Mistere din București/Consecințele acestui fapt

 

Nodreanu, bărbatul Virginiei, era în vîrstă de treizeci și cinci de ani; era bine făcut, avea o talie potrivită și o fizionomie uscățivă, impozantă și amabilă. El se întoarce de la moșie a doua zi după fuga nevestei sale pe la cinci ore după-miazăzi. Servitorii ieșiră nainte-i, deschiseră ușile și mare fu mirarea sărmanului om cînd nu găsește pe Virginia în casă. El se adresă către servitoare:

— Ioano, unde este Virginia?

— Nu știu, cuconașule, răspunse servitoarea. Aseară a fost adunare și după plecarea musafirilor, cuconița m-a gonit din casă zicîndu-mi că nu mai are trebuință de mine. Astăzi de dimineață cînd am venit să-i aduc dulceață, nu am găsit-o în casă și așternutul era cum îl lăsasem.

— Ce vorbiți? nu vă înțeleg, strigă Nodreanu înfuriat. Nu știți unde s-a dus?

— Nici că ne-a pomenit că se duce undeva, zice servitoarea, decît cum vă spusei, cuconașule, că m-a gonit afară din casă și eu, ca o slugă, m-am supus poruncilor cuconiței.

— Dumnezeule, este cu putință!… murmură sărmanul Nodreanu… după aceea, urmă: Singură rămăsese Virginia după ce au plecat musafirii?

— Eu… sin… gură am lăsat-o, zice servitoarea cu sfială.

— Ce fel singură?… observă un servitor. Nu știi, Ioano, că te-am întrebat cine rămăsese la cuconița cînd am văzut birja aceea din curte care a plecat pe la miezul nopței?

Ioana nu știe ce să încurce. Nodreanu se apropie de dînsa cu furie:

— Așa, ticăloaso, tu știi tot și mie nu-mi spui nimic?… te fac eu îndată să vorbești. George, strigă el întorcîndu-se spre servitor: rupe numaidecît vreo douăzeci nuiele din salcia din grădină și adu-le aici.

George servitorul iese și Nodreanu începe a se preumbla cu neastîmpăr. Privirile lui se opresc pe scrin cînd vede două cutii deschise. El trage cutiile, se uită într-însele și nu găsește nici bani, nici bijuteriile ce lăsase înăuntru.

— Nelegiuita, nu mai rămîne îndoială că a fugit… dar pentru ce a fugit, Dumnezeul meu!… nu-mi aduc aminte ca să o fi mîhnit în ceva! O! Virginio! de ai ști tu cît sufăr!… cît te-am iubit!… ce mare rușine mi-ai făcut!…

Și sărmanul om începe a plînge ca un copil. Ioana se uită la dînsul și nu știe ce partidă să la. Ca să scape de bătaie, era cu neputință; ca să-i mărturisească, îi era frică că apucase să tăgăduiască. Nodreanu se scoală după canapeaua pe carea se trîntise și cu lacrămile în ochi vine repede spre dînsa:

— Ascultă, Ioano, îi zice el; te iert dacă nu ai voit să-mi spui ce s-a întîmplat în lipsa mea, căci negreșit Virginia ți-a poruncit să-mi ascunzi totul, și tu, ca o slujnică credincioasă, ai ascultat-o; uite, jur că nu-ți fac nimic dacă-mi mărturisești ce știi și ce ai văzut; ba încă, te cinstesc bine. Iar dacă și după aceasta te împrotivești, apoi să știi că pe viul Dumnezeu te omor în bătaie; te omor, m-ai înțeles?

Nodreanu pronunță aceste din urmă cuvinte cu atîta furie și încredințare, încît servitoarea începu să tremure. Ea se hotărăște a-i mărturisi totul.

— Iertare, cuconașule, zice servitoarea căzînd în genuchi: sunt o biată proastă și ca slugă a trebuit să fiu oarbă și supusă și la bune și la rele ale stăpînului. Ești bun, cucoane; rău a făcut cuconița de a lăsat pe un boier ca dumneata pentru bărbosul ăla negricios, care venea totdauna la dumneata.

— Ce bărbos?… Ce vrei să zici?… ridică-te, Ioano… spune-mi toată împrejurarea de la început.

— Să-ți spui, cuconașule; nu voi ascunde nimic. Aseară a fost sîmbătă și știi că în toate sîmbetele se face adunare la dumneavoastră. A venit o mulțime ca după obicei, și după ce au plecat toți musafirii, a rămas numai domnul ăla bărbosu ce-i zice domnu Negreanu. Cuconița m-a chemat în casă și mi-a poruncit să-i aduc geamantanu și săculețul de drum. Eu i-am îndeplinit porunca, i-am ajutat de a așezat mai toate rufele, rochii, boccele, panglice, pălării și o mulțime de lucruri, iar ce o mai fi luat din scrinul dumitale nu știu, căci eu nu am văzut; atîta numai am băgat de seamă că a luat cîte ceva din el și le-a pus în săculeț. După aceea mi-a poruncit să așez geamantanul și săculețul în birja domnului aceluia și a plecat cu dînsul. Unde s-au dus amîndoi nu știu, căci nu mi-a spus nimic. Atîta am văzut, atîta am spus; acum, cuconașule, omoară-mă, bate-mă, dacă socotești că sunt vinovată.

În măsură ce asculta pe servitoare, sărmanul Nodreanu abia dacă mai putea respira; inima lui era zdrobită de durere, sîngele-i se urcase în cap și dacă nu avea o constituiție mediocră, neapărat că trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie. El cere un pahar cu apă fără a face vreo împutare servitoarei și-i ordonă să înștiințeze pe vizitiu ca să puie îndată caii la trăsură. Servitoarea iese mulțumită să-i esecute ordinile și Nodreanu rămîne singur în cameră.

„Nelegiuita!… să mă abandone pentru un om pe care abia îl cunoștea și căruia îi arătam atîta prieteșug!… O! dar aceasta nu va rămînea astfel. Îi voi regăsi, voi omorî pe acel mizerabil… Nu voi asculta decît furia mea… Iată ce va să zică a nu se gîndi cineva cînd intră în relație cu oameni necunoscuți! Iată ce rezultă cînd bărbatul își iubește soția, cînd îi face toate plăcerile, toate capriciurile și-i lasă toată libertatea!… Ce rușine! o! ce mare rușine!… Dumnezeule, ordonă pămîntului să mă înghită. La ce-mi va folosi viața în viitor? Cum voi mai putea ieși în lume fără ca să nu roșesc? Dar aceasta nu este cu putință, visez!… ”

Și nenorocitul Nodreanu își lăsă capul pe mîini ca cum ar fi fost în delir. În acest moment servitoarea intră în cameră țiind o tavă pe care era un pahar cu apă și se oprește lîngă ușă așteptînd ca stăpînul său să-i ordone să înainteze.

— O! nu visez; strigă Nodreanu sculîndu-se; nenorocirea este reală, și cu toate acestea nu poci crede. A pus caii? întreabă el pe servitoare cînd o vede.

— Îndată vor fi înhămați la trăsură, răspunse ea aducîndu-i apă.

Nodreanu soarbe o dată din paharul cu apă și îl aruncă:

— Adu-mi pălăria, mantaua, și ieși curînd de spune vizitiului să tragă numaidecît trăsura la scară.

Ioana îi aduce pălăria, mantaua și pleacă îndată. Nodreanu se îmbracă, la două pistoale mici dintr-un sertar al scrinului, le vîră în buzunarul mantalei și iese afară din casă. Trăsura nu întîrzie de a trage la scară; el sare înăuntru și ordonă vizitiului să apuce pe podul care conduce la bariera Giurgiului, iar lui George, servitorul său, îi zice să-l însoțească și să se puie pe capră lîngă vizitiu.

Voind să meargă la acea barieră ca să la informații, Nodreanu credea că fugarii au trecut pe acolo ca să se îmbarce, după sosirea lor în Giurgiu, și să treacă în Austria. Ajungînd la bariera Giurgiului, coboară din trăsură, intră în casa căpitanului și întreabă pe acesta dacă noaptea, dimineața sau peste zi, au trecut un bărbat cu o femeie. Căpitanul îi răspunde că noaptea nu a trecut decît trei neguțători, dar că de dimineață și peste zi au ieșit pe acea barieră feluri de oameni și de femei.

— N-ai observat pe un om oacheș și cu barbă, însoțit de o damă tînără și frumoasă? întrebă Nodreanu cu neastîmpăr.

— Nu m-a iertat timpul să bag de seamă, răspunse căpitanul; atît numai te poci încredința, domnule, că toți cîți au ieșit pe această barieră au avut paspoarte și bilete de drum.

— Fii bun, te rog, domnule căpitan, de-mi spune numele persoanelor carii au trecut, și pentru această îndatorire vă voi mulțumi.

— Cu plăcere, zise căpitanul prezentîndu-i o condică și arătîndu-i unde să citească.

Nodreanu scoate șapte sfanți pe carii îi dă căpitanului; după aceea citește pe condică numele voiajorilor dintre carii cunoștea pe cei mai mulți, și se încredințează că soția lui nu trecuse pe acolo. El mulțumește căpitanului, își la ziua bună de la dînsul și se urcă în trăsură.

— La bariera Podului Mogoșoaii, strigă el vizitiului după ce se așează: dă drumu cailor.

Trăsura pornește. Nodreanu cugetă:

„Dacă nu au trecut la Giurgiu, negreșit că trebuie să fi apucat spre Brașov. Iar dacă nu voi dobîndi nici o deslușire de la căpitanul barierei Podului Mogoșoaiei, nici că mai rămîne îndoială că sunt încă în București. În asemenea caz, pe de o parte, mă voi duce la poliție a cere să dea de știre pe la toate barierile, ca să nu-i lase să iasă, iar pe de alta, îi voi căuta toată noaptea pîn toate părțile. Va trebui să-i găsesc pe mizerabili și aceste pistoale vor ști să spele dezonoarea mea. ”

Pe cînd Nodreanu făcea aceste cugetări și altele multe, trăsura se oprește la bariera Podului Mogoșoaiei; el ordonă să tragă trăsura alături cu casa căpitanului, se dă jos și intră în camera acestuia, care era ocupat cu vizarea biletelor de drum.

— Ce poftiți, domnule? întreabă căpitanul pe Nodreanu cînd îl văzu intrînd pe ușă.

— Vei afla îndată, domnule căpitan, răspunde Nodreanu așezîndu-se pe o bancă. Doresc mai-nainte să termini cu voiajorii carii te aștept și după aceea te vei ocupa de mine.

— Voi termina îndată, domnul meu, zice căpitanul; mai am încă trei bilete de vizat și sunt al dumitale.

Nodreanu nu mai răspunse nimic, și căpitanul, după ce săvîrșește vizarea biletelor și rămîne singur, se apropie de dînsul și-i zice:

— Acum sunt al dumneavoastră, domnule; ce poftiți?

— Dacă îți aduci aminte, domnule căpitan, spune-mi, te rog, ce voiajori au trecut în noaptea aceasta de la 12 ore înainte pe la bariera dumitale?

— Nimic mai lesne, domnule, căci așa tîrziu nu a trecut decît un boier cu cucoana dumisale la moșie, și mai tîrziu niște neguțători din Ploiești.

— Ce boier? cum îi zicea?

— Dacă nu mă înșel… cuconu… ăsta… cum păcatele îi zice?… nu-mi aduc aminte, dar îl cunosc.

— La ce moșie zicea că se duce?

— Crede-mă că nu știu ce moșie, dar sunt sigur că are o moșioară pe alocurea.

— Nu era un om oacheș și cu barbă neagră rotundă?

— Da, da, era oacheș și avea barbă; ai dreptate.

— Îți foarte mulțumesc, domnule căpitan; m-ai obligat prea mult; și spre recunoștință te rog priimește aceasta. Căpitanul întinde mîna ca cerșătorii și la cîțiva sfanți ce-i dete Nodreanu; iar acesta, fără a pierde timpul, iese repede din casă, se suie în trăsură și ordonă vizitiului să meargă înainte și să se oprească pe la toate cîrciumile ca să întrebe dacă au văzut pe fugari trecînd pe acolo.

Trăsura pornește cu iuțeală; după cai cădeau șiroaie de spume, de multă goană. Noaptea apucase pe voiajor pe la satul Merinania. Vizitiul oprește caii ca să-i răsufle puțin și Nodreanu trimite pe George să spioneze la cîrciumă și să se informeze de fugari. George se întoarce fără nici un rezultat. De aci trăsura pornește și se oprește la hanul de la satul Săftica, ca să se plătească hangiului taxa podului, care era mai mare decît cea fixată de guvern, fără a se observa de nimeni. Nodreanu întreabă dacă un bărbat cu o femeie s-au oprit în noaptea trecută acolo ca să plătească banii podului.

— Da, domnule, răspunde hangiul; pe la trei ceasuri din noapte a trecut pe aici o căruță de birjă cu patru cai în care se aflau un bărbat și o femeie ce era îmbrăcată cu o mantelă neagră!

— Cum ai putut observa aceasta? întreabă Nodreanu cu nerăbdare.

— Fiindcă acea femeie mi-a cerut apă de două ori, și bărbatul, care se afla cu dînsa, îi zicea să nu bea apă multă că poate să răcească, și ea îi răspundea că nu o supără apa.

— Din vorbirea lor ai putut afla cum îi cheamă? reluă Nodreanu.

— Porecla nu o știu; am auzit numai pe acel domn zicîndu-i Vișinio și pe femeie zicînd bărbată-său Iorgule.

— Îți mulțumesc, îți mulțumesc chir…

— Stoica mă cheamă.

— Îți mulțumesc, chir Stoico; să știi că m-ai îndatorat foarte mult. Și spre recunoștință, te rog să priimești acești sfanți.

Nodreanu aflase de la hangiu ce voia să știe.

„Nu mai încape îndoială că ei au fost, își zise el: dea Domnul însă să-i sosesc pînă nu trec granița căci eu nu o voi putea trece fără pasport. Am însă speranță mare în Atotputernicul; nelegiuiții va trebui să rămîie noaptea aceasta la vreun han și eu mă voi duce zi și noapte în fuga cailor; ai mei nu vor fi în stare să mai facă decît o singură poștă, dar ajungînd la satul Potigraf, voi lua cai de poștă și voi lăsa acolo pe ai mei.

— Mișcă, zice el vizitiului.

Acesta dete drumul cailor fără a încunoștiința pe stăpînul său că sunt obosiți, căci observația sa ar fi fost fără efect. În fine, pe la nouă ore ei ajung la hanul din pădurea Țigănești. Vizitiul oprește ca să odihnească și Nodreanu ordonă lui George să se ducă la han ca să cerceteze despre fugari. După cîteva minute, George se întoarce însoțit de un țăran.

— Cuconașule, zice el cînd se apropie de trăsură; găsii pe țăranul acesta la han și mi-a spus că el a văzut ieri noapte pe călătorii după carii ne ducem.

Acest țăran era cel care vorbise cu birjarul lui Negreanu cînd își adăpa boii la puț și în toate serile el venea la han cu alți țărani, unde beau și conversau pînă la zece ore.

— Apropie-te, creștine, îi zice Nodreanu.

Țăranul înaintează și cînd se alătură de trăsură își scoate căciula.

— Fii bun, moșule, de-mi spune ce trăsură a trecut? Ce fel de oameni erau într-însa și cam pe la ce vreme din noapte?

— Apoi să vezi, cucoane, zice țăranul scărpinîndu-se. Cînd se îngîna ziua cu noaptea adăpam boii la puțul hăla de colo; abia scosesem găleata din puț cînd mă pomenesc cu chir Radu, birjaru, că se oprește cu căruța acolo ca să adape caii, și eu drept l-am întrebat că ce caută de pleacă noaptea așa tîrziu, și mi-a spus omu că atunci îi picase mușterii. În căruță era un boier și cu o cucoană, dar eu, de, nu i-am văzut, fiindcă era întunerec; atîta numai știu că le-am zis să nu treacă înainte că e Ialomița mare și că nici pînă acum n-a mai dat îndărăt. După ce le-am spus asta, boierilor le părea prea rău; se vede mititeii că aveau vreo grabă mare, și fiindcă nu aveau încotro, au fost siliți să conăcească la mănăstire. Acolo sunt și pînă astăzi, și nevasta mea le-a dus niște găini, niște oușoare și două ulcelușe cu lapte; dar să le dea Dumnezeu bine că ni le-a plătit peste cap.

— Îți mulțumesc, moșule, asta voiam să știu; la acești doi sfanți și du-te la han să bei.

— Să-ți dea Dumnezeu tot binele, cuconașule, zice țăranul depărtîndu-se.

George se suie pe capră și vizitiul nu mai așteptă ordinul stăpînului său. El cîrmește trăsura și apucă spre monastire.

— Să nu tragi în curtea monastirei, zice Nodreanu vizitiului, ci să oprești la o parte; voiesc să intru singur și să nu fac zgomot.

— Prea bine, cuconașule.

„Îi voi surprinde în sfîrșit, cugetă el; voi omorî pe acel mizerabil, și să vedem pe nelegiuita ce va zice cînd se va afla față în față cu mine?… Mai întîi îi voi spiona, îi voi asculta, și cînd va sosi timpul, le voi arăta că pe Nodreanu nu-l dezonorează cineva fără vărsare de sînge. ”

Trăsura se oprește lîngă pădure. Nodreanu sare jos, dă bani vizitiului ca să cumpere de la han fîn și orz pentru cai, iar lui George îi ordonă să la seama de trăsură și de cai pînă la întoarcerea vizitiului.

— Ascultă George, adăugă el; dacă nu mă întorc curînd sau dacă nu trimiț să vă cheme, să veniți îndată să mă căutați, căci acesta va fi semnul că mi s-a întîmplat ceva.

— Prea bine, cuconașule, răspunseră servitorii.

Nodreanu pleacă și, ca să se liniștească puțin, se hotărăște să viziteze mai întîi locurile fără ca să fie observat de cineva. Pe timpul cînd el își îndrepta pașii către o căsuță izolată, zărește la o mică distanță un ce negru că se strecoară ca o umbră înaintea lui, dar fiindcă nu văzuse bine, crezu că i se păruse. Trecînd mai la dreapta, bagă de seamă că se găsește pe marginea unui heleșteu; el se oprește puțin și pentru un moment îi vine ideea să se arunce în apă ca să scape de o viață ce-i devenise nesuferită.

„La ce-mi folosește ca să mai trăiesc!… își zise el. Dumnezeu știe cît mi-am iubit nevasta, cît am cinstit-o, și cu toate acestea nu am avut parte de dînsa. A omorî pe acel Negreanu, mă întreb: el ce strică?… ca bărbat mi-a curtat nevasta, căci i-a plăcut, și asemenea lucruri se văd în toate zilele, dar ea nelegiuita nu trebuia să-l asculte! Ba strică și el mizerabilul, căci negreșit el a îndemnat-o să fugă împreună”, strigă sărmanul Nodreanu care nu știa ce să crează și cum să mai raționeze.

În vremea cînd el făcea diferite cugetări stînd nemișcat pe marginea heleșteului, aude la o mică depărtare un zgomot mare provenit dintr-o greutate aruncată în apă. Nodreanu spăimîntat abia întoarce capul ca să vază ce este cînd zărește o umbră fugind dinaintea sa.

„Ar crede cineva că noaptea umblu numai fantome în această monastire, cugetă Nodreanu la această vedere. “

Cum însă el nu avea superstiții, nici frică de vizii, fu împins de curiozitate ca să vază ce se aruncase în heleșteu. Fără dar a pierde timpul, își îndreptează pașii spre partea de unde ieșise zgomotul și zărește la lumina lunei pe un sărman copil plutind dasupra și depărtîndu-se în curgerea apei. La această tristă vedere, Nodreanu uită pentru un moment împrejurarea soției sale; inima lui se strînge și nu se mai gîndește decît la mijlocul de a scăpa pe acea nenorocită creatură. El nu știa să-noate, dar uitîndu-se pîmprejur zărește două luntrii vechi susținute de doi pari bătuți pe marginea heleșteului. El sare într-una din ele, și fără a pierde timpul, deznoadă frînghia, la o lopată pe care o găsește în luntre și apucă în direcția unde zărea pe copil. El îl sosește, îl apucă și-l depune în luntre, dar nenorocitul copil, care se născuse de curînd, murise îndată ce fusese aruncat în heleșteu. Nodreanu vede că l-a sosit foarte tîrziu și fiindcă nu mai putea să-l scape, îndepărtează luntrea la mal, iese pe uscat țiind pe copil în brațe, îl depune jos, îl mai pipăie ca să se asigure dacă a mai rămas vreun semn de viață, și încredințîndu-se că este mort, la lopata din luntre, sapă o groapă într-un loc umed din care se ridica pămîntul cu ușurință, așază cadaverul înăuntru, scoate o cruce ce avea atîrnată la gît, o pune pe pieptul copilului și azvîrli pămînt peste dînsul recomandîndu-i sufletul Atotputernicului.

„Dumnezeule! este cu putință!… cugetă el, depărtîndu-se de mormîntul copilului. Cum îngădui să facă copii niște pisici carii îi mănîncă!… ”

Și zicînd acestea își îndreptează pașii către o căsuță izolată căci nu găsea de cuviință a intra în monastire, presupuind că prin zgomotul ce va face cu intrarea lui va deștepta pe toți și Negreanu va găsi ocazie să se facă nevăzut. Oprindu-se lîngă acea căsuță, el voi să bată la ușă ca să-i deschiză și să întrebe în ce parte se găsesc fugarii, dar aude la fereastă o voce de om și alta de femeie. Perdelele nu erau așa de bine împreunate ca să nu se vază de afară în casă. Nodreanu se uită pîntre perdele și care îi fu mirarea cînd vede pe un țăran cu o locuitoare de acolo dezbătînd niște chestii carii își iau rezultatul numai noaptea. El înțelege bine că nu va putea intra în acea căsuță și înaintează cătră o chilie. Întorcîndu-se, zărește lîngă dînsul pe o călugăriță înfășurată așa de mult încît numai ochii i se vedeau. Nodreanu o salută și se apropie de dînsa. Călugărița stă în loc și-i înapoiază salutarea.

— Sărut-mîna, maică, zice Nodreanu oprindu-se lîngă dînsa; sunt călător și am venit să mă odihnesc aci noaptea aceasta. Nu am putut trece înainte fiindcă Ialomița este mare.

— Știu, domnișorule, răspunde călugărița cu o voce așa de miuită ca cum nu ar fi fost naturală. Mai avem încă doi călători de ieri-seara carii nu au putut trece gîrla și carii se aflu acum într-o chilie afară din monastire. Dacă aveți plăcere vă voi duce acolo căci alături se mai află o altă chilie foarte curată unde veți fi mulțumit. În arhondărie s-a spălat scîndurile și nu veți avea loc fiindcă mobila este resfirată pîn sală.

— Cu plăcere, maică, zice Nodreanu mulțumit că aflase unde erau găzduiți fugarii.

— Atunci poftiți cu mine, adăogă călugărița arătîndu-i drumul.

Nodreanu se la după călugăriță care merge înainte. După ce făcură cîțiva pași împreună, călugărița se oprește și-i zice:

— Să nu-ți fie frică, domnule, dacă vom trece o pădurice, căci la noi în monastire nu sunt hoți.

— Nu sunt așa de fricos, maică, zice Nodreanu zîmbind.

— Vezi dacă trecem pe aici, pricina este ca să scurtăm din cale, căci altfel am fi ocolit mult.

Nodreanu nu mai zice nimic; el merge alături cu conducătoarea sa și după ce înaintară în păduri la vreo sută pași, călugărița scoate un pumnal de subt rasă și lovește pe Nodreanu cu atîta sete încît sărmanul om cade fără cunoștință și fără a putea scoate decît un țipăt stins.

Asasinul era Negreanu, care, temîndu-se a nu fi surprins de bărbatul Virginiei, avusese îngrijirea a plăti bine unei călugărițe ca să privegheze zi și noapte pe voiajorii ce vor intra în monastire și să vie să-l vestească. Călugărița însărcinată cu această misie era aceea care trecuse ca o umbră pe lîngă Nodreanu cînd acesta apucase spre monastire. Ea comunicase Negreanului sosirea acestui voiajor și nelegiuitul, pentru a evita o nenorocire sigură, se îmbrăcase cu haine călugărești ca să înșele pe Nodreanu și să scape de dînsul în modul cum văzurăm.

Negreanu nu rămase mulțumit pe o singură lovitură de pumnal; el repetă loviturile în mai multe rînduri și cînd se încredință că sărmanul Nodreanu care înota în sînge nu-i mai rămăsese o scînteie de viață, îl apucă de picere și începe să-l tîrască spre heleșteu ca să-l arunce în apă. În acest moment vizitiul și George servitorul, carii erau în căutarea stăpînului lor, se prezantez înaintea Negreanului cînd acesta se silea să tîrască cadaverul. Asasinul rămase încremenit. El lasă pe mort și voiește să fugă, dar fidelii servitori pun mîna pe dînsul, îi leg mîinile și picioarele și-l lasă lungit pe pămînt; după aceasta se apropie de cadaver, se uit cu milă la stăpînul lor și se încredințez, din încercările ce fac ca să-i scape viața, că toate vor fi în van.

— Nu destul, tîlharule, că ai fugit cu stăpîna mea! ba încă ai omorît și pe stăpînul nostru nelegiuitule?… strigă George întorcîndu-se spre Negreanu pe care îl cunoscuse.

Și zicînd acestea, George și vizitiul se reped spre Negreanu și încep să-l lovească cu atîta furie, că asasinul începe să răcnească pe cît îi permitea organele respiratorii.

— Iertare, iertare, strigă el; am fost un nebun, un nelegiuit. Ce voiți de la mine? sunt gata să vă dau sute de galbeni, numai lăsați-mă. Să-ți bagi în ochi sutele tale de galbeni, tîlharule; noi ăștia săracii nu ținem la galbeni d-ai voștri, furați după la unii-alții, strigă fidelul George, dînd asasinului o lovitură de pumn care-i sfărâmă mai multe măsele și-i umple gura de sînge.

Țipetele Negreanului se auzise în toată monastirea; mai toate călugărițele venise să asiste la această scenă. Virginia se scoală și vine să vază rezultatul nelegiuitei sale fapte. Starița pornește pe un om călare ca să cheme pe subprefectul plasei și acesta nu întîrzie de a se prezenta cu mai mulți gendarmi la locul unde se săvîrșise crima. Cadaverul este transportat în monastire și încredințat călugărițelor ca să-l spele, să-l îmbrace și să i se citească cele cuvenite pentru morți. Toți cîți se aflau în pădure apuc spre monastire împreună cu subprefectul, care intră într-o cameră destinată pentru oaspeți și după dînsul culpabilul, servitorii Nodreanului și toți gendarmii.

Servitorii declară subprefectului toată împrejurarea de la înturnarea Nodreanului în București și pînă la surprinderea asasinatului. Negreanu cere voie a rămînea singur cu subprefectul. Acesta ordonă servitorilor și gendarmilor a ieși din cameră și a aștepta puțin în sală. După ieșirea lor, Negreanu se aruncă în genunchi dinaintea dregătorului și cere iertare.

— Ceea ce ai făcut, domnule, este anevoie de iertat, observă subprefectul. Acum gătește-te la suferințe, la lanțuri de picere și la ocnă pe viată.

— În mîna dumitale stă moartea și viața mea, zice Negreanu tremurînd; pe lîngă recunoștința mea sufletească, iată îți prezantez tot ce am.

Și Negreanu scoate o pungă mare de piele de căprioară plină cu galbeni, și o dă subprefectului.

La vederea unei pungi înțesată numai cu galbenași, ochii subprefectului arunc scîntei de bucurie. El invită pe Negreanu să se scoale, dezleagă frînghiile cu carii era legat și, luînd punga, îl roagă să se așeze lîngă dînsul.

— Sunt foarte dispus, domnul meu, ca să te scap din pericolul ce te amenință, îi zice subprefectul; crede că aceasta o fac mai mult din iubirea de umanitate, iar nu pentru punga ce-mi prezentași; fapta dumitale însă a făcut un zgomot destul de mare și nu știu cum să te dezvinovățesc fără ca să nu mă compromit. Mai întîi, te rog, spune-mi ce te-a silit să săvârșești o asemenea crimă? Cine este mortul și prin ce întîmplare v-ați găsit la această monastire?

— Nu voi ascunde nimic, răspunde Negreanu. Îți voi arăta împrejurarea în puține cuvinte. Iată cum: eram amorezat cu o damă măritată căreia îi zice Virginia Nodreanca și mă înțelesesem cu dînsa să-și lase bărbatul, să fugim împreună în Brașov și de acolo să tratăm judecata de desfacere printr-un avocat bine plătit. Virginia a consimțit la aceasta, și cealtă ieri noaptea, pe cînd bărbatul său se afla la moșie, am fugit cu dînsa; dar dracul mi-a stat împrotivă de nu am putut trece înainte. Gîrla era mare și a trebuit să aștept aci în monastire pînă va da îndărăt. Se vede că bărbatul a picat de la moșie curînd după plecarea noastră, ne-a mirosit urma și a venit după noi. Eu, care eram cu frica în sîn și mă păzeam, am observat cînd a intrat în monastire, m-am îmbrăcat cu acea rasă pe care o aveam pe mine, mi-am schimbat vocea, l-am întrebat ce caută și sub pretextul că-l duc să găzduiască într-o chilie afară din monastire, am intrat cu dînsul în pădurice încredințîndu-l că pe acolo este drumul cel mai scurt. Cînd m-am văzut cu dînsul singur într-un loc unde nu puteam fi observat de nimeni, am scos un pumnal ce aveam ascuns sub rasa călugărească, l-am lovit deodată fără veste și l-am omorît. După ce mă încredințai că nu mai dă cel mai mic semn de viață, iau cadaverul și încep să-l tîrăsc spre heleșteu ca să-l azvîrl în apă, cînd mă pomenesc deodată cu acei doi oameni că mă leagă și încep să mă bată cu atîta înverșunare că am fost silit să țip ca să scap. Înțelegeți acum că la zgomotul ce am făcut am deșteptat pe toate călugărițele carii au venit împreună cu starița la locul unde se săvîrșise fapta. Ce ea ce s-a întîmplat nu mai știu, decît că după un cuart de oră te văzui pe dumneata însoțit de gendarmi.

— Mai cunoaște altcineva fuga dumitale din București cu nevasta Nodreanului?

— Socotesc că numai slugile lui.

— Oricum, omorul a făcut zgomot; ajutorul dar ce-ți poci da este ca să te apăr cît voi ști mai bine în tacrirul ce-ți voi lua. Acum ca dregător nu am ce face, trebuie să te trimiț la cîrmuire, vei merge în trăsura mea și în urmă voi veni să vorbesc cîrmuitorului.

Și fără ca să mai aștepte răspunsul Negreanului, subprefectul cheamă pe căprarul de gendarmi și zice să aștepte puțin. El face o cîrtie către cîrmuire și după ce o săvîrșește, o strînge și o dă căprarului ordonîndu-i ca împreună cu un gendarm să ducă pe Negreanu la cîrmuire.

— Ascultă, adăogă subprefectul, adresîndu-se către căprar: cînd veți ajunge la tact, să zici vizitiului să puie caii la trăsură și în trăsură să duceți pe domnu la cîrmuire.

— Am înțeles, cucoane, zice căprarul de gendarmi invitînd pe Negreanu să iasă cu dînsul.

— Să vie aici cei doi oameni ai mortului și doi dorobanți.

Căprarul și gendarmul ies cu Negreanu care vede că rău a făcut de a dat banii subprefectului. După ieșirea lor, vizitiul, George și doi gendarmi intru în camera ce ocupa subprefectul.

— Știu tot, zice subprefectul servitorilor. Domnul acela se duce să-și priimească osînda ce i se cuvine pentru omorul ce a săvîrșit și pe care l-a mărturisit. Dumneavoastră acum sunteți liberi. Luați pe mort și—l duceți în București ca să-l îngroape familia lui; și ca să nu întîmpinați în drum sau în București vreo nemulțumire, veți arăta, oricui vă va întreba, această cîrtie, care constată nevinovăția voastră.

George și vizitiul iau cîrtia din mîna subprefectului și un galben ce acesta le dete de cheltuială și ies să-i esecute ordinile și să săvîrșască ultimele datorii către bunul lor stăpîn.

După ieșirea acestor fideli servitori, subprefectul se adresează către cei doi gendarmi carii se afla dinaintea lui:

— Voi, zice el gendarmilor; să păziți pe cucoana care se află aici în monastire ca să nu fugă; plecați de găsiți pe stariță, întrebați-o în ce odaie se află și rînduiți-vă la ușă în sentinelă.

După cîteva minute acești doi gendarmi erau la postul lor.

Subprefectul, care săvîrșise totul cum era mai bine, atît în formă cît și în interesul său, vine la stareță, o roagă să îngrijască de arestantă, înlesnindu-i trebuincioasele, își la ziua bună de la dînsa și iese din monastire ca să numere gălbenașii ce cîștigase.

Negreanu fu judecat de toate instănțiile judecătorești, împreună cu Virginia. El fu osîndit la ocnă pe viață și Virginia fu esilată la monastirea Dintr-un lemn pe trei ani după a căror espirare se și călugări…

— Iată istoria acelei călugărițe tinere ce trecu pe lîngă noi și care era palidă ca o moartă; zice Ștefan Lungeanu fratelui său.

— Este prea interesantă, fratele meu, se grăbește a răspunde Matei.

— A celeialte călugărițe mai bătrînă este tot așa de interesantă, dar este tîrziu și trebuie să plecăm.

— Sunt numai douăsprezece ore, observă Matei uitîndu-se la ceasornic; mai avem destul timp pînă la ora prînzului.

— Văz că ești curios ca și mine. Ei bine, Matei, ascultă și împrejurările acelei bătrîne călugărițe.