Mistere din București/Finalul

 

De cînd Alexandru și Maria se unise pentru eternitate, luîndu-și adio de la o lume în care nu puteau să trăiască, nici să fie fericiți, bătrînul Dăngescu nu putuse să mai aibă un minut de repaos. Ziua ca și noaptea el era turmentat de insomnii și de cele mai grozave mustrări ale cugetului. Dacă încerca să închiză ochii, victimele crimelor sale i se înfățișau în formă de fantome și păreau că-i cer socoteală de cruzimile ce săvîrșise asupră-le. La aceste vizii, el se scula deodată, sărea din pat, cădea în genunchi și cerea iertare; în urmă aprindea luminarea, se așeza pe un fotoliu lîngă masă, își rezema capul de mînă și rămînea în această poziție pînă cînd se făcea ziuă.

Trecuse patru zile de la înmormîntarea lui Alexandru și a Măriei și nici o preschimbare nu se făcuse încă în oribila poziție a Dăngescului. Nemaisimțindu-se în stare a se lupta în contra atîtor suplicii ce-i sfîșiau sufletul, nici a mai prelungi o viață de tortură și de mustrări de cuget. După trecerea unei nopți furtunoase, în care el își consultase gîndirile și-și formase o hotărîre, în care părea nestrămutat, se scoală din pat, se duce la masă și scrie neîntrerupt o oră întreagă. El făcuse două cîrtii. Una era testamentul lui prin care își destina toată averea pentru binefaceri, îl sigilase și-l adresase domnitorului țării, iar cealaltă cîrtie era o epistolă adresată soției sale, la muntele Penteleu, prin carea îi cerea iertare pentru toate nemulțumirile ce-i cauzase pe nedrept și o implora să roage pe Dumnezeu pentru sufletul lui nedemn de a compărea înaintea divinităței. După ce termină aceste două cărții, spiritul lui păru mai liniștit:

„Iată dar consecințele unei crime, zise el umblînd posomorit. Iată cum o primă greșală molipsește pe om și-l tîrăște în noroiul nelegiurilor pe carii le reîncepe neîncetat și în contra tuturor!… Odată pătat de crime, a trebuit să mă rostogolesc printr-însele cu corpul și cu sufletul. Groaznicul tablou de omor și de sînge va fi neîncetat alături de mine… dinaintea ochilor mei!… Mizerabil nesocotit ce am fost! La ce-mi folosesc astăzi bogăția, influența, pe cît timp nu mai am repaos, nu mai am familie, nu mai am viață, căci nu mai am nimic uman!… Am nesocotit totul, am călcat totul în picioare, drepturile, datoriile naturei, tot ce este mai sfînt și mai sacru, pentru falsitățile lumei. Acum nu mă mai poci pune nici chiar în rîndul animalelor, căci animalele își iubesc copiii și eu am omorît pe al meu!… Cînd dar, un om ca mine a văzut ștergîndu-se dinaintea sa toate fericirile, toate aspirările și se simte lovit de pumnalele cu carii a voit să lovească pentru a-și satisface un orgoliu disprețuitor, o ambiție absurdă, niște pasiune dezonorabile? Cînd după toate acestea nu mai prevede în viitorul său decît un sir de mustrări de cuget si un lanț de torture? Cînd acest om nu mai așteaptă în viață decît disprețul și hula generală, descoperirea nelegiuirilor sale de niște legi carii trebuie să-l pedepsească? Cînd acest om așteaptă în fiecare minut ca lumea cu morala ei egoistă, nepăsătoare și rece, să vie ca să-i numere lacrămile și să i le cîntărească pentru a ști dacă el își plînge greșala sau dacă se preface? Un asemenea om trebuie să se pedepsească singur… Un asemenea om vătămător societăței, trebuie să moară! Ș-apoi la ce-mi va mai fi folositoare viața și ce vrea să zică. timpul cît omul trăiește decît un fulger în eternitate! ? Și pentru ce se naște el decît ca să moară?… Da, trebuie să mor și numaidecît, căci pentru că voi, muri am îndeplinit mai întîi două lucruri umane de carii nu am putut fi capabil decît în asemenea momente. Am lăsat toată averea mea pentru binefaceri: pentru spitale, pentru orfani, pentru fete și văduve sărace, pentru bătrîni infirmi, în fine, pentru tot prin care mi-aș putea atrage binecuvîntarea nenorociților și prin care poate Atotputernicul se va milostivi să-mi ușureze pedepsele ce-mi sunt rezervate în lumea eternă. Am mai cerut iertare soției mele pentru toate nenorocirile ce i-am cauzat și am rugat-o ca să mă plîngă, în loc să mă blesteme. Acum nu-mi mai rămîne decît un singur lucru de îndeplinit: va trebui ca înainte de a mă închide într-un mormînt întunecos și umed, unde poate Alexandru și Maria vor veni să-mi șoptească iertarea, va trebui neapărat să curăț din lume pe acel nelegiuit de Bolboacă, căci, fără povețile și fără îndemnurile lui infame, nu aș fi ajuns aci, nici poate aș fi avut să-mi imput vreo crimă; va trebui, cum zic, să sugrum pe acel bandit care este una din escepțiile monstruoase cum rareori produce natura și le azvîrlă în societatea corumptă, unde și corumpția, în fine, le distruge. Acest pușcăriaș vătămător universului întreg, vătămător lui însuși trebuie să înceteze de a mai esista. Eu voi fi gealatul lui, pentru că el m-a îndemnat la rele; eu voi fi confesorul lui în ultimele momente pentru că el m-a făcut să las săi se otrăvească Alexandru, citîndu-mi, pentru a mă hotărî la aceasta, ceea ce se prescrie de legea bisericească, cînd un fiu ridică mîna asupra părintelui său. O! mizerabilul! Nu mi s-a întîmplat în viață să auz că un, om poate fi aplecat la atîtea nelegiuiri pînă să caute răul și în legile sfinte!… Și eu, nesocotitul, îmi cunosc orbirea, cînd?… cînd totul s-a sfîrșit pentru mine! Dar ce fac?… soarele a început să se ivească și încă nu m-am ocupat de ceea ce m-am hotărît. Să grăbesc. Tot ce-mi trebuie pentru a-mi esecuta proiectul am în masa mea. Acum, la lucru. Să pregătesc dar limonada morței, din care trebuie să se adape toți asasinii ca mine și ca Bolboacă și să termin totul mai din vreme. Am păstrat otravă ca să mă servez cu dînsa la împrejurări de interese mîrșave, căci tot de acestea am avut în viața mea și prin ele mi-am făcut starea. Acea otravă este așa de tare încît o mică doză pusă în cincizeci dramuri de apă este de ajuns ca să omoare mai mulți oameni. Dintr-o mică sorbitură, tot corpul este otrăvit și puterea îi este așa de mare încît pătrunde în măduva oaselor. Sîngele încetează de a mai circula peste douăzeci minute cel mult. »

Și zicînd acestea, el deschide un sertar de masă, scoate dintr-însul o cutie mică de fier, o deschide, răstoarnă un praf ce se afla înăuntru într-un pahar cu apă și îl amestecă cîteva minute pînă cînd se încredință că era bine dizolvat. După ce termină această afacere, sună clopoțelul și un servitor intră îndată. Dăngescu îi ordonă:

— Vei duce această cîrtie măriei-sale, lui vodă; o vei da adiutantului de jurnă, și dacă te va întreba de unde este, îi- vei răspunde că este din partea mea. Ai înțeles?

— Am înțeles, cocoane.

— Și pleacă numaidecît.

— Prea bine, cocoane.

— Nu uita ca să chemi pe Neagu, cînd te vei da jos. Aide, du-te.

Servitorul iese și Dăngescu se așază pe un fotoliu, căutînd a preface un-aer vesel, ca să nu lase să se în- trevază cel mai mic semn de neastîmpăr.

După cîteva minute de la ieșirea servitorului, se auzi în sală zgomotul pașilor lui Bolboacă care nu întîrzie de a intra în cameră, cu capul plecat, trist și posomorît.

— Dar ce ai, Neagule? îl întrebă Dăngescu cu blîn- dețe, făcîndu-i semn să se apropie de dînsul.

— Nu am închis toată noaptea ochii dintr-o pricină care nu știu ce rezultat va lua.

— Ce pricină? se grăbi a întreba Dăngescu prefă- cînd interesul.

— Vă aduceți aminte, cocoane, de acea moașă care a venit cu Frusina?

— Da, îmi aduc aminte. Ei bine, ce s-a întîmplat cu dînsa?

— O întîmplare destul de nemulțumitoare, căci ieri a murit.

— S-o înghiță infernul dacă a crăpat! Nu văz ce nemulțumire ne-ar putea aduce moartea ei? Din contra, atît mai bine.

— Ba nu este bine nicidecum, căci înainte de a muri, a mărturisit la o mulțime de lume tot ce s-a întîmplat cu Frusina.

— Și de unde ai aflat aceasta?

— De la un dulgher care m-a amenințat pe cînd ieri, înserat, mă întorceam acasă.

— Vrea să zică tot bine m-am informat și eu, strigă Dăngescu sculîndu-se după fotoliu și începînd să umble agitat ca să prefacă bine rolul ce-și propusese a juca vizavi de vătaful său de curte.

— Cum ați fost informat, cocoane? întrebă Bolboacă surprins.

— Am fost informat de un amic al meu care mi-a comunicat tot că acel dulgher îndrăznise să vorbească. Astăzi m-am sculat de dimineață cu hotărîrea ca să-l omor și cadaverul lui să-l îngropăm noaptea în grădină. Aveam de gînd să nu mai săvîrșesc crime, dar sunt silit să arăt acelui mojic cum să pedepsesc insolenții carii îndrăznesc să vorbească de oameni de condiția mea.

— Merită o asemenea lecție, zise Bolboacă, făcînd niște ochi mari și aruncînd o căutătură pe furiș asupra stăpînului său. Așadar, cocoane, pentru aceasta m-ați chemat?

— Negreșit că pentru aceasta… ca să mă consult cu tine. la spune-mi, ce părere îți dai despre hotărîrea mea?

— Că este bună, cocoane. Văz numai că dulgherul lipsește și nu știu cum va veni aici.

— Fii pe pace; el va veni cel mult peste o oră; am pus eu la cale. Dar nu știu ce păcatele am de astăzi de dimineață!… capul îmi este greu, gura uscată și stomacul sec. Aș voi să mă răcoresc.

— Poftiți să vă aduc o limonadă, cocoane?

— Crez în adevăr că puțină limonadă mi-ar face bine. Făcusem una cînd m-am sculat din pat, dar nu am băut-o și poate să se fi trezit.

— Lămîia nu se trezește, cocoane.

— Atunci gustă de vezi dacă aceea ce este în paharul acela după masă e bună și potrivită din zahăr?

Bolboacă, care era departe de a înțelege planul Dăngescului, se grăbi a se duce lîngă masă, luă paharul, îl aduse la gură și bău din licuid. După ce-l înghiți, strîmbă din gură și zise stăpînului său:

— Este amară, cocoane, și nu o veți putea bea; mă duc să vă fac alta.

— Bine, bine, zise Dăngescu mulțumit. Dar mai întîi rămîi puțin căci poate să vie dulgherul și nu am făcut încă încercarea ce am proiectat.

— Ce încercare, cocoane? întrebă Bolboacă cu curiozitate.

— Încercarea de a lega mîinile și picioarele dulgherului îndată ce va intra în camera mea, precum și de a-i astupa gura ca să nu poată să strige.

— Acesta este lucrul cel mai lesne de făcut. Dacă-mi dați voie, mă voi duce să aduc două frînghii ca să vă arăt.

— Am frînghii, Neagule. Caută În sertarul de jos al mesei, ia cîte-ți trebuie și grăbește să-mi arăți căci nu știm cînd poate să pice dulgherul.

— Îl voi lega eu, cocoane, dacă credeți că nu poate sa fii îndemînatec?

— Ba nu, ba nu; voi să-l leg cu mîna mea căci numai astfel poci fi bine răzbunat.

— Atunci cum poftiți, ca un stăpîn ce sunteți!

Și zicînd acestea, Bolboacă trage sertarul indicat, scoate două frînghii, le face la căpătîie cîte un ochi și vine spre Dăngescu:

— Uite, cocoane; nu este vreun meșteșug mare pentru a lega cuiva mîinile și picioarele carii puse în cîte un ochi din aceste frînghii și strînse bine, rămîne legat cobză fără a putea face o singură mișcare; după aceasta, astupat la gură cu un șervet sau cu o batistă, se poate juca și un capii cu dînsul ca cu o păpușă.

— Se poate, dar eu nu poci înțelege pînă nu văz. Arată-mi dar numai cum se leagă picioarele. Eu mă pricep numai cum se leagă mîinile.

La acest ordin, Bolboacă se așeză pe scînduri, întinde picioarele, le vîră în ochiul unei frînghii, strînge nodul, și cînd termină, se adresă către stăpînul său:

— Iată, cocoane, ce este de făcut; sunt așa de bine legat încît nu mă mai poci mișca.

Dăngescu se uită să se încredințeze dacă nodul era strîns și, văzînd că el însuși nu ar fi putut să-l lege mai bine, îi zice:

— În adevăr legătura este sigură. Acum, Neagule, întoarce-ți mîinile la spate ca să le leg și să-mi. spui dacă după legătura mea acel dulgher ar mai putea să se serve cu mîinile.

Și fără să aștepte răspunsul lui Bolboacă, Dăngescu îi apucă mîinile cu putere, aruncă ochiul celeilalte frînghii, îl strînge și-i face încă două noduri ca să nu se desfacă. Bolboacă începe să tremure fără voie și murmură cu frică:

— Sunt așa de legat, cocoane, încît nu mai poci face cea mai mică mișcare. Acum fii bun de mă dezleagă căci simț în inimă niște înțepături grozave de multă strînsoare.

— A! mizerabile! Iată-te în starea în care meriți a fi. Acum gătește-te să faci o călătorie întunecoasă unde te aștepată infernul cu brațele deschise. Recomandă-ți dar mai din vreme sufletul lui Satan căci peste cîteva minute vei compărea dinaințea lui.

— O! vrei să mă omori pe mine? murmură Bolboacă cu o voce tremurătoare și îngrozit de cele ce auzi de la stăpînul său. Trebuie să glumești, cocoane; nu-mi vine a crede ca să răsplătești atît de rău pe un om care v-a fost devotat cu corpul și cu sufletul.

— Devotat!… auzi mizerabilul cu ce cuvinte crede a mă mai amăgi!… Și în ce a constat devotamentul tău, nelegiuitule?… ca să mă pătezi de atîtea crime? ca să-mi otrăvești copilul? ca să-i dezonorezi amanta? Toate acestea prin îndemnurile tale infame?… în loc de a mă fi oprit din drumul pe care mă făcuseși să apuc!…

— O! iartă-mă și mă dezleagă; în inima mea simț o pară de foc.

— Nu cere iertare căci nu o vei dobîndi. Iertare să ceri la Satan. Eu nu mai sunt în stare a mă ierta nici pe mine însumi.

— Atunci voi fi silit să țip, să răcnesc, să cer ajutor, strigă Bolboacă mușcîndu-și buzele de durere și rosto- golindu-se căci otrava începuse să se răspîndească în toate vinele lui.

— Dacă vei striga, nimeni nu te va auzi și-ți voi astupa gura ca să te chinuiești și mai rău.

— S-a sfîrșit! o! s-a sfîrșit!… sunt otrăvit… am băut din acel pahar… murmură banditul în nesimțire,

Dăngescu îl privea cu băgare de seamă și văzindu-l că începuse să-și piarză simțul și să i se slăbească vocea, se gîndi că otrava era mai tare decît crezuse și că efectul îi era mult mai grabnic.

Agonia lui Bolboacă dură zece minute după a căror trecere el rămase nemișcat cu ochii deschiși și cu dinții rinjiți. Dăngescu se duce la dînsul, îl pipăie, și încredin- țîndu-se că murise, se uită la cadaver cu un zîmbet satanic și îi zice:

— Nu mă îndoiesc că infernul s-a deschis înaintea ta. Moartea ți-a fost ușoară, asasine, clar îți vei priimi pedeapsa meritată acolo unde-ți este rezervată ție și mie.

Dar ce mă mai ocup de aceasta fiară doborîtă și nu mă ocup de mine, își zise el întorcîndu-se. Mi se pare că mi-a venit și mie rîndul ca să gust din limonada morței. Să grăbesc căci timpul trece și poate să mă surprinză cineva cu acest bandit neînsuflețit. Cadaverul lui nu este bine să se găsească la un loc cu cadaverul meu. Trebuie să-l fac să dispară… dar unde?… a! în pivnița neumblată.

Și fără a pierde timpul, Dăngescu trage o canapea la o parte, ridică un capac făcut în scînduri și aruncă pe gaură cadaverul lui Bolboacă, care cade în pivniță cu mare zgomot. După ce Dăngescu îl văzu la un loc unde nu putea fi descoperit decît foarte tîrziu, lasă capacul, dă canapeaua la locul ei și vine să se așeze pe un fotoliu lîngă masa unde se afla paharul cu otrava. Aruncîndu-și ochii asupra paharului, frica îl coprinde deodată și începe să tremure ca cum ar fi fost prins de friguri; cu toate acestea, el la paharul, îl aduce la gură și cînd voi să bea, simți că curagiul îl părăsește.

,, Mi-e frică de tortură, iar nu de moarte, zise el privind cu rătăcire lichidul mortal. Cînd s-ar milostivi cineva să-mi zdrobească capul cu un glonț, i-aș da starea pe jumătate. Dar ce zic?… Eu nu mai am stare căci de astăzi averea mea întreagă intră în mîinile guvernului. Nu mai poci prelungi viața căci în minutul acesta trebuie să fiu în gurele tuturor ca un obiect de dispreț și de groază. Să nu mai aștept, căci așteptarea a devenit un supliciu… să beau, să beau mai curînd ca să termin odată… să înghiț toată otrava ca să nu mă chinuiesc mult. ”

De astă dată, Dăngescu aduce paharul la gură, închide ochii și, cu o hotărîre nestrămutată, bău în două înghițituri toată otrava din pahar. După aceasta, se succedă două minute de tăcere în care timp Dăngescu sărută în mai multe rînduri o cruce mică cu sfînt lemn, pe care o atîrnă de gîtul său. În al treilea minut, focul otrăvei începu să-i arză inima. În al patrulea minut, durerile încep să-i paralizeze simțul. El caută să le sufere cu curagiu, dar puterile îl părăsesc puțin cîte puțin. În al cincilea minut, începe să tresară prin zguduituri și înțelege că peste puțin corpul său va fi cadaver. După un interval de agonie, în care ochii împăienjenați nu mai puteau să zărească lumina, capul amețit ca de beție nu mai putea să cugete, simți că moartea se apropie; atunci el începe să tremure, să-i fie frică, să se spăimînte, și înțelegînd că totul se sfîr- șise, își adună toate puterile, vrea să se lupte, să scape de moarte, încearcă să umble, dar nu poate face decît un singur pas, cade în tot lungul corpului, întinde brațele către cer și strigă pe cît vocea îi mai permise:

— Alexandre! Mario! Copiii mei! iertați-mă și rugați pe Dumnezeu, dinaintea căruia vă aflați, ca să-i fie milă de mine.

Acestea fură ultimile cuvinte ce el mai putu pronunța și, după cîteva secunde de agonie, moare, rosto- golindu-se pe parchet.

În acest moment, cerul se posomoraște, atmosfera se întunecă și tunetul bubuie ca cum ar fi ordonat infernului ca să înghiță pe acești doi nelegiuiți.