma tutulor ; am găsit teatrul plin.
— În adevăr, ar fi trebuit să înceapă, dar fiindcă, din întîmplare, s-a îmbolnăvit o actriță, reprezentația piesei ce se anunțase a rămas pentru altă dată.
— Îmi pare bine că s-a întîmplat astfel ; vezi, domnule Gălețescu, dacă am întîrziat, pricina este că noi damele punem mult timp în toaleta noastră ; cînd credem că am isprăvit, ne mai rămîne o mulțime de mici lucruri de făcut, căci nu poate ieși cineva în lume ca o treanță, și dumneata care cunoști modele, trebuie să înțelegi aceasta.
— Și sunteți cea mai gătită din tot teatrul, și totdeodată cea mai frumoasă !... zice Gălețescu privind cu amor pe doamna Bruneasca.
Doamna Bruneasca, care nu era obișnuită cu asemenea complimente, simte o plăcere nespusă auzind pe ale domnului Gălețescu, ceea ce o făcu a-i răspunde ;
— Domnule Gălețescu, nu știu bine dacă merit complimentele ce-mi faci ; sunt însă încredințată că ai o creștere și niște maniere așa de frumoase că nu mi s-a întîmplat să le găsesc în nici unul din tinerii noștri.
— Doamna mea, eu nu am avut intenția să vă fac un compliment, ci am spus un adevăr pe care nu l-ar putea contesta decît niște oameni orbi și fără cunoștință de gust și de bonton. Și fără ca să mai vorbesc pentru alții, mărturisesc în sinceritate că eu unul găsesc o mulțumire nespusă ca să vă admir.
Doamna Bruneasca, care din ce în ce mai mult rămînc încîntată, mulțumește domnului Gălețescu pentru acest din urmă compliment printr-o strînsoare de mînă și acesta o strînge și mai tare privind-o cu amor.
Tinăra fată, care ascultase tot și care era destul de înțeleaptă, întoarce capul îndată ce vede că domnul, care intrase în loja lor, ajunsese prea departe cu muma sa, și privind în teatru se preface că nu vede, nici aude ceea ce se petrecea între dînșii. Conversația se interumpsese, și, în momentele de tăcere, Bruneasca se felicita că a dobîndit un amant la modă, iar Gălețescu era încintat că a reușit cu atîta înlesnire, proiectînd ca să o stoarcă de parale în măsură cu febleța ce va dobîndi de dînsul. Uvertura reîncepe, cortina se ridică și domnu Gălețescu se scoală ca să plece, dar doamna Bruneasca îl reține și-l roagă să stea în lojă de unde va vedea așa de bine ca și din parter. Domnu Gălețescu consimte și rămîne cu dînsa pînă la fine. La ieșirea din teatru, doamna Bruneasca esprimă domnului Gălețescu nespusa mulțumire ce i-ar face ca să o însoțească acasă, și acest domn la modă nu se împrotivește, căci aceasta era dorința lui.
Nu găsesc de cuviință a ne duce cu dînșii acasă, nici a intra în împrejurările ivite în acea seară. Este destul ca să știm că domnu Gălețescu a plecat a doua zi din casa doamnei Bruneaschi, ducînd cu sine doi nasturi de briliant pentru piept, pe carii îi dăruise ca un suvenir al începutului amorului lor.
Ne aducem aminte că doamna Bruneasca fusese odată în relații intime cu tînărul Mirinescu, precum am văzut aceasta la soareaua doamnei Nodreanchi ; dar legămîntul lor nu mai esista de multă vreme, căci Mirinescului i se atacase sănătatea și se hotărîse a nu-și mai vinde sufletul pentru bani. Doamna Bruneasca nu se deconcertase pentru această pierdere ; ea era bogată și, cînd cineva este bogat, găsește foarte lesne aceste feluri de marfă în toate piețile Bucureștilor. În văduvie, ea schimbase mulți amanți, trăia foarte bine, dar în doi ani vînduse o moșie și mai era datoare vreo șase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpăra căci îi rămăsese alte patru moșii, trei case mari și o pădure pe carea o cumpărase bărbatul său spre tăiere. Doamna Bruneasca vinde pădurea și două case, se plătește de datoria de șase mii galbeni și-i mai rămîne trei mii de cheltuială. Aceste vînzări s-au făcut prin domnu Gălețescu, căruia pentru osteneală i s-a dat o mie galbeni afară de alte două mii pe care le esploatase indirect prin înțelegere cu cumpărătorii caselor și pădurei.
„Iată o speculă sublimă, își zicea Gălețescu ; sunt numai cîteva luni de cînd cunosc pe acea Bruneasca și am cîștigat trei mii galbeni afară de altă mie sau două cîștigate în bijuterii, obiecte și bani. Peste un an, doi sau trei, totul va fi al meu, și voi lăsa cu buza umflată pe bufnița mea care crede că mă prăpădesc după dînsa. E de mirare cît sunt de neroade femeile bătrîne de se ruinez cu noi tinerii, crezînd că le iubim !...“
Dacă Bruneasca ar fi avut cunoștință de cugetările Gălețescului, oricare ar crede că l-ar fi depărtat din casa sa și că ar fi luat măsuri să previe ruina ce o amenința. S-ar înșela însă foarte mult, căci aceste femei sunt oarbe, neprevăzătoare, pasiunea le întunecă mintea, și ce este mai curios că au curagiul de a critica pe altele; căința le vine foarte tîrziu, și prăpastia în carea au căzut o văd numai în momentul cînd nu le mai rămîne un ban de cheltuială.
Este dar învederat că un asemenea sfîrșit trebuie să aibă și bărbatul și femeia carii se lasă tîrîți de pasiuni. Au pierdut odată calculul sau echilibrul, căderea le este sigură ; și o cădere fără reparație, o cădere din cele mai. suferibile, carea, după ruină, tîraște cu sine dezonoarea, critica, hula societăței.
Să ne întoarcem puțin privirile la familia doamnei Bruneaschi, la copiii ei, căci ea avea o fată, aceea pe carea o văzurăm cu dînsa la teatru, și un băiat de optsprezece ani, care îmbrățișase cariera armelor și care se afla la Craiova, aproape de un an, cu regimentul în care servea ca cadet.
Tînăra fată cunoștea toate intrigile mumei sale deși timpul cel mai mult îl petrecea în pensionul unde studia. Ea suferea fără a deschide gura și prevedea atît ruina mumei sale cît și dezonoarea familiei. Băiatul nu știa nimic din toate acestea și era o fericire pentru dînsul, căci cel puțin nu era espus a vedea depravația mumei sale, care îi trimitea din vreme în vreme sume foarte mici ce abia îi erau de ajuns pentru susținerea sa. Doamna Bruneasca, din cauza imoralei sale conduite, nu mai fu priimită în nici o casă onestă, și toate damele din vechile sale cunoștințe refuzau să o însoțească la preumblări, la petreceri sau în locuri publice, în temerea de a nu-și atrage criticile lumei. Doamna Bruneasca, care pierduse toată rușinea și care nu voia să știe de opinie publică, nu se decuragează de disprețul lumei, nici de criticile ce se proferau în contra ei și despre carii avea deplină cunoștință, ci rămase indiferentă. Cu toate acestea îi trebuia o companie, o amică care să o însoțească, și fiindcă nu găsește pe nici una dispusă, scoate pe fată din pension și începe să o tîrască după dînsa în toate părțile pe unde se ducea. Astfel, sărmana fată deveni martoră pasivă a tuturor acțiilor mumei sale. Bruneasca se preumbla cu dînsa la Șosea unde avea întîlniri cu Gălețescu și o lăsa ore întregi singură, țintuită pe cîte o bancă pe timpul cînd ea se pierdea cu amantul ei pîn boschetele grădinei Kiseleff. Nenorocita copilă nu murmura, căci pasiunea mumei sale era așa de mare, că orice plîngere din parte-i ar fi atras fără îndoială vorbele cele mai aspre și chiar lovituri. Ea vedea bine că este redusă a suferi în tăcere și ruga pe Dumnezeu a o scăpa de un supliciu de tot momentul. Singura ei scăpare nu era decît într-un maritagiu și bărbați buni s-ar fi găsit pentru dînsa dacă muma sa s-ar fi silit a-i căuta. Ce trebuia să devie această copilă avînd neîncetat dinaintea ochilor niște esemple atît de urîte ! ? Negreșit ca și muma sa și mai rău poate. Dar fata era în stare de a judeca binele și răul ; ea ura pe Gălețescu și condamna conduita celei ce nu trebuia să-i dea viața.
Timpul trecea repede și doamna Bruneasca își pierdea mințile din ce în ce mai mult. În cîteva luni, ea cheltuise acei trei mii galbeni ce-i rămăsese din vînzarea caselor și a pădurei și contractase datorii noi. Domnu Gălețescu cheltuia din greu și își mărea capitalul în proporție cu ruina acelei femei nesocotite, carea își neglija copiii, viitorul lor, și chiar viitorul ei.
Tînăra fată începuse a se obicinui cu acest fel de viețuire a mumei sale și suferea mai puțin căci nenorocirea este torturoasă la început și dacă dură, se familiariză cineva cu dînsa în măsură cu trecerea timpului. Rușinea mumei sale devenise publică și prin urmare era ireparabilă ; de aceea și criticele încetase căci lumea este variabilă și se ocupă totdauna de cîte ceva nou.
Doamna Bruneasca se afla într-o joie după-prînz la Șosea și după obicei era însoțită de fata sa. Ele se dase jos din trăsură ca să se preumble pîn alee ; după ce făcură mai multe tururi, osteniră și se puseră pe o bancă lîngă un tînăr domn, galant și binefăcut, care părea că așteaptă pe cineva. Tînăra Bruneasca, căreia îi zicea Eliza, se găsește din întâmplare așezată lîngă acest domn, care începe să o observe. Eliza pleacă capul și caută să se întoarcă către muma sa ca să converseze cu dînsa ; dar doamna Bruneasca era foarte supărată și nu deschidea gura, căci nu zărise încă pe domnu Gălețescu. Cu toate acestea, ea voiește să-i vorbească negreșit ca să scape de observațiile acelui domn.
— Ce lume multă a venit astăzi la Șosea, muma mea ? zice ea doamnei Bruneaschi.
— Ți se pare că este multă, îi răspunde aceasta supărată. Și pe Gălețescu încă nu l-am văzut.
Tînăra fată își pleacă capul și-și mușcă buzele, ca cum ar fi fost mîhnită că a făcut o asemenea întrebare mumei sale, care amesteca pe amantul său în toate vorbirile de orice natură ar fi fost. Domnișorul care se afla pe bancă, îndată ce aude pronunțîndu-se numele Gălețescului, se întoarce spre doamna Bruneasca și-i zice :
— Pe Gălețescu îl așteptați, doamna mea ?
— Da, domnule, răspunde doamna Bruneasca cu iuțeală. L-ați văzut undeva ? Știți ceva despre dînsul ? Cum de nu a venit la Șosea ?
— Nu a venit încă, dar trebuie să sosească acum, zice tînărul domn. Tatăl meu l-a însărcinat cu un comision și îl aștept aci ca să-mi spuie rezultatul.
— Vrea să zică și dumneavoastră așteptați pe domnu Gălețescu ? reluă doamna Bruneasca cu o bucurie vizibilă.
— Precum vedeți, doamna mea, răspunde tînărul domn.
— Poci avea norocirea să aflu familia dumneavoastră, domnule ?
— Cu plăcere, doamna mea. Nu știu dacă cunoașteți familia Dăngescului ?
— Cum să nu o cunosc, domnule ? zice îndată doamna Bruneasca. Am auzit adesea vorbindu-se de domnu Dăngescu.
— Eu sînt fiul cel mic al Dăngescului și mă numesc Grigore.
— A ! Dumneavoastră sunteți fiul domnului Dăngescu ? zice doamna Bruneasca cu oarecare respect. Mă iertați că nu am avut norocirea să vă cunosc ; ne-am așezat pe această bancă fără ca să avem cel puțin politeța să vă complimentăm.
— Nu face nimic, doamna mea. Nu puteam avea această pretenție pe cîtă vreme nu ne cunoșteam. Îmi veți ierta indiscreția dacă la rîndul meu iau curajul a vă întreba cu cine am onoare ?...
— Elenca Bruneasca, răspunde aceasta făcînd un compliment ca o fată de doisprezece ani. Poate ați auzit pe domnu Gălețescu vorbindu-vă de mine ?
— În adevăr acel domn ține de casa noastră, zice Grigore cu mîndrie, dar nu mi-a vorbit o dată de dumneavoastră. Cu toate acestea îmi pare bine că cu ocazia aceasta v-am făcut cunoștința. Domnișoara trebuie să fie negreșit fiica dumneavoastră ?
— Da, domnule, răspunde Bruneasca, pe cînd tînăra fată pleca ochii. Este unica mea fiică, Eliza. În acest moment o trăsură se oprește pe șosea în dreptul băncei, unde se aflau așezate aceste trei persoane ; domnu Gălețescu sare jos și reunește compania ; el salută pe dame și vine spre Grigore Dăngescu plecîndu-se dinaintea lui cu mare respect, fără a avea aerul a se ocupa de doamna Bruneasca.
— Bine ai venit, Gălețescule, îi zice Grigore Dăngescu fără să se scoale ; este o jumătate oră de cînd te aștept pe banca aceasta.
— Mă iertați, cucoane Grigore, zice Gălețescu cu acelaș respect. A trebuit să întîrziez pînă am îndeplinit comisionul cu care m-a însărcinat cuconu Stamate, tatăl dumneavoastră.
— Te crez, Gălețescule. Ce voi spune tatălui meu ?
— Că totul s-a săvîrșit astfel precum dorea.
— Prea bine ; acum ocupă-te de doamna Bruneasca, care te așteaptă și care se vede că are să-ți vorbească ; eu voi conversa cu domnișoara dacă îmi dă voie.
— Mai încape îndoială, cucoane Grigore, se grăbește a zice doamna Bruneasca începînd și ea să cuconească pe Dăngescu, cînd văzu pe amantul său că-i poartă atîta respect. Crez încă că ne faceți mare onoare, adăogă ea, îmboldind pe Eliza ca să se întoarcă bine spre Grigore, pe cînd Gălețescu se așeza pe colțul băncei lîngă gîsca sa, căreia îi smulsese penele pe jumătate.
— Cum vi se pare timpul de astăzi, domnișoară ? întreabă Grigore pe Eliza ; luna a început să se ivească și promite o seară din cele mai frumoase.
— Este adevărat, domnule, răspunde Eliza cu modestie. Așa crez că seara va fi prea frumoasă.
— V-am văzut adesea la Șosea și la teatru cu muma dumitale ; se vede că ați ieșit din pension ?
— Da, domnule, sunt mai multe luni de cînd am ieșit din pension, sau mai bine de cînd muma mea a găsit de cuviință.
— Este și timpul, domnișoară ; deși prea tînără, dar sunteți oarecum formată și negreșit că nu veți întîrzia de a vă mărita.
— Nu știu să vă răspunz la aceasta, domnule, zice Eliza plecînd ochii cu rușine. Dumnezeu singur cunoaște viitorul meu.
— Care va fi frumos, și mai frumos încă pentru fericitul bărbat care va avea norocirea să vă ia de soție.
Eliza nu răspunde nimic. Ea simte o plăcere secretă că a făcut cunoștința lui Grigore, și ca copilă ce era, în vîrsta iluziilor și pînă aci nenorocită, crezu că acesta ar fi fost trimis de Dumnezeu ca să o scape de atîtea suferințe. Grigore asemenea nu-și putea da socoteală de impresia ce-i făcuse Eliza îndată ce o văzuse. Deși tînăr, variabil, trăit în lumea mare și neputînd sta la un loc cînd se afla într-un loc public, dar compania Elizei îl pironise pe banca unde ședea și nu părea nicidecum dispus ca să plece ; el reîncepe conversația.
— Este multă vreme, domnișoară, de cînd am dorința să vă cunosc în persoană, dar nu știu cum s-a întîmplat de nu am avut timpul. Mulțumesc dar acestei fericite întîlniri care îmi procură o asemenea dorită ocazie.
— Sunt și eu mulțumită că am avut onoarea să vă. cunosc, zice Eliza cu modestie.
— Sper că-mi veți da voie să vă vizitez cîteodată, domnișoară.
— Cu plăcere, domnule Grigore ; veți fi bine priimit de cîte ori vă veți gîndi la noi.
— De acum înainte socotesc că mă voi gîndi numai la aceasta ; nu știu cum s-a întîmplat, domnișoară, dar te încredințez pe onoare că găsesc o mulțumire nespusă de a fi în compania dumitale.
Tînăra Eliza se roșaște pînă în albul ochilor ; ea pătrunse îndată sensul acestor din urmă cuvinte ale lui Grigore, dar mulțumirea ce resimțea și modestia sa naturală o opri de a răspunde. Grigore citi în ochii tinerei fete că ea nu părea ofensată de mica sa declarație și că din contra produsese un bun rezultat. Doamna Bruneasca era așa de ocupată de amantul său că nu putuse auzi nici unul din cuvintele ce se schimbase între Grigore și Eliza. Ea pretindea de la Gălețescu ca să rămîie cu dînsa, dar Gălețescu îi arăta că nu putea lăsa pe Dăngescu singur, căci avea trebuință să-i comunice în detaliuri comisionul cu care fusese însărcinat de tatăl său. După mai multe vorbiri, Gălețescu roagă pe Bruneasca să se preumble cu fata sa cel mult o oră ca să rămîie cu Grigore și să aibă timpul să-i vorbească. Bruneasca consimte la aceasta, se scoală după bancă și Eliza se ridică îndată ce vede pe muma sa. Ele fac cîte un compliment grațios lui Grigore și acesta, după ce le salută, se mîhnește cînd vede pe Eliza depărtîndu-se cu muma sa spre trăsură.
— Ce dracu de nu mai reținuși pe acea Brunească ? zice el Gălețescului care rămăsese acolo ; găseam o plăcere nespusă de a conversa cu tînăra ei fată.
— Mă iertați, cucoane Grigore, zice Gălețescu. Dacă știam aceasta, negreșit că aș fi reținut-o oricît ați fi avut plăcere ; dar nu mi-ați făcut nici un semn și am crezut că dacă rămăseserăți aici, doreați să știți în detaliu ceea ce am făcut cu comisionul tatălui dumneavoastră.
— Puțin mă interesează comisionul tatălui meu ; îi vei spune mîine de dimineață detaliurile. Pe mine m-a însărcinat numai să aflu de la tine dacă ai săvîrșit totul în bună regulă.
— În cea mai bună regulă precum v-am spus, zice Gălețescu.
— Atîta am voit și atîta sunt autorizat să știu ; detaliurile nu mă privesc. Ia spune-mi, cine este acea Brunească ?
— O damă văduvă.
— Ce interese te leagă de dînsa ?
— Umblu în interesele casei sale ; sunt avocat.
— De cînd dracu te-ai făcut avocat ?... nu ai cea mai mică idee de legi.
— Este adevărat, dar ca om fac ce poci ca să cîștig mai mult.
— Mi se pare că este altceva. Ia ascultă, nu cumva tînăra Eliza ți-a amețit capul și voiești să o iei de nevastă ? Cel puțin, are zestre bună ?
— Crede-mă, cucoane Grigore, că nici nu m-am gîndit la acea Eliza, cu atît mai puțin ca să o iau de soție.
— Negreșit îmi vorbești astfel unde ai văzut că-mi place.
— Jur pe viul Dumnezeu că vă spui curatul adevăr; și ca să vă convingeți de aceasta, vă invit să-i faceți curte, căci e curățică și nu e de lepădat.
— Ce spui ? zice Grigore cu mulțumire. Dar cum să fac ?... crez că ar fi foarte anevoie... trebuie să pretinză ca să o iau de nevastă.
— Aș... nevastă... îi puteți spune verzi și uscate, făgăduieli cu chila, marea cu sarea... înainte mereu pînă o amăgești și adio pentru totdauna.
— De... de... de... Ce lesne se fac lucrurile din gură !... Așa zău, îi faci curte, îi făgăduiești marea cu sarea, o amăgești și adio. Ce, așa crezi că se înșel fetele de astăzi ?... Ele știu mai multe drăcii decît bărbații.
— Se poate, dar Eliza este cu totul altfel : ascultă-mă pe mine ; ia lucrurile încet, arată că o iubești, că voiești să o iei de soție, hotărăște și o zi pentru cununie, și fata va crede tot ; după trecere de cîteva zile îi veți zice că ați auzit din lume că este amorezată cu cineva, sau cu mine dacă voiți ; ea va jura că nu ; dumneata să nu o crezi, să te faci că voiești să pleci și să nu te mai întorci niciodată. Eliza dacă vă va iubi o să vă reție și socotesc că este de prisos ca să vă spui mai mult... rămîne la iscusința dumitale.
— Înțeleg, înțeleg, zice Grigore ; mă voi conforma poveților tale și de izbutesc îți fac un prezent frumos. Apropo, unde șade doamna Bruneasca ?
— Pe ulița Mogoșoaiei, peste drum de mine.
— Îți mulțumesc, știu casa, și de mîine voi începe curtea căci nu-mi place să aștept. Acum la revedere, Gălețescule, adăogă Grigore depărtîndu-se.
— Cu tot respectul, zice Gălețescu apucînd spre șosea. Grigore Dăngescu deși bun băiat, bine crescut, dar era corumpt de alți asemenea lui. El iubea pe Eliza, dar nu se gîndea ca să o ia de soție, cu atît mai puțin la dezonoarea și la suferințele tinerei copile în urma abandonului. Pentru dînsul nu era mai mult decît o femeie care îi plăcea ca multe altele și nu putea crede că și ele pot avea punct de onoare și de ambiție.
Fără a se gîndi mai mult, el pune în lucrare povețile Gălețescului, prin carii îi promisese că va ajunge la scop. A doua zi se duce la doamna Bruneasca ca să-i facă vizită și să curteze pe Eliza. Ele îl priimesc cu multă plăcere și doamna Bruneasca, care era disprețuită de lume, se găsește prea onorată de vizita lui Grigore Dăngescu. După întîia vizită, Grigore, care se consulta totdauna cu Gălețescu, îl întreabă ce trebuie să mai facă și cînd rămîne fata singură. Gălețescu îi răspunde că doamna Bruneasca lipsește între opt și zece ore seara, și că în timpul acesta Eliza este totdauna singură. Grigore face încă o vizită ziua și în urmă începe a veni seara. In adevăr, el nu găsește pe doamna Bruneasca la orele arătate de Gălețescu, și fiind singur cu Eliza începe a-și juca așa de bine rolul, că după trecere de o lună, sărmana copilă cade victimă. Doamna Bruneasca cunoștea amorul Dăngescului pentru fiica sa, știa asemenea că el vine mai în toate serile la dînsa, dar, sau că credea că o va lua de soție sau că puțin se interesa de copila sa, ceea ce era mai probabil, ea nu făcuse nici o imputare Elizei, nici se gîndi a arăta lui Grigore cea mai mică bănuială că se supără de desele lui vizite la orele cînd ea lipsește...
Eliza era încredințată din promisiunile amantului său că nu va întîrzia a o lua de soție și Grigore amînase pretinsa lor cununie după o trecere de patru luni ca să aibă timpul, pretexta el, să înduplece pe tatăl său. Dar cele patru luni trec și nimic nu se hotărăște încă. Sărmana copilă nu știa ce să mai crează și într-una din zile declară amantului său că această viețuire a lor mi mai poate dura secretă, care în curînd va deveni publică și că un maritagiu grabnec este de urgență : ea era însărcinată. Grigore îi dă parola sa de onoare că-i va comunica a doua zi rezultatul și înturnîndu-se acasă la dînsul trimite să cheme pe Gălețescu. Acesta vine îndată și Grigore îl invită să se așeze lîngă dînsul.
— Ascultă, Gălețescule, îi zice el. Știi că am izbutit să înșel pe Eliza Bruneasca. Este mult timp de cînd o port cu minciuni că o voi lua de soție, dar toate lucrurile își au o margine ; Eliza a început a mă sili prea mult și eu nu mai știu cum să o amăgesc.
— Nimic mai lesne, răspunde Gălețescu îndată. Îi veți spune cînd o veți mai vedea că tatăl dumitale pleacă la băi unde va întîrzia două luni. După trecerea acelor două luni îi veți spune altceva tărăgăind-o cu vorba pînă se va sătura de făgăduieli și va începe să vă facă reproșuri ; atunci vă veți supăra pe dînsa și o veți lăsa buștean. Eu unul așa am făcut cu toate femeile și mi-a mers binișor; după ce că totdauna eram greșit și le făceam toate carambolurile din lume, tot ele veneau de-mi cădeau la picere și-mi cereau iertare. O asemenea conduită trebuie să aibă toți bărbații cu femeile dacă vor să fie iubiți ; altfel, dacă bărbatul nu e bărbat, femeia îl îmbrobodește ca pe o brezaie, îi pune coarne în plină ziuă și-l opărește cu apă fiartă.
— Și eu am avut o asemenea conduită cu femeile, observă Grigore, însă cu femei carii nu țineau la onoare, la viitor și carii, cu cît se înduplecau de lesne, cu aceeași înlesnire mă și uitau cînd le abandonam. Eliza însă a fost o fată onestă, m-a iubit și mă iubește cu nebunie, am înșelat-o, am nenorocit-o ; ea este însărcinată. Ce să fac ?
— Sau să o luați de soție, ceea ce nu se poate, căci cuconu Stamate nu ar consimți niciodată, sau să nu mai mergeți pe la dînsa din minutul acesta.
— Este adevărat că nu o poci lua de soție și că nu aș îndrăzni niciodată să vorbesc de aceasta tatălui meu care, spre răspuns, m-ar goni din casă. Abandonînd-o, precum îmi zici, este foarte lesne și sunt silit a face aceasta, dar ea are un frate în Craiova care s-a numit sublocotenent de o lună și care va veni în București cel mult peste două săptămîni. El iubește pe sora sa pe cît este iubit de dînsa. Eliza va mărturisi totul și crezi tu, Gălețescule, că acel frate va lăsa pe sora sa nerăzbunată ?
— O ! Doamne, zice Gălețescu ; ceea ce este făcut este făcut ; cine strică alt decît sora sa ? pentru ce a fost neroadă de s-a lăsat înșelată !... Bărbații sunt făcuți ca să curteze pe femei și să le înșele ; atît mai rău pentru dînsele dacă cad în gheara lor !...
— Să lăsăm cugetările la o parte, observă Grigore. Eu unul mă tem foarte de fratele Elizei care poartă astăzi o sabie ce știe a mînui și cu care poate cere satisfacție pentru onoarea familiei. Eu nu știu să apuc o armă în mînă ; dacă sunt provocat de dînsul, va trebui să mă bat; și bătîndu-mă, voi fi învins, voi fi mort și, drept să-ți spun, nu am cea mai mică dorință să mor.
— Dacă te provoacă, denunță-1 guvernului ca să oprească duelul.
— Atunci va fi în drept să mă pălmuiască în public și toți îi vor da dreptate și-i vor lua partida.
— Mă însărcinez eu ca la o asemenea întîmplare să nu-1 lase muma sa să facă un pas.
— Și cine te asigură că el va asculta pe muma sa care și-a mîncat starea cu tine și care are o conduită atît de imorală ? El și-a făcut cariera, este ofițer și nu mai voiește să știe de casă părintească.
— Atunci, cucoane Grigore, ca să scapi de asemenea închipuiri ce v-a intrat în cap, singurul mijloc nu este altul decît să faceți un voiaj într-o țară streină și să lipsiți din București cel puțin doi ani. în curgerea acestui timp totul va lua o altă fază.
— A ! vezi așa ; această idee este cea mai nemerită ; îmi place și îmi convine : chiar astăzi voi ruga pe tatăl meu să mă trimiță în Paris ca să studiez ; sunt sigur că va consimți și peste trei zile voi fi în vapor. Îți mulțumesc, Gălețescule ; ești om de spirit, și voi profita de povețile ce-mi dai.
Gălețescu pleacă de la Grigore mulțumit că, scăpîndu-1 de primejdia la care era espus, scăpase și el ca unul ce fusese cauza dezonoarei Elizei.
A doua zi, Grigore intră în camera tatălui său și îl roagă atît că dobîndește voia lui de a pleca în străinătate ca să studieze cum să toace mai cu înlesnire banii ce priimise.
Eliza așteaptă rezultatul întrevorbirei ce avusese cu amantul său, dar așteptarea sa fu zadarnică. Mai multe zile trecuse și Grigore nu venise la dînsa. Crezînd că este bolnav, ea trimite pe o servitoare ca să se informeze de dînsul. Dar care fu desperarea sărmanei copile cînd, după înturnarea servitoarei, află că Grigore plecase la Paris : ea leșină îndată ce aude această noutate, se dezmeticește și cade iar în nesimțire. Doamna Bruneasca este încunoștiințată ; ea vine îndată și găsind pe Eliza în această stare, începe împreună cu servitoarea a stropi cu odicolon și a o fricționa. Eliza își revine în sine ; ea privește pe muma sa, care ședea lîngă dînsa, și nu îndrăznește mai întîi să-i răspunză la întrebările ce-i face : cu toate acestea, trebuia negreșit să-i spuie tot. După cîteva momente de gîndire, Eliza zice servitoarei să iasă și, cînd rămîne singură cu muma sa, îi mărturisise tot amorul ei cu Dăngescu. Doamna Bruneasca, care aproba toate chestiile amoroase, dete dreptate fetei sale și hotărî a se duce la bătrînul Dăngescu ca să-i ceară reparație. Ea iese din camera fetei sale și ordonă să puie caii la trăsură. Domnu Gălețescu vine și doamna Bruneasca, care-i spunea tot, nu lipsește de a-i comunica împrejurarea fetei sale.
— Și ce vrei să faci ? o întreabă el.
— Să mă duc la părinții lui Grigore și să-i rog cum voi ști mai bine ca să încuviințeze însurătoarea lui cu fata mea.
— Ascultă, drăguța mea, reluă domnu Gălețescu. Eu cunosc pe Dăngești și mi se pare că nimeni nu te-ar putea povățui mai bine decît mine care te iubesc și-ți doresc binele.
— Povățuiește-mă dar, sufletul meu, zice Bruneasca întreținutului său. Voi face orbește tot ce-mi vei zice, căci cine îmi voiește binele mai mult decît tine, precum ziseși ?
— Află mai întîi, reluă Gălețescu, că bătrînul Dăngescu este omul cel mai neapropiat și că, ducîndu-te la dînsul să te plîngi în contra fiului său, ar fi în stare să te gonească din casă, și pe viul Dumnezeu, cu tot respectul ce-i datorez, nu aș suferi niciodată ca amanta mea să fie ofensată de cineva.
— Ce bine vorbești, inima mea ! înterumpe doamna Bruneasca cu amor. Ei bine, nu mă voi duce.
— Al doilea, urmă Gălețescu. Dăngescu nu ar consimți niciodată ca vreunul din copiii săi să se însoare cu o fată de boier de clasa a doua, căci el, ca om bogat și în relație cu cei mari, visează numai protipendadă. Al treilea, Grigore nu iubește pe Eliza și a voit numai să o înșele, căci, dacă ar fi avut de gînd să o ia de soție, nu ar fi plecat la Paris tocmai în minutul cînd a aflat că biata copilă este însărcinată. Și al patrulea, că aflînd bătrînul de aceasta, cum cunoaște amorul nostru, ar crede că eu te-am povățuit, m-ar scoate din foncție, mi-ar face cîte rele i-ar sta în mînă și îți mărturisesc că mi-e frică de dînsul.
— Atunci, s-a sfîrșit totul, zice doamna Bruneasca ; nu mai fac nici un pas din minutul acesta. Dar Eliza este însărcinată precum știi ; ce trebuie să fac ca să-i ascunz rușinea ?
— O ! Doamne, draga mea, observă Gălețescu : ce te neastîmperi pentru așa mic lucru ? nu ai decît să chemi pe o babă meșteră să-i dea ceva să bea și să trimiță copilul în lumea cealaltă.
— Voi face și aceasta, zice doamna Bruneasca.
Iată rezultatul povățuirilor Gălețescului care, nemulțumit că ruina pe Bruneasca și că o făcuse de rîs în toată lumea, nenorocea și pe niște ființe inocente carii nu se gîndise a-i face cel mai mic rău.
Doamna Bruneasca cheamă pe o femeie bătrînă, care dă Elizei o băutură ca să scape de sarcină. Sărmana copilă care era bolnavă de multă mîhnire, bea medicamentul ce i se oferă fără să aibă știință la ce va fi folositor. Dar avem destule exemple că asemenea băuturi fac adesea un efect contrariu și babe de acestea pricepute au omorît multe femei cu medicamentele lor. Aceasta se întîmplă și cu Eliza. Ea se îmbolnăvește rău și în două zile slăbise așa de mult că nu mai era în stare să cunoască om sau să înțeleagă pe cineva. Un medic fu chemat și neputînd pricepe boala, căci nu i se explicase de nimeni, începe să îndoape pe Eliza cu atîtea medicamente, care de care mai tari și mai contrarii boalei sale, încît sărmana copilă, în culmea debilităței, nu mai avu putere să se lupte cu boala. Medicul o hotărăște la moarte, pleacă și trimite să i se plătească vizitele. Doamna Bruneasca îi plătește și cheamă pe un altul. Acestuia i se mărturisește de astă dată cauza boalei Elizei. După ce esamină pe bolnavă, medicul declară că l-a adus foarte tîrziu și că orice i-ar da va fi în van. Doamna Bruneasca nu știe ce să mai facă și lasă pe Eliza în mila lui Dumnezeu. Nenorocita fată simte în fine că are puține momente de viață, și rămîind singură cu o servitoare, îi cere condei și cîrtie pe care scrie cu mare anevoință. După ce termină scrisoarea, o strînge, o sigilează și încredințînd-o servitoarei, o roagă cu jurămînt ca să o dea fratelui său cînd se va înturna din Craiova. Servitoarea o priimește cu lacrămile în ochi, consolă pe Eliza cum putu mai bine și iese din cameră ca să puie scrisoarea într-un loc sigur.
Eliza începuse a suferi mai puțin, căci cu cît viața umană se apropie de sfîrșit, cu atît delirul sau răul încetează. După două zile, nenorocita fată, ajunsă în culmea debilităței, espiră pe la două ore din noapte, mulțumită că a scăpat de atîtea suferințe cu cîte nu ar fi fost în stare să se lupte. Doamna Bruneasca este muncită mai mult de conștiință decît din mila părintească ; din ochii ei curg cîteva lacrămi și, după ce o îngroapă, nu trece o săptămînă că reîncepe viețuirea de mai-nainte cu iubitul său Gălețescu, care îi mîncase starea mai mult de jumătate.
Tînărul ofițer Brunescu nu numai că nu aflase de moartea Elizei, ba încă pînă aci nu avea cea mai mică cunoștință de viețuirea mumei sale. În fine, el se întoarce în București cu regimentul unde servea și se mîhnește mult cînd aude că sora sa a murit fără ca să o fi văzut cel puțin în ultimele momente. Doamna Bruneasca, care era în doliu, se preface că suferă mai mult decît dînsul și se silește să-l console prin cuvinte părintesco-ipocrite. Atunci domnul Gălețescu începuse să viziteze pe amanta sa numai noaptea și pe la orele cînd ofițerul lipsea de acasă, în temerea de a nu fi surprins de dînsul. Doamna Bruneasca îi zicea să nu se teamă de nimic căci ea este stăpînă și că nimeni nu are drept să o controleze ; domnu Gălețescu încuviința aceasta, dar îi observa că la început, pînă îl va obicinui, să fie mai secreți.
Într-o seară, cînd tînărul Brunescu se dezbrăca să se culce, servitoarea îi dă scrisoarea sorei sale. Ofițerul desface scrisoarea cu lacrămile în ochi, începe să o citească și se înfuriază în măsură cu înaintarea în lectură. El întreabă pe servitoare cine este Gălețescu despre care îi scria sora sa și servitoarea, care nu putea suferi pe acel domn, îi spune tot ce știa. Avînd cunoștință că moartea sorei sale se trăgea din amorul cu Grigore Dăngescu și că Gălețescu, pe care îl cunoștea puțin, ruinașă și dezonorase familia, se îmbracă îndată, trimite să-i aducă o birjă în care își pune lucrurile necesare și se mută la un otel cu hotărîre să-și răzbune și să nu mai calce în viață-i pragul casei părintești.
A doua zi, doamna Bruneasca află că fiul său a dezertat din casa sa, dar acesta nu o neastîmpără nicidecum, ci din contra fu mulțumită că a scăpat de un copil care poate i-ar fi făcut observații asupra conduitei sale și la care nu ținea, cum nu ținuse nici la fiica sa. Gălețescu este informat de aceasta și ia măsuri ca să se păzească de tînărul ofițer și să-l evite oriunde l-ar întîlni. Doamna Bruneasca, care mirosise cauza plecărei fiului său, îi trimite răspuns ca să vie să priimească partea ce i se cuvenea din averea tatălui său si totdeodată că nu-1 va mai recunoaște de fiu dacă nu se va mărgini în ceea ce-1 privește fără a se amesteca în faptele ei. Tînărul Brunescu priimește această știre cu dezgust și cu nepăsare ; el răspunde mumei sale că nici el nu o mai consideră de mumă, iar cît pentru averea ce-i rămăsese de la tatăl său și pe carea o dirigia dînsa să se lepede de epitropie și să o depuie în tribunal.
După aceasta, tînărul Brunescu urî atît de mult pe muma sa, cu cît o iubise poate mai înainte. El nu se mai gîndi a face vreun rău Gălețescului decît a răzbuna pe sora sa care-i cerea aceasta prin scrisoarea ce-i lăsase.
Un an trece încă. Doamna Bruneasca contractase atîtea datorii cu niște dobînzi așa de mari, încît starea ce-i mai rămăsese și care i se vîndu la mezat abia fu de ajuns ca să despăgubească pe toți creditorii și să-i rămîie vreo patruzeci mii lei pentru asistența sa. Gălețescu o lasă cu lacrămile pe ochi fără a se gîndi a i le șterge, și doamna Bruneasca cheltuiește în cîteva luni banii ce-i mai rămăsese ca să întoarcă pe amant și să-l înduplece a se împăca cu dînsa ; dar Gălețescu o respinge și o gonește din casa sa ca pe o servitoare. Doamna Bruneasca rămîne pe drumuri fără ca să aibă cel puțin consolația că mai este iubită de Gălețescu. Acesta își făcuse poziția : înaintase în foncție, devenise un personagiu distins și era în relație cu cele dintîi familii din București.
Grigore Dăngescu aflase de moartea Elizei și această nuvelă nu mișcase nicidecum o inimă corumptă ca a lui. În timpul șederei sale la Paris, în loc de a studia ceva, cheltuiește toți banii ce avea și mai contractează datorii de cincizeci mii franci. După espirarea termenelor mai multor creanțe, neavînd cu ce să plătească, fu închis la Clichy. Tatăl său află de aceasta ; mai întîi se înfuriază dar în urmă, încredințîndu-se după la unii-alții că toț tinerii nobili și de spirit fac asemenea cheltuieli, îi plăteste datoriile, îl scoate de la închisoare și-l recheamă îi București ca să se bucure de un moștenitor care promitea a-i cheltui averea cu mare artă. Grigore se întoarce în sînul familiei cu totul schimbat decît la plecare-i în Paris, unde, neapărat fiind întunerec, își pierduse vederea căci purta o lornetă pe carea erau scrise studiile și moralitatea ce dobîndise în bordeiele de acolo.
Părinții și fratele său cel mare, căruia nu-i semăna în nimic, îi fac oarecari mici observații asupra nesocotitelor lui cheltuieli. Grigore le priimește cu respect și le promite că se va modera pe viitor, promisii de acelea ca ale tuturor copiilor de felul lui stricați de părinți.
Tînărul ofițer fu unul din cei dintîi care află de întoarcerea lui Grigore de la Paris. Dorința de a răsbuna onoarea sorei sale se redeșteaptă îndată ; el se informează de dînsul și, după ce-1 cunoaște, caută ocazia să-l întîlnească ca să-l provoace. Ocazia se înfățișă după cîteva. zile : Brunescu se găsea într-o după-prînz în grădina Herestreului, unde, așezat pe o bancă, se gîndea la nenorocita soartă a familiei sale ; se dispunea ca să plece cînd aude un zgomot de pași și de rîsete ; el ridică capul și recunoaște pe Grigore Dăngescu, care era însoțit de Gălețescu și de un ofițer, amic al lor. La vederea Dăngescului tot sîngele Brunescului se revoltă în măsură cu o furie care îl făcea să-i țăcănească dinții în gură. EL se scoală după banca pe carea ședea și se oprește în fața acelor trei persoane :
— Domnule, zice el lui Grigore cu o căutătură teribilă : avem și unul și altul cîte o datorie de împlinit ; și pentru aceasta ne trebuie o esplicație.
— Ce poftești, domnule ? îl întreabă Grigore care nu-1 cunoștea.
— Socotesc că vei ști ce poftesc cînd vei afla că sunt fratele Elizei Bruneaschi, adăogă el, apropiindu-se și mai mult de Grigore.
Acesta rămîne mărmurit cînd aude numele Elizei pronunțat de fratele ei. Vocea-i se stinge pe buze și voi să treacă înainte după invitația Gălețescului, dar Brunescu îl oprește strigînd :
— A, mizerabile ! Nu destul insulta, dezonoarea, îndrăznești încă să mai adaogi și disprețul !... dar aceasta nu va fi precum crezi ; aici, nu mai departe, îmi vei da satisfacție de dezonoarea sorei mele pe carea ai băgat-o în mormînt.
— Domnule, îi zice Grigore încuragiat de Gălețescu, nu numai că nu te cunosc cine ești, dar și mai puțin am cunoscut pe sora dumitale. Este dar o mare îndrăzneală din parte-ți, ca să mă oprești din preumblarea mea.
— Negreșit, domnule, că aceasta este o mare îndrăzneală din parte-ți, zice Gălețescu care se baza pe sprijinul ofițerului de care era însoțit.
— Ei bine, vom vedea îndată, strigă tînărul Brunescu cu turbare privind cînd pe Grigore, cînd pe Gălețescu. Domnule Dăngescu, privește aceasta, adăogă el scoțând scrisoarea sorei sale din buzunar și dînd-o lui Grigore să o citească ; iar cu dumneata, domnule, zice el adresîndu-se către Gălețescu, avem și împreună o socoteală de lichidat și crez că nu o vom amîna pe mîine.
— Minciuni, calomnii, strigă Grigore aruncînd scrisoarea Elizei. Și zicînd acestea voi să plece, dar Brunescu trage sabia din teacă și, oprindu-1, îi strigă cu o voce tunătoare :
— Să nu faci un pas mai mult, că te tai în două. Domnule sublocotenent și frate al meu de arme și de onoare, zice el adresîndu-se către ofițerul care venise cu Grigore și cu Gălețescu. Ești june, trebuie să fii și om de onoare pentru că porți sabie și epolete... te fac judecătorul meu : spune-mi, te rog, dacă ai fi avut o singură soră pe pămînt pe care să o fi iubit, care să fi fost înșelată prin cuvinte lașe, care să fi murit din cauza dezonoarei sale și care la moarte-i ți-ar fi cerut prin scrisoare să o răzbuni, ce ai ii făcut ?
— Domnule Dăngescu, trebuie neapărat să te bați cu domnul Brunescu, zice ofițerul întorcîndu-se spre Grigore ; priimește sabia mea spre apărare. Și la aceste cuvinte, el scoate sabia și o prezentează Dăngescului.
— Ce spui, domnule Constandinescu ? zice Grigore cu jumătate vocea și apucînd sabia în nesimțire. Crezi că trebuie neapărat să mă bat ?... Dar eu nu poci să mă bat cu dumnealui care știe să mînuiască o sabie.
— Jur pe viul Dumnezeu că nu cunosc duelul, zice Brunescu ; vedeți că port o sabie, dar nu m-am servit niciodată cu dînsa.
— Este adevărat că domnu Brunescu nu știe duelul, observă Constandinescu ; este numit sublocotenent de curînd și armia nu are nici un profesor de duel. Prin urmare, cunoștințele sunt egale și eu voi fi secondantul domnului Brunescu, iar domnu Gălețescu, secondantul dumitale.
— Eu, domnilor, nu voi să fiu secondantul nimănui, zice Gălețescu îndată. Și fiindcă nu am a face nimic aici, plec și vă las să vă bateți cît veți voi.
— Ce, voiești să mă lași singur ? zice Grigore mîhnit. Nu vei face aceasta, Gălețescule ; te aleg de secondantul meu.
— Dumneata mă alegi... aceasta este lesne de zis, îi răspunde cu sînge rece Gălețescu. Dar să vedem, eu priimesc ?...
— Trebuie să priimești, reluă Grigore, aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ba încă este de datoria ta, căci tu ești pricina de mi se întîmplă o asemenea nenorocire.
— Eu !... te înșeli... zice Gălețescu cu sînge rece. Nu am avut niciodată amestec cu daraverile dumitale, domnule; și mă mir cum crezi că eu voi suferi ca să mă tîrăști de nas. Mi se pare că nu-ți sunt dator nimic, nici am fost vreodată sluga dumitale.
Și zicînd acestea, Gălețescu se învîrtește într-un picior și începe să se depărteze.
— Oprește, ticălosule, strigă Grigore ridicind sabia asupra lui. Acum cunosc cît ai fost de mizerabil și cît ești de.laș. Tu m-ai adus în această poziție teribilă și tu m-ai îndemnat să înșel pe acea sărmană copilă. Vezi că sunt față în față cu fratele Elizei, și că-mi cere satisfacție pentru dezonoarea ei, și voiești să pleci ?... să mă abandoni în aceste momente !... Dar nu va fi așa ! Înainte de a mă bate cu domnu Brunescu, trebuie să mă măsor puțin cu tine.
— Eu nu mă bat cu dumneata, murmură Gălețescu cu jumătate vocea.
— Domnule Brunescu, zice Grigore întorcîndu-se spre acesta, te rog fii bun de împrumută sabia dumitale domnului Gălețescu, căci mai întîi trebuie să mă bat cu dumnealui.
Tînărul Brunescu prezintă sabia sa Gălețescului, dar acesta începe să fugă. Grigore se repede după dînsul, îl ajunge, ridică sabia și îl lovește cu atîta putere încît îi taie capul în două. La această lovitură, Gălețescu cade mort fără a putea scoate un singur țipăt.
Nici unul nu se glndește a veni în ajutorul acestui șarlatan care nu era destul de bine pedepsit cu atîta pentru mîrșeviile ce comisese. Grigore însuși nu simte nici o remușcare, ba nici chiar milă cînd îl văzu înotînd în sînge. El se depărtează de cadaverul Gălețescului, vine în nesimțire spre Brunescu, care îl aștepta cu sabia în mînă, și începe a se bate cu dînsul. Lupta era egală ; duelul se esecuta fără nici o regulă. Nu se putea cunoaște care va fi învingătorul.
În fine, justiția divină se pronunță. Dăngescu priimește o lovitură de sabie pc tîmpla dreaptă și cade fără cunoștință. Constandinescu și Brunescu îi dau ajutor, îl ridică, îl duc la trăsura care îi aștepta la poarta grădinei și îl transportă în București, acasă la dînsul. Părinții lui Grigore sunt desperați la această vedere și amenință pe ofițeri cînd aceștia le mărturisește împrejurarea. Un medic este chemat, dar foarte tîrziu căci Grigore espirase chiar în momentul cînd fusese lovit. Brunescu și Constandinescu fură dați în judecată crimenală, și judecata luă o turnură ilegală, căci bătrînul Dăngescu, avînd o influență foarte mare, făcu ca amîndoi ofițerii să fie degradați și osîndiți pe trei ani la monastirea Snagovului.
Doamna Bruneasca rămîne fără copii, fără amant și fără stare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ea se călugărește tot la monastirea Dintr-un lemn, unde nu știu dacă se va fi pocăit pînă acum, zice Ștefan Lungeanul fratelui său cînd termină istoria bătrînei călugărițe.
— Curioase sunt istoriile acestor două călugărițe, zice Matei pe gînduri. Ce de împrejurări triste !...
— Acestea sunt consecințele orbirei omenești. Iată unde ajungem și ce devenim cînd buna judecată zboară din mințile noastre. Dar trebuie să fie tîrziu ; adăogă Ștefan, uitîndu-se la ceasornic ; sunt două ore trecute.
— Atunci să mergem acasă, zice Matei, sculîndu-se. Este și timpul.
Frații Lungeni se scol din locul unde ședeau, ies din pădure, se pun în trăsură și se întorc la casa lor din Gorgani.
— După-prînz ne vom pregăti pentru mîine, zice Matei lui Ștefan cînd se aflau la masă. Crez că nimic nu ne mai reține în București.
— Negreșit, răspunde Ștefan ; și o dată la moșie, îți voi spune o istorie prea interesantă a cărei intrigă am urmărit-o în toate amănuntele. Nopțile le vom ocupa întrețiindu-te de aceasta.