Mistere din București/Dezolația

 

Alexandru se întoarce la otel foarte supărat de cele ce se petrecuse între dînsul și tatăl său. El nu găsește nici pe Elisaveta, nici pe Maria, căci ele se dusese cu

Tincuța ca s-o petreacă acasă și să rămîie acolo pînă seara. Văzîndu-se singur și prin urmare liber a se gîndi în liniște, tînărul Dăngescu începu să cugete profund asupra direcției ce va trebui să dea unor împrejurări atît de grave.

Trecuse aproape două ore de cînd el se consulta cu gîndirile sale și din toate nu rezultase alt decît de a se cununa îndată, ca să nu mai întîmpine noi nemulțumiri din partea tatălui său. Hotărîrea dar era luată și ca să o esecute așa de curînd pe cît dorea, își propuse a săvîrși totul chiar în acea zi. Astfel dar, el lasă mai întîi cîr- tiile și obiectele ce luase închizîndu-le într-o cutie de masă, opri asupră-i parte din banii de carii avea trebuință, ieși din otel, se puse într-o birjă și întrebuință toată ziua în căutarea unei case ca să o închirieze; dar el nu putu găsi nici una disponibilă și care să-i placă, fiindcă mai toate erau ocupate. Văzînd că acea zi era pierdută și propuindu-și a reîncepe căutările sale a doua zi, se întoarse la otel, intră în camera amantei sale, dar nu o găsi nici pe dînsa, nici pe Elisaveta, căci ele nu se înturnase încă de la Tincuța. Ce să facă? îi era urît, dorea să vază și să se întreție cu Maria despre unirea lor viitoare; singur nu mai putea să rămîie căci spiritul lui avea trebuință de distracție. Cum el nu mîncase nimic de dimineața și pînă la șapte ore seara, cu toate că încă nu avea nicidecum apetit, dar ca să poată aștepta cu răbdare întoarcerea Măriei, intră în sala de mîncare a otelului, se așeză la o masă care era mai retrasă, luă o cartă de bucate și începu să o consulte.

În sala de mîncare se afla lume multă, astfel că toate mesele erau înconjurate de cîte doi-trei oameni, ceea ce făcu ca chelnerul să nu bage de seamă intrarea și așezarea lui la masa retrasă.

Alexandru citise și recitise în mai multe rînduri carta de bucate și nu găsise încă nimic care să-i ațîțe apetitul, și fără îndoială că ar mai fi citit-o mult timp dacă în acel minut nu i-ar fi fost atrasă curiozitatea de intrarea unui bătrîn ce veni la masa unde se afla.

Bătrînul, îndată ce văzu pe Alexandru, îl complimentă printr-o ușoară plecare de cap, se așeză pe un scaun fără să pronunțe un singur cuvînt, și luă după masă carta de bucate. După ce aruncă o privire grabnică asu- pră-i o depune la locul de unde o luase, la un cuțit și lovește cu tăișul un pahar gol ce se afla dinaintea sa.

La acest zgomot, chelnerul apăru îndată:

— Să-mi aduci un bulion, ordonă bătrînul cu o voce ce abia se putut auzi.

— Numaidecît, zise chelnerul întorcîndu-se.

— Și mie o friptură, un compot și un pahar cu vin de Bordeaux, ordonă Alexandru.

La vocea acestuia, chelnerul se întoarce uimit și-l privește:

— Domnu Alexandru! strigă el, după ce recunoscu pe tînărul Dăngescu. Sunteți aici de mult? Mă iertați dacă nu v-am văzut, căci este lume multă și sunt singur în birt.

— Nu e nimic, nu e nimic. Vezi numai să-mi aduci un jurnal ca să mă ocup cu ceva pînă mă vei servi.

Chelnerul se făcu îndată nevăzut. După cîteva minute, el aduce un jurnal francez, îl pune dinaintea lui Alexandru și pleacă să se ocupe de serviciul său.

Alexandru la jurnalul și începe să citească, iar bătrînul, în așteptarea pînă să fie servit, învîrtește cuțitul în mînă ca să se distreze.

În fine, după un cuart de oră, chelnerul aduce bă- trînului bulionul ce ceruse, și lui Alexandru o prepeliță friptă, un compot de pere și un pahar cu vin de Bordeaux.

Alexandru lăsă jurnalul și începe să despice pasărea, iar bătrînul, care se vede că nu era dispus să mănînce. vîntura bulionul cu lingura ca să-l răcească. În timpul acesta, se aude la o masă o dispută între doi streini, carii aveau capul amețit de bere. Alexandru se întoarce ca să vază ce este și bătrînul cu o iuțeală nespusă toarnă în paharul cu vin de Bordeaux cîteva picături dintr-o sticluță pe care o ținuse ascunsă în mînă.

Nimeni nu putu să vază acest fapt al bătrînului căci fiecare își avea auzul și privirile ațintate asupra acelor streini, carii, cu sîngele revoltat de băutură, erau aproape să se bată, fără să știe pentru ce, dacă cîțiva domni de la o masă vecină nu interveneau să-i împace.

Disputa se precurmă așa de iute, pe cît începuse, prin așezarea între acei sugători de bere a unui al treilea strein, amic al lor, și toți curioșii din birt se întoarse la locurile lor. Cînd Alexandru se întoarse și el ca să continue cu tăierea pasărei, bătrînul nu mai vîntura bulionul, cum făcuse la început, ci îl sorbea cu o iuțeală așa de mare, încît se înecase în două rînduri.

Alexandru îl privea cu curiozitate și nu putea înțelege pentru ce acel domn își lua bulionul cu atîta lăcomie. Dar fiindcă aceasta nu-l privea pe dînsul, căci fiecare era în drept, într-un loc public, să mănînce oricum i-ar plăcea, găsi de cuviință a nu se mai uita la acel bătrîn, ci a se ocupa numai de dînsul. El începu dar să mănînce din prepelița friptă cu prea puțină plăcere, și ca să provoace apetitul care-i pierise cu desăvîrșire, și totdeodată ca să-și întărească stomacul căruia îi simțea golul, luă paharul, îl aduse la gură, și bău tot vinul ce era înăuntru. Puind paharul pe masă, simți că gura i se încrețește și că gustul vinului diferea mult de al celui ce lua obișnuit în acel birt. Nemulțumit că poate i se schimbase vinul, lovește furculița de o farfurie și chelnerul se prezintă îndată dinaintea lui:

— Ce poruncește domnu Alexandru? îl întrebă chelnerul cu oarecare respect.

— Te-am chemat să-ți spui că vinul ce mi-ai adus a fost nu se poate mai rău, căci mi-a încrețit gura și mi-a amărît-o astfel încît și pînă acum îi simț amărăciunea.

— Cum se poate? zise chelnerul cu mirare. Este tot de acela de care vă aduc totdauna.

— Nu este tot de acela; înțelege-mă odată. Să-mi aduci încă un pahar, dar vezi să fie dintr-o altă sticlă.

— Prea bine, domnule Alexandre. Voi fi cu mai multă băgare de seamă în viitor.

Și chelnerul se dispune să plece, dar bătrînul îl oprește zicîndu-i:

— Fă-mi socoteala.

— Ce, domnu nu mai poftește nimic?

— Nimic, răspunse bătrînul deschizînd o pungă ce scosese din buzunar.

— Doi lei și treizeci parale bulionul și pînea, zise chelnerul după ce făcu socoteala.

Bătrînul plătește, își la pălăria și bastonul și pleacă cu cea mai mare grabă din birt la marea mirare a lui Alexandru, care nu putea înțelege cum un om care-și lua bulionul cu lăcomie, se mulțumise numai cu atît.

„Cu toate acestea, lumea este așa de curioasă și așa de misterioasă că nu-i mai poate da cineva de căpătîi”, cugetă Alexandru, reîncepînd a mînca din prepelița friptă și întorcîndu-și gîndirile către împrejurările ce-l preocupau

Acum trebuie să introducem pe lector în casa bă- trînului Dăngescu ca să găsească pe acel bătrîn pe care trebuie să-l fi cunoscut.

Pe la ora cînd Alexandru se afla în birt, Dăngescu era singur în camera lui lungit pe pat și gîndindu-se profund. Din vreme în vreme, el tresărea și se speria ca cum ar fi fost în prada unui atac nervos. Capul îi era greu, ochii tulburi și fizionomia așa de schimbată, încît nu se mai putea deosebi într-însa cea mai mică trăsură de ființă umană. Într-o asemenea poziție, el rămăsese cîteva minute cînd nesimțindu-se în stare de a mai sta pe pat, se scoală deodată și începe să se preumble cu iuțeală în tot lungul camerei, ceea ce avea obicei să facă de cîte ori gîndirile îi erau restrînse în cercul vreunei nelegiuiri. De astă dată, însă, el era atît de zăpăcit că nu se mai putea recunoaște, astfel că vederile i se împăiejinau din ce în ce mai mult, pînă cînd, în fine, nu mai fu în stare să vază lumina.

„Nu știu ce am, își zise el, căzînd în nesimțire pe un fotoliu. Inima mi se strînge și vederea mi se întunecă. Ah! ”

Și această fiară căzu amorțită căci o săgetătură electrică îi petrecuse inima. El rămase nemișcat aproape o jumătate oră, după a cărei trecere ușa se deschide și Bolboacă apare deodată. Acest bandit își făcu intrarea tremurîind; el avea ochii roșii, toată fizionomia îi era palidă și neagră și semăna ca o fantomă de care s-ar fi speriat el însuși dacă s-ar fi pus în fața vreunei oglinde.

Îndată ce intră în cameră, Bolboacă își ațintă privirile asupra Dăngescului, și văzînd că acesta nu-i adresează nici un cuvînt, își pleacă capul, începe să tremure și mai mult și nu îndrăznește nici să înainteze, nici să se miște, ca să nu facă zgomot. El așteptă cu răbdare pînă cînd va fi chemat ca să vorbească, dar așteptarea îi fu lungă, căci nici după un cuart de oră Dăngescu nu făcuse cea mai mică schimbare în poziția sa primitivă. În acest interval, Bolboacă avusese timpul să-și revie în sine și să înțeleagă că tăcera Dăngescului de la intrarea lui și pînă în acel minut nu putea să fie naturală. Ca să se convingă că nu se înșelase, ridică capul încet și își ațintă privirile asupra Dăngescului. Acesta se dezmeticește tocmai în acest minut; el deschide niște ochi mari, turburi, și sperioși, îi preumblă împrejurul său și-i ațintă asupra vătafului de curte:

— Tu ești, Neagule? întrebă el cu o voce pierdută.

— Eu sunt, cocoane.

— De mult ești aici?

— Cam de mult; poate să fie douăzeci minute.

— Ce vrei?

— Am venit să vă… văz.

— Sunt bolnav; mi-e rău.

— Văz în adevăr că nu sunteți bine.

— De unde vii?

— Viu de la un birt.

— Ce te-ai dus să cauți pe la birturi? Acasă nu ai ce mînca?

— Ba am prea mult încă, cocoane. Dar la birt nu am fost ca să mănînc, ci ca să…

— Hain? ce zici? întrebă Dăngescu cu oarecare asprime.

— Voi veni mai tîrziu să vă spui ce am făcut la birt. Acum nu vă găsiți în stare bună să mă ascultați și poate aveți trebuință de liniște.

— Nu am trebuință de nimic, și liniștit nu voi putea fi decît după ce-mi vei fi spus ce vei fi făcut la birt. Spune-mi dar, curînd, căci mor de nerăbdare.

La această schimbare neașteptată a stăpînului său, Bolboacă se pierde cu desăvîrșire. El nu mai știa ce să facă; ca să arate adevărul, îi era teamă; ca să-l ascunză, îi era frică. Cu toate acestea, simți bine. ca trebuia să se hotărască la un fel, căci Dăngescu îi făcea niște întrebări la carii era constrîns a răspunde.

— Dar nu ai de gînd să vorbești odată? reluă Dăngescu răstindu-se.

— Cum să nu vorbesc, cocoane? zise Bolboacă tre- murînd. Pentru aceasta am și venit la dumneavoastră. Dar pentru ce atîta grabă, cînd aveți destul timp să aflați un lucru la care trebuia să vă așteptați, căci singur mi-ați dat ordinul.

— Înțeleg… o! înțeleg! Alexandru trebuie să fie mort… Aveam presimțire.

Și Dăngescu aduce mîna la frunte ca să oprească focul ce-i se urca în creieri. Bolboacă pleacă capul și murmură.

— Am îndeplinit ordinul dumneavoastră, cocoane, și nimic mai mult.

— Mort! din ordinul meu!… O! iartă-mă, Dumnezeul meu! Am fost un nesocotit! strigă Dăngescu căzînd în genunchi.

— Nu crez să fi murit încă, zise Bolboacă spăimîn- tat de căința stăpînului său. Dar peste două ore cel mult…

— Este otrăvit?

— Din nenorocire da, cocoane. Și mi-a trebuit un curagiu supranatural ca să mă hotărăsc a șăvîrși această… faptă. Vă sunt atît de devotat încît…

— Taci, taci! Spune-mi unde este locuința fiului meu?

— La Otelul de Europa.

— Zi să puie cai îndată, sau mai bine adu-mi o birjă; dar grăbește.

— Peste două minute va fi la scară.

Bolboacă iese, iar Dăngescu rămîind singur cade din nou amorțit în fotoliu.

Puțin în urma plecărei bătrînului, care nu fusese altul decît Bolboacă, Alexandru, care nu mîncase mai nimic și care din lipsa apetitului nu putuse să-și continue prînzul, se scoală de la masă și iese din birt. Intrînd în curtea otelului, își aruncă ochii la ferestrele de la ca- merile ce ocupa, și văzu lumină. El înțelese că Maria și Elisaveta se întorsese de la Tincuța și mulțumit de aceasta se grăbi a urca scara în cîteva sărituri. Cînd voi să pășască pragul ușei principale ca să intre în sală, simți în inimă niște tăieturi atît de grozave încît îi fu cu neputință ca să facă mai mult decît un pas. Mai întîi, căută să se întărească și să-și facă curagiu, dar durerea îl ținu în loc, îi întunecă vederea și simțul, și căzu deodată în lungul corpului. Puterea otravei ce băuse în vinul de Bordeaux fusese provocată de grabnica mișcare ce făcuse cînd suise scara.

Nenorocitul Alexandru îndată după căderea lui, începu să se încovoaie, să geamă și să se tîrască rupîndu-și hainele și frămîntîndu-și inima. La zgomotul ce face, Elisaveta și Maria ies speriate, privesc pe Alexandru și recunoscîndu-l, începură să-și smulgă părul și să strige ajutor. Mai toți cîți se aflau în sala de mîncare și în grădina otelului vin să vază pe Alexandru pe care găsindu-l în delir, unii se grăbiră a-l transporta în patul din camera lui, iar alții alergară și se răspîndiră pe toate stradele ca să aducă medici.

Maria era rătăcită; sărmana copilă plîngea, țipa, și nu apuca să se dezmeticească dintr-un leșin că cădea în-tr-altul.

Bătrîna Elisaveta își pierduse capul și puterea aler- gînd de la Alexandru la Maria și de la Maria la Alexandru ca să le dea niște ajutoare slabe ce nu le era de nici un folos.

Iar nenorocitul Alexandru era lungit pe pat într-o nesimțire completă. El nu mai putea nici să cunoască, nici să înțeleagă, nici chiar să se tînguie, căci delirul era în culme.

Într-o asemenea stare, el se afla de douăzeci minute, cînd un medic intră în cameră.

La vederea medicului. Elisaveta tresare deodată căci o scînteie de speranță se strecură în sufletul ei. Ea se grăbi a se duce spre medic, îl informă cum știu mai bine despre decurgerea boalei lui Alexandru și-l rugă în genunchi ca să-l scape de dureri. Medicul o ascultă cu compătimire și după ce-i promise că va face tot ce-l va ajuta știința, se apropie de patul bolnavului, îl observă, îi pipăie pulsul și se încredințează că era în cel mai mare pericol. În urmă, după alte încercări ce mai face, ridică plapoma și apasă ușor pe inima lui Alexandru. La această mișcare, nenorocitul scoase un țipăt de durere. Maria, în nesimțirea în care se afla, nu-l putu auzi, dar sărmana Elisaveta, care se găsea, între doi copii și care vedea și auzea totul, înaintează speriată și privește pe medic cu un aer rugător.

— Cum găsești pe bolnav, domnule doctor? îl întrebă ea cu neastâmpăr.

— Nenorocitul este otrăvit, răspunse medicul cu jumătate vocea. Nu mai este nici. o speranță ca să scape căci gangrena s-a declarat.

— Otrăvit! murmură Elisaveta, frîngîndu-și mîinile. Dumnezeul meu, să fie cu putință!

— Așa de cu putință încît să nu mai rămîi un minut la îndoială. Cu toate acestea, singurul ajutor ce-i poci da este ca să-i alin durerile pentru o oră și jumătate, mult două.

Și medicul scoate o sticluță dintr-o casetă și o pune în mîna Elisavetei.

— Ce să fac cu doctoria aceasta? întrebă ea luînd sticluța în nesimțire.

— Să dai bolnavului ca să bea toată licoarea ce este înăuntru. Acest medicament îl va liniști, îi va potoli durerile, și-l va aduce în stare să vă cunoască și să vă vorbească. Acum, doamna mea, vă recomand curagiu, căci dezolația ar putea să vă facă cel mai mare rău.

Și la aceste cuvinte medicul iese gînditor și nemulțumit.

Elisaveta rămase lîngă patul bolnavului uimită și pierdută. Ea se uită cu desperare, cînd la dînsul, cînd la Maria, cînd la sticluță. Declarația medicului că Alexandru era otrăvit și că nu mai era speranță ca să scape îi cauzase o lovitură mortală. Pierzînd pe Ale- xandru, sărmana mumă prevedea că ar putea să piarză și pe Maria, unica ei copilă, unica-i speranță, unica consolație ce-i mai rămăsese pe pămînt. Zdrobită de atîtea lovituri grele și grabnice, nenorocita femeie, cu tot curagiul de care avea trebuință și de care voi să se întărească, se simți biruită de atîtea fatalități și puterile o abandonară cu desăvîrșire.

În acest moment, Maria care-și revenise în sine, se scoală după canapeaua pe care fusese lungită și începu să umble.

La vederea copilei sale, buna Elisaveta făcu o ultimă încercare să se întărească și fiindcă nu mai avea putere să se ție pe picioare, se lăsă pe un fotoliu ce se afla lîngă patul bolnavului și afectă o veselie în care se întrevedea mai mult amărăciunea.

Maria, care înainta încet cu ochii turburi, palidă și cletenîndu-se, căci nu mai era în stare nici dînsa să-și ție echilibrul, îndată ce sosește lîngă Elisaveta, se lasă [a] cădea la picioarele ei și își aruncă ochii asupra lui Alexandru, care era întors cu fața spre zid și care zăcea în nesimțire. La vederea amantului ei care suferea și căruia nu-i putea da nici un ajutor, nenorocita Maria fu înecată de suspine, și pieptul începu să-i salte cu iuțeală.

Elisaveta o privea cu lacrămile în ochi și, temîndu-se să nu leșine și de astă dată, se grăbi a o consola ca să o facă să se liniștească.

— Dar ce suferi atîta, copila mea? Nu vezi că domnu Alexandru este mai liniștit?

— Nu văz nimic, iubita mea mumă. Alexandru suferă atît că nu mâi simte nimic. O! cunosc aceasta. Inima mea nu mă înșală.

— De astă dată te înșală, copila mea, căci doctorul ne-a dat speranțe bune.

— A venit vreun doctor? A văzut pe Alexandru? Ce zicea doctorul? Ce speranțe a dat? spune-mi, buna mea mumă, nu-mi ascunde nimic.

— Doctorul zicea că domnu Alexandru a fost cuprins deodată de o colică primejdioasă, dar că răul va înceta îndată după ce va fi luat doctoria din această sticluță.

— Ce sticluță? Ce doctorie? De ce nu i-ai dat-o pînă acum?

— Pentru că numai de cîteva minute a plecat doctorul.

— Să i-o dăm mai curînd. Să ne grăbim. Ah! Dumnezeul meu! Pentru ce ai întîrziat, maică?

Și Maria se scoală deodată, la sticluța din mîna mumei sale, toarnă medicamentul într-o ceașcă și se pleacă spre capul lui Alexandru.

— Scumpul meu amic, cum te afli? întrebă ea cu o voce slabă punînd mîna pe fruntea amantului său și ridicîndu-i părul care-i acoperea fizionomia.

La această voce, care răsuna totdauna cu putere în sufletul său, Alexandru deschise ochii pe jumătate.

— Dumneata ești, Maria mea? întrebă el cu o voce întrerumptă de spasmuri.

— Eu sunt această nenorocită Marie, zise sărmana copilă înecată în lacrămi. Dar nu-mi spuseși cum te mai simți, Alexandre?

— Mă simț nu mai știu cum, Mariuța mea, murmură Alexandru pierdut.

— Capul îți arde, transpirația îți este cleioasă; trebuie să suferi mult, bunul meu amic!

— Nu sufer mult. Ah!

Alexandru scoase un țipăt de durere prin mișcarea ce făcu ca să se întoarcă spre Maria.

— Dumnezeul meu! văz că răul nu mai încetează. Ia curînd, acest medicament, el îți va alina durerile, Alexandrul meu.

— Voi lua cu plăcere tot ce vei voi, Mariuța mea.

Maria aduce ceașca în vederea lui Alexandru și acesta deschide puțin gura și la tot medicamentul ce era înăuntru. După aceasta, ea privește pe amantul ei cu neastîmpăr și caută să se încredințeze dacă medicamentul putea să producă efectul promis de doctor. Mai multe minute trec și ea nu dovedește încă nici o preschimbare spre bine. Crezînd că poate nu turnase în ceașcă tot medicamentul clin sticluță și că va mai fi rămas înăun- tru, la sticluța, o privește în lumină și după ce se convinge că nu mai rămăsese nici o picătură înăuntru, își aruncă ochii asupra mărcei ce era lipită pe sticlă, citește cu groază și cade murmurînd:

— Antidot! A fost otrăvit!

— Antidot! otrăvit! strigă Alexandru care auzise aceste cuvinte îngrozitoare. O! sunt otrăvit! Mă temeam de aceasta.

— Dumnezeul meu! dar ce este antidotul? strigă Elisaveta sculîndu-se după fotoliu și luînd în brațe pe Maria care leșina pentru a cincea oară.

— Antidotul ce să fie alt, mamă Elisaveto, decît un medicament în contra otrăvei, căreia îi taie puterea, zise Alexandru ridicîndu-se puțin. Acest antidot l-am băut eu, și grație lui, mă simț mai ușurat, mă simț în stare de a vă vorbi și de a vă asculta. Dar inima îmi este arsă și arde încă, îi simț focul… mi-e frică că voi fi luat antidotul foarte tîrziu.

— Dumnezeu să fie lăudat! zise bătrîna Elisaveta cu scopul de a-l încuragia și consola puțin că auzise pe Alexandru și că-i văzuse fața. Mario! scumpa mea fată, domnu Alexandru este mai ușurat, s-a ridicat pe pernă, vorbește, te privește. Deșteaptă-te, nenorocită copilă!

Și Elisaveta, care nu mai avea putere să se lupte, toarnă odicolon într-o batistă, o pune la nasul Măriei, și o stropește cu apa rece.

Maria deschide ochii, îi preumblă împrejurul ei și îi ațintă asupra lui Alexandru, care o privea cu ochii înecați în lacrămi.

— Pentru ce ai leșinat, Mario? Pentru ce suferi atît? o întrebă el cu tandreță. Aibi curagiu, Mariuța mea, căci și eu am mai multă trebuință decît dumneata. Văzîndu-te într-o asemenea poziție, sărmana mea inimă, care arde într-un foc, s-ar consuma în mai puține minute decît mai am de trăit. Ridică-te dar, scump angel; să mai privesc încă acești ochi a căror căutătură au știut totdeauna să vindece atît de bine rănile sufletului meu!

În măsura ce vorbea Alexandru, fizionomia Măriei pierduse pe nesimțite paloarea de care era învăluită; memoria și simțul le redobîndi puțin cîte puțin, și ridi- cîndu-se, ajutată de muma sa, se apropiă de Alexandru; și se așeză lîngă dînsul. Elisaveta, care simți trebuința ce avea ca să iasă la aer și să lase pe acei nenorociți amanți liberi a-și esprima pasiunea în care ardeau, ieși din cameră și rîndui la ușă pe o servitoare ca să prive- gheze și să vie să-i dea de știre îndată ce ș-ar mai în- tîmpla vreo fatalitate.

Cînd se văzu singur cu Maria, Alexandru îi luă mîna în ale sale, o acoperi de o mie de sărutări și o lipi de pieptul său.

Maria abia dacă-și putea reține repezile bătăi ale inimei; ea contimpla cu delir figura lui Alexandru, care era palidă și suferindă. O presimțire amară îi umplu sufletul; ea se simți deodată coprinsă de o întristare neînțeleasă și două lacrimi arzătoare se rostogoliră în ochii ei.

Alexandru, care nu-și ridica privirile de deasupra Măriei, citi în ochii ei tot amorul ce ea avea pentru dînsul.

— Dumnezeul meu! zise el lipind și mai mult mîna Măriei de pieptul lui. Aibi milă de amorul nostru și acordă-mi grația de a mai trăi în această noapte ca să mă bucur de fericirea de a mai privi pe aceea care-mi umple sufletul de tot amorul care l-a nutrit. Scumpă Mario!… știi cît te-am iubit Reunisem totul în tine: orizonul meu erau acești doi ochi albaștri, a căror căutătură pătrundea pînă în fundul sufletului meu! tandrețea mea pentru tine depărtase din inima mea toate tandrețele cîte le aveam. Uitam barbarismul tatălui meu, uitam lacrămile mumei mele, uitam totul În lume cînd te vedeam surîzînd, cînd umbra ta amoroasă plecîndu-se spre mine îmi ascundea viața, și fiindcă te vedeam tînără și frumoasă, mi se părea că tot pe pămînt era tinerețe și frumusețe. O! Dumnezeul meu! aibi pietate de amorul nostru!

— Dar tu vrei să mor, Alexandre, sau să-nnebu- nesc!… Nu mai vorbi astfel, sufletul meu… Tu vei trăi… va trebuie să trăiești. Dumnezeu nu ar avea cruzimea ca să te smulgă de la pieptul meu. Nu, Alexandre, tu nu vei muri, sau dacă trebuie să mori, să murim împre- ună, mîna mea în mîna ta, respirațiile noastre să se confunde; să murim zicîndu-ne că ne iubim, repetîn- du-ne aceasta din ochi dacă vocea noastră nu ar mai fi în stare să se esprime, dacă buzele noastre nu ar mai fi în stare să se miște… să murim… pieptul tău lipit de al meu… pentru ca mișcările inimilor noastre să se împuțineze împreună… și să înceteze tot într-o vreme… pentru ca Dumnezeu să nu trimiță decît un angel pentru tine și pentru mine… pentru ca acest angel să poată lua în mîna sa sufletele noastre și să le depuie ca două porumbițe albe la picioarele Creatorului. Pentru ca să-ți poci zice pînă la ultimul suspin; Alexandre, te iubesc… și în urmă să ne luăm adio de la această lume, pe care ar trebui să o părăsim atît de tineri și atît de nenorociți. O! dar acestea sunt niște închipuiri fatale. Tu vei trăi, Alexandre; poate acel antidot să fi tăiat tăria otrăvei și să te fi reîntors la viață. Puterea Creatorului este mare.

— Voi avea curagiu, Maria mea, și voi spera în Dumnezeu care trebuie să ne privească în acest moment. Dar ce am! focul otrăvei reîncepe a mă arde; îl simț cu mai multă tărie în inima mea, mă consumă, îmi slăbește puterile, îmi întunecă văzul, îmi astupă respirația. Ah! Dumnezeul meu! iartă-mă… iartă și pe tatăl meu. Mario! scumpa mea fidențată, scumpul meu angel, ne vom revedea în ceruri, unde ne vom iubi pentru eternitate. Adio, la re… ve… de… re…

Și Alexandru cade pe pernă pentru a nu se mai deștepta niciodată.

— Alexandre! scumpul meu amic!… deșteaptă-te, strigă nenorocita copilă îmbrățișîndu-l de gît. Alexandre, tu nu mai vorbești!… Dumnezeul meu! ochii îi sunt deschiși și nu mă mai vede. O! el a murit! și eu… eu…

Ea nu putu să sfîrșească că căzu moartă pe cadaverul amantului său. Sîngele îi înecase inima.

Elisaveta, care fusese încunoștiințată de servitoare, intră speriată cu dînsa și se apropiară de pat.

În acest moment se aude în sală zgomot de pași; ușa se deschide cu repeziciune și Dăngescu intră speriat în cameră.

— Unde este Alexandru, fiul meu, nenorocitul meu copil? strigă el privind pe Elisaveta care încerca împreună cu servitoarea să dea ajutor nenorociților amanți.

— Privește-i, domnule, zise Elisaveta cu o voce pierdută și aruncînd niște priviri rătăcite asupra Dăngescului. Bucură-te de victimele dumitale.

— Am sosit tîrziu!… prea tîrziu!… Dumnezeul meu, iartă-mă, strigă el căzînd în genunchi și privind fcu respect cadaverile ce se prezentau dinaintea sa. Grație, iertare, Mario… O! cît am fost de mizerabil!… am pus în jocul fatalităței și am sfărîmat tot ce era mai onest și mai curat în sufletul acestei copile: am tîrît în noroiul vieței mele cea mai sublimă creatură a lui Dumnezeu, și iată cum Dumnezeu își răzbună. Mario! Alexandre! copiii mei!… ridicați-vă, vorbiți-mi, să vă ascult… Blestemați-mă, numiți-mă asasinul vostru… numai să vă auz…

Și el se apropie mai mult de pat, se uită cu frică la cadavere, le pipăie și se depărtează îngrozit.

— Cerule! dar ei au murit! strigă el smulgîndu-și părul. Au murit și nu m-au iertat; îmi voi pierde mintea, dacă nu viața… Alexandre, nobilul meu fiu, dacă în această lume mu ai fost mulțumit, vei fi fericit în cea eternă, căci Maria, sublima fată, va fi în brațele tale, în mormînt și în ceruri!… Acum, sărmană mumă a Măriei, apropie-te de nenorocitul tată al lui Alexandru, și dacă Dumnezeu nu mă va asculta pe mine și pentru mine, ne va asculta unindu-ne rugăciunile pentru fericirea sufletelor copiilor noștri

A treia zi, mormîntul lui Alexandru, care era și al Măriei, lingă altarul Bisericei Icoanei, era acoperit de cunune de flori.