Mistere din București/Amorul și crima

 

După ce arătarăm împrejurările ivite în acea miercure în casa Dăngescului, să vedem ce se petrecu tot în această zi și în casa Sălcianului.

De cînd începuse timpul frumos, Maria și Tincuța petreceau toată ziua în grădina ce aveau la spatele casei lor; acolo ele împleteau la ciorapi și se întrețineau pînă cînd soarele devenea arzător. După ce prînzeau, reveneau în grădină cu lucrul și se puneau pe o bancă așezată lîngă un salcîm pletos, unde rămîneau pînă seara. Dar despre ce se întrețineau ele totdauna? Pentru ce Maria pleca ochii cîteodată? Și pentru ce Tincuța o lăsa adesea singură, ocolind grădina în mai multe rînduri și uitîndu-se în toate părțile cu cea mai mare curiozitate fără însă ca ea să caute pe cineva?…

Ce de lucruri nu se petrecuse în grădina cojocarului de la acea seară de bal mascat!… Aceasta o vom afla mai la vale; vom lua mai întîi de la început acea zi, de miercuri și vom face o mai bună cunoștință cu Sălcianu.

Acesta atinsese de al șasezecilea an; părul lui era alb și abia dacă se zărea ici și colo cîteva fire negre; talia îi era potrivită, fața albă cu puține încrețituri și avea o înfățișare așa de onestă cît și venerabilă; pe fruntea lui se număra mulțimea anilor ce petrecuse într-o viață laborioasă și liniștită; ochii lui albaștri se înfundau puțin în orbita lor și obosiți de lucrul cojocăriei erau acoperiți de sticlele ochelarilor ce purta de mai mulți ani.

În acea miercure el se sculase prea de dimineață, cum avea obicei totdauna și se pusese la lucru cu Stoian, calfa ce avea în prăvălie. Stoian era brun, dar fața lui era destul de albă și foarte atrăgătoare, talia îi era potrivită și abia dacă împlinise douăzeci și patru de ani. El iubea pe Sălcianu ca pe părintele său, căci era orfan ca și Tincuța.

Sălcianu părea mîhnit în acea zi și ca niciodată vorbea aspru cu toată lumea; el dojenise pe Stoian pentru lucruri de nimic și acesta nu lipsi de a-i zice cînd îl văzu mai liniștit:

— Nu știu ce ai astăzi, chir Tudore; se vede că ești nemulțumit de ceva: poci cunoaște și eu pricina care te mîhnește?

— Este adevărat, Stoiane, că sunt supărat, dar nu poci să-ți spui pentru ce.

— Cu toate acestea nu ai obicei să ascunzi nimic de mine?

— Așa este, dar vezi, băiete, sunt împrejurări de acelea carii nu se spun.

— Nu stăruiesc să aflu căci din natură nu sunt curios; dar văzîndu-te mîhnit, chir Tudore, crede că mă simț turburat deopotrivă cu dumneata. Știi că te iubesc ca pe însuși tatăl meu de cînd am rămas fără părinți.

— Și eu te iubesc, Stoiane, ca pe copilul meu, și îți mulțumesc că te interesezi de casa mea și de mine.

Stoian nu mai zice nimic, căci el respecta mîhnirea Sălcianului. În acest moment, Elisaveta intră în prăvălie și le dă bună dimineața. Stoian se scoală să-i mulțumească și Sălcianu îl roagă să-l lase singur cu nevasta lui, avînd a vorbi împreună. Stoian iese afară din prăvălie și Sălcianu se adresează către soția sa:

— Ascultă, Elisaveto. Îi zice el, este multă vreme de cînd mă fac că nu știu un lucru care privește cinstea casei noastre…

— Ce vrei să spui, Tudore? Nu înțeleg.

— Se vede că ești prea tare de cap dacă nu înțelegi. Și negreșit că încuviințezi cele ce se petrec în casa noastră de vreme ce nu mi-ai vorbit niciodată.

— Te încredințez, Tudore, că nu știu să se petreacă în casa noastră ceva serios și care să ne atragă băgarea de seamă.

— Venirea domnului Alexandru Dăngescu nu a atras încă băgarea dumitale de seamă? E de mirare, Elisaveto, cum de nu mi-ai vorbit pînă acum de desele vizite ale acelui domn în casa noastră și cum de nu mi-ai împărtășit scopul care-l aduce?

— Nu cumva găsești necuvinicios dacă domnu Alexandru ne face cinstea a veni să ne vază cîteodată?

— Ce relații poate avea un fiu de boier cu o familie de cojocar, și prin ce întîmplare i-ați făcut cunoștința?

— Dintr-o seară de clup, unde, din curiozitate, ne dusesem și noi ca să vedem ce fel de petrecere publică este clupul.

— Nici aceasta nu mi-ai spus-o pînă astăzi și mi se pare curios, Elisaveto, cum ai început să ascunzi de mine niște lucruri pe care ar fi trebuit să le aflu. Este adevărat că nu v-am cerut niciodată socoteală de cele ce faceți și unde vă duceți serile, căci de atîția ani, de cînd trăim împreună, nu mi-ai dat niciodată prilej ca să-ți fac cea mai mică observație. De cîtva timp însă, văz că te ferești de mine, și aceasta mă mîhnește, căci neapărat prevăz că se petrece niște lucruri pe care te temi a mi le împărtăși.

— Dumnezeul meu, ce vrei să se petreacă altceva în casa noastră decît că domnu Alexandru găsește plăcere a pierde din vreme în vreme cîteva minute cu noi.

— Ei bine, nevastă, deși ați ținut de mine cel mai mare secret, eu însă a trebuit să aflu de la streini ceea ce trebuia să știu de la dumneata. Domnu Alexandru nu vine pentru mutra dumitale în casa noastră, nici ca să-ți ție de urît. A început lumea să vorbească și ce este și ce nu este. Maria este frumoasă, precum știu toți, și prin venirea lui s-a compromis onoarea atît ei, cît și familiei. Este adevărat că vine pentru Maria sau pentru noi?

Elisaveta nu știe ce să răspunză. Sălcianu urmă:

— Pentru ce taci, Elisaveto? Oare eu nu mai sunt bărbatul tău? nu mai merit încrederea ta? nu mai iau deopotrivă cu tine parte la fericirea și la soarta copilei noastre?

— Ei bine, Tudore, vei afla tot. Dacă nu ți-am vorbit pînă astăzi despre aceasta, am făcut-o în temerea de a nu-ți turbura liniștea și de a nu te face să presupui lucruri carii nu sunt. Domnu Alexandru iubește în adevăr pe Maria și ce ai zice cînd vei afla că a făgăduit să o la de soție?

— Și cui a făgăduit el aceasta?

— Chiar Măriei, copilei noastre.

— Frumoasă făgăduială, zău; zise Sălcianu clătinîndu-și capul; și noi acum va trebui să ne odihnim liniștiți pe această făgăduială boierească… Negreșit, ce mai este de zis, de bănuit sau de necrezut, pe cît timp domnu Alexandru a făgăduit Măriei să o la de soție… și pînă una alta, cine știe cum va fi cerut să i se recunoască această făgăduială!… Ce sunt femeile astea! cum se încred lesne și cum nu văd prăpastia ce se deschide înaintea lor! Bagă de seamă, Elisaveto, avem destule esemple dinaintea ochilor că mumele strică pe copii și nu se gîndesc nenorocitele că ele sunt greu răspunzătoare dinaintea lui Dumnezeu. Fii sigură că el o va amăgi fără îndoială chiar subt ochii tăi, și te încredințez că vei fi destul de oarbă ca să nu vezi… Odată amăgită, boierul își va îndrepta pașii aiurea și fata cojocarului va rămînea poate cu fructul dezonoarei sale.

— O! nu vorbi astfel, Tudore, zise Elisaveta tremu- rînd. Dumnezeu să ne ferească de asemenea nenorociri închipuite.

— Închipuite astăzi, dar cine te încredințează că mîine nu vor fi niște triste adevăruri? Nu vedem pe toate zilele întîmplări de acestea? Este de datoria noastră acum ca să întîmpinăm răul prin noi înșine; și pentru aceasta trebuie ca îndată ce va mai veni aici băiatul Dăngescului să-i dăm să înțeleagă că unui boier nu-i este permis să frecuente casa unui meseriaș.

— Bagă de seamă, Tudore, că printr-aceasta prindem de vrăjmaș pe fiul unui boier, care poate să ne facă mult rău și știi că sunt ani nenumărați de cînd lucrezi în casa lor…

— Văz, Elisaveto, că în privința aceasta ai o judecată foarte scurtă, dar îți dau dreptate căci în viața-ți nu s-a întîmplat să încerci cea mai mică nemulțumire. Aceasta este pricina de nu poți prevedea viitoarea nenorocire a copilei noastre.

— Ai toată dreptatea, Tudore, zice Elisaveta mîhnită. Trebuie însă să luăm lucrurile altfel: din nenorocire Maria iubește pe domnu Alexandru în gradul cel mai mare și aflînd că voim să-l depărtăm din casa noastră, aceasta ar fi pentru dînsa lovitura cea mai grozavă. Să avem puțină răbdare ca să pregătesc pe Maria prin. cuvinte înțelepte arătîndu-i că amorul său nu poate lua un sfîrșit bun; în urmă, ne vom consulta asupra măsurelor ce va trebui să luăm. Pînă atunci voi avea îngrijirea de a priveghea asupra onoarei copilei noastre.

— Vezi așa, Elisaveto: acum îmi place cum vorbești și îți mulțumesc pentru frumoasa idee ce ai avut. Te rog numai să o îndeplinești, și eu mă voi face că nu înțeleg cum am făcut pînă acum fără a mă amesteca întru nimic.

Și zicînd acestea, Sălcianu reîncepe să lucreze, iar Elisaveta iese din prăvălie și intră în camera sa destul de mîhnită de cele ce auzise de la soțul său.

Alexandru se întîlnea mai în toate zilele cu Maria fără a fi văzuți de părinții ei. Tincuța era neîncetat cu scumpa sa verișoară, căci pentru dînsa Maria nu avea nici un secret.

În acea miercure, pe la șase ore după-amiază, ele se aflau ca după obicei așezate pe banca de lîngă salcîmul pletos și împleteau la ciorapi. Tincuța se adresează către Maria:

— Doamne, cum împletești la ciorapi, verișoară?… Nu știu pentru ce de la o seamă de vreme undrelile nu mai pot apuca firul. Văz că degetile îți umblu mai iute decît ale mele, dar eu am isprăvit zece rînduri și dumneata abia ești pe la jumătatea unuia.

— Eu sunt prea leneșă acum, răspunde Maria aruncînd ciorapul. Nu lucrez mai nimic: gîndirea mea este pironită zi și noapte la un singur lucru care mă mîhnește și tot într-o vreme care-mi umple sufletul de bucurie.

— Nu știu cum se întîmplă, verișoară, că din una, din alta, convorbirea noastră cade neîncetat asupra domnului Alexandru.

— Și asupra cui voiești să cază, Tincuțo?… Dacă am febleța de a-l iubi mai pre sus de totul în lume ce trebuie să fac?…

— Este plăcut lucru de a iubi cineva astfel, dar cu cit este de plăcut, cu atît trebuie să fie și de amar; aceasta este cel puțin părerea mea.

— Amar zici?… se poate; dar în ce găsești amărăciunea, Tincuțo?

— O găsesc în nepotrivirea amorului cînd împrejurări de familie și de cuviințe împiedecă împlinirea legămîntului de toată viața.

— Te înțeleg, Tincuțo, zice Maria oftînd. Pentru ce de la o seamă de vreme îmi vorbești pe alăturea și nu-mi spui d-a-dreptul ceea ce te gîndești în privința amorului meu pentru Alexandru?

— Cum nu-ți spui, Mario? Îți închipuiești acum că sunt ipocrită cu dumneata?

— Nu zic aceasta, dar pentru ce-mi arăți că împrejurări de familie și de cuviințe aduc piedici amorului meu, și nu-mi spui că eu nu poci aspira a deveni vreodată soția lui Alexandru, căci el este de o familie nobilă și bogată, de vreme ce eu nu sunt decît o biată fată de meseriaș cu o naștere întunecoasă? Ce crezi că aceasta mă supără?

— Negreșit că te supără, verișorică; am auzit chiar de la dumneata că omul este înțelept și că judecă bine cînd nu este amorezat, dar că îndată ce amorul vine, mințile se duc pe jumătate; și să ferească Dumnezeu pe cel ce s-ar gîndi să-l contrarieze căci îl prinde de vrăjmaș. Nu sunt chiar cuvintele dumitale, Mario?

— În adevăr, ți-am spus aceasta, dar m-am înșelat. Ei bine, Tincuțo, este prea adevărat ceea ce zici, omul însă este făcut să nu crează chiar cînd pipăie obstacolele carii se ivesc dinaintea lui. Prevăz că amorul meu nu mă va conduce la nici un sfîrșit bun, cunosc depărtarea ce există între mine și el, nu mă îndoiesc că părinții lui aflînd ar fi furioși de aceasta. Dar sărmana ființă umană găsește plăcere chiar în suferințe, găsește totdauna o mică consolație, cînd inima-i este zdrobită, în acel cuvînt numit speranța, carea singură aruncă balsam pe rănile nenorociților. Ce vrei, iubesc pe Alexandru, nu sunt în stare să-i arăt cea mai mică bănuială, nu mă simț cu putere a-i face nici o propunere în temere de a nu presupune lucruri care nu sunt. Înțelegi, Tincuțo, nu voiesc să crează că eu îl iubesc ca să mă fălesc cu numele lui, cu poziția lui. Totul aștept de la dînsul și el mi-a promis multe fără să-l întreb. Cu toate acestea, din cele ce mi-ai spus mă găsesc în trista poziție de a avea o esplicație cu dînsul.

— Dumnezeul meu! cît îl iubești, sărmana mea verișoară, și crede că, dacă doresc ceva în lume, este numai ca să te văz fericită. Ș-apoi nu s-a văzut destui oameni bogați și nobili că se însor cu fete sărace, precum și destule femei nobile fiind țiitoarele unor oameni de rînd!… Ce este de mirare ca domnu Alexandru Dăngescu să la pe o fată onestă și bine crescută, deși dintr-o familie de meseriași?… La dracu! meseriașii nu sunt și ei oameni cumsecade! ?… Și mai cumsecade încă decît mulți alții spoiți de nobleță numai pe din afară?

— Cît ești de bună, Tincuțo!… Îi zice Maria îmbrățișînd-o și sărutînd-o în mai multe rînduri. Oare tu nu ești cea mai minunată consolație ce mi-a trimis Dumnezeu pentru ușurarea suferințelor mele! ?… Florile, cît sunt de frumoase, nu s-ar veșteji ele dacă Dumnezeu nu le-ar trimite în toate diminețile cîte o scînteie de viață?… cîteva picături [de] rouă? Vezi bine, Tincuțo, că și dumneata contribuiești mult în viețuirea mea.

— Îmi pare bine de aceasta, verișoară, și mă voi sili cît voi trăi a te face să mă iubești.

În acest moment, Alexandru Dăngescu se ivește la o portiță izolată a grădinei. Maria se roșaște și, cu toate că-l zărește, se preface însă a nu-l vedea și începe a împleti la ciorapi fără ca undrelele să apuce vreun fir. Tincuța, care-l zărește asemenea, privește pe Maria și îi zice încet:

— Verișoară, domnu Alexandru vine.

Alexandru înaintează. Maria și Tincuța se scol ca să-l salute.

— Bună vremea, Mario și Tincuțo; ce mulțumit sunt că vă găsesc aici!… Mă așteptați, nu este așa?

— Prea bine vezi, domnule Alexandre, zice Tincuța dispuindu-se a se depărta.

— Dar unde voiești să pleci, Tincuțo? Nu mai stai cu noi?

— Cum să stau, domnule Alexandre?.. Nu trebuie să observ ca să nu vă zărească cineva?

— Ai dreptate; îți mulțumesc de atîta osteneală ce ți-ai dat pentru noi, zise Alexandru strîngînd-o de mînă.

— Toate le fac cu mulțumirea mea, domnule Alexandre; iubesc atît pe verișoara mea și pe dumneata, că mulțumirile dumneavoastră sunt și ale mele.

Și zicînd acestea, Tincuța se depărtează de dînșii începînd a culege flori ca să facă un buchet pentru Alexandru, fără însă ca această ocupație să o oprească de a face observările obișnuite.

— Bună Tincuța! zice Alexandru privind-o. Iată o amică și o rudă care te iubește mult, scumpă Mario.

— Și eu o iubesc destul, zice Maria puțin distrată.

— Dar ce ai astăzi, Mario? Nu te găsesc ca în celelalte zile; te văz tristă.

— Eu?… tristă?… Te înșeli, Alexandre; mă gîndeam la dumneata, ceea ce fac neîncetat de cînd te-am cunoscut.

— Nu este adevărat, Mario; citesc în sufletul tău ca în curata lumină a frumoșilor tăi ochi; nici o umbră nu poate trece în spiritul tău ca să nu fie așa de vizibilă pentru mine ca și furtuna care întunecă atmosfera. Îndată ce te-am văzut, am băgat de seamă că ai ceva care te mîhnește; vorbește, Mario, nu trebuie să ascunzi nimic de Alexandrul tău.

— Nu-mi face asemenea întrebări, Alexandru. Sărmanei fete de meseriaș nu-i este permis totdauna ca să-și deschiză toată inima unui om care este mai presus de dînsa.

— De cînd ai luat obicei, Mario, să te numești fată de meseriaș? Am avut ocazie să-ți spui în mai multe rînduri că pentru mine nu ești nici o fată de meseriaș, nici o damă mare. Te consider ca partea sufletului meu cea mai puternică, care contribuie cu succes la fericirea vieței mele. Cînd sunt lîngă dumneata, Mario, toată ființa mea se electrizează de aceste priviri încîntătoare, și cînd sunt departe, și chiar în visele mele, mă gîndesc a te revedea pentru a-ți spune cît mă simț de fericit de a te iubi…

— Destul, Alexandre; de acum înainte repaosul vieței mele este pierdut, căci tu m-ai făcut să întrevăz într-această lume o fericire pe care nu speram a o găsi decît în cealaltă. Dar această fericire s-ar putea realiza vreodată! ?… Nu crez și nici că este cu putință!

— Pentru ce această bănuială, Mario? Pentru ce crezi că promisiile mele sau mai bine dorințele mele ar fi cu neputință de realizat Și cine ar putea rumpe legătura a două inimi carii se iubesc? care lege a naturei s-ar putea opune la aceasta?

— Știu, Alexandre, că ești dispus și că dorești poate a încurona amorul nostru, dar tu ai un părinte puternic, mîndru și ambițios. Ce ar zice el cînd ar auzi că unicul său fiu și moștenitor frecuentează o casă de meseriaș, că-i iubește fata și că voiește a o lua de soție?…

Alexandru tace. Maria urmă:

— Vezi bine că am dreptate, Alexandre; de cîte ori se întîmplă să pronunț numele tatălui tău, de atîtea ori păstrezi cea mai profundă tăcere; de cîte ori îți aduc aminte că el e mîndru și ambițios, spiritul tău se confundă, nu poți răspunde, căci ești sincer, Alexandre, și tu nu poți fi ipocrit cu aceea căreia îi zici că o iubești, nici a o face să crează ceea ce nu este.

— Ei bine, Mario, ai dreptate: tatăl meu, precum zici, este mîndru și ambițios, ba încă și aspru. Este adevărat că el s-ar revolta și m-ar amenința chiar aflînd ceea ce deocamdată nu trebuie să știe. Timpul însă schimbă totdauna faza la toate lucrurile, el înmoaie și pe fiara cea mai sălbatecă, o domesticește, face dintr-însa ce voiește. Dumnezeu, care privește cu mulțumire florile cele frumoase după pămîntul zidit de dînsul și care încuragiază bunul, cum pedepsește răul, nu va contribui el în divina sa bunătate pentru unirea a două inimi tandre?!… Nu va sfărîma el piedicile carii opresc realizarea acestor dorințe sacre?!…

— Frumoase iluzii!… încîntătoare speranțe!… dar am presimțirea că va fi contrariul. O voce ascunsă îmi dictează a-ți zice: Alexandre, tu ești nobil, tu ești frumos; dacă te-ai gîndit un moment sau ai avut capriciul să iubești pe o sărmană fată, care prin nenorocirea ei cauzează pe a ta, treci pe lîngă dînsa cum te-ai oprit, reia-ți drumul ce este deschis înaintea ta și vei găsi la capătul lui adevărata fericire ce-ți este rezervată.

— Destul, Mario; dacă ai ști cu cîte lovituri grozave izbești sufletul meu prin limbajul ce-mi ții, nu ai încerca să-l repeți și altă dată. Ascultă, Mario, precum mi-ai promis de atîtea ori că vei fi a mea sau a mormîntului, asemenea îți promit și eu cu jurămîntul unui om de onoare și de simț. Sunt bărbat, și dacă în acest moment nu sunt independent, voi fi mîine, voi fi poimîine, voi căuta să fiu și…

— Și vei fi, domnule Alexandre, strigă Tincuța apropiindu-se de dînșii și prezentîndu-i un buchet.

— Îți mulțumesc, bună Tincuțo, îi zice el luînd buchetul; de aceea și eu am început să te iubesc ca pe o soră. Dar văz că a înnoptat de tot și că trebuie să plec.

Atît Maria cît și Tincuța nu răspund nimic la aceasta. Alexandru știa bine că ele trebuie să intre în casă, de aceea își luă noapte bună de la dînsele și, în momentul cînd se dispunea să plece, se aude un zgomot mare la uliță.

— Ce însemnează acest zgomot? întreabă Tincuța.

— Neapărat că oameni beți trec pe uliță, răspunde Alexandru ascultînd.

— Oricum, s-a întîmplat ceva grav, observă Maria. Auz vocea tatălui meu. Dumnezeul meu, ce să fie!

Sălcianu striga în adevăr așa de tare că se auzea din grădină. Maria și Tincuța alerg spre casă, iar Alexandru vine în fața ulucelor, le sare, iese în uliță și apucă spre mulțime, unde găsește pe Maria, pe Tincuța, pe Stoian și pe Elisaveta.

— Dar ce s-a întîmplat, mamă Elisaveto?… întreabă Alexandru îndată ce o vede.

— Ce să fie, domnule Alexandre? răspunde Elisaveta care ținea o sticlă cu oțet în mînă. O nenorocire din cele mai mari s-a întîmplat chiar în ușa prăvăliei noastre.

— Ce nenorocire?

— O fată moartă sau leșinată s-a azvîrlit dintr-o birjă ce trecea pe această uliță.

— Ce fată, unde este?

— Nu o cunosc, dar bărbatul meu se silește împreună cu alții să-i dea ajutorul trebuincios.

Alexandru nu voiește să asculte mai mult; el își face loc în mulțime și străbate în locul unde se afla fata moartă.

— Un doctor, chemați un doctor, oameni buni, striga Sălcianu. Nu vedeți că toate ajutoarele noastre sunt nefolositoare?… Stoiane, du-te în grabă de cheamă pe doctorul neamț care șade în cealaltă uliță, dar grăbește. Sărmană Frusina! săraci părinți. Dumnezeule, ce nenorocire și ce durere pentru familia ei pe care o cunosc.

După aceste cuvinte, el transportă cadaverul în prăvălia sa ajutat de alții și Stoian se duce cu cea mai mare iuțeală ca să aducă pe doctor.

Doctorul prînzise foarte tîrziu și cînd un servitor vine să-i spuie că un necunoscut voiește să intre ca să-i vorbească, el își bea cafeaua.

— Spuni che non sinto a casa, zice îndată doctorul supărat. La tracu, non se pote ca se oticnit on minut!

Pe cînd servitorul se dispunea să iasă, Stoian nerăbdător și grabnic intră în camera doctorului.

— Țe fre, tomnoli?

— Mă iertați, domnule doctor, zice Stoian înclinîndu-se. Dacă am venit să vă supăr și dacă am avut îndrăzneala să intru în camera dumneavoastră, fără ca să fi așteptat să-mi dați voie, pricina este că de cîteva minute s-a aruncat dintr-o birjă, de nu știu cine, o sărmană copilă care reclamă ajutoarele științei dumneavoastră.

— Pine, tomnoli; eu fii peste on șas.

— Va fi prea tîrziu, căci fata pare că nu dă cel mai mic semn de viață.

— Atunși tache a morit, te șe mai fii la mine? Țe eo Tomnese sint ca să-i tau fiața?

— Nu ești Dumnezeu, domnule doctor, dar poate să fie leșinată, poate să fie încă timp ca să scape. Fii bun, domnule doctor, dumneata care ai știință să ușurezi pe nenorociții carii suferă, să vă dați puțină osteneală a veni cu mine, și dacă încă este mijloc de scăpare, veți reda fericirea unei sărmane familii.

Am spus la tomita che fiu; lasa-me ca se peu cafe.

— Nu te las să bei nici o cafea, ai înțeles, om neomenos ce ești? strigă Stoian înfuriat. Trebuie să mergi numaidecît sau îți fac una de mă pomenești.

Medicul, care nu se aștepta la niște asemenea cuvinte și care în acest moment adusese ceașca la gură, varsă toată cafeaua pe dînsul și în uimirea sa strigă:

— Șe intresnești ca se sis, ticălos?

— Ticălos ești tu, șoacățe, îi zice Stoian aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ai venit cu traista la spinare, cu mațele chiorăind de foame, și acum, fiindcă te-ai îmbogățit, îmi faci pe boieru mare în Țara Românească în care te hrănești de atîția ani omorînd la oameni?… Bagă-ți în ochi doctoriile cu știința ta cu tot; nu te mai chem să vii cu mine. Dar odată-odată oi să-ți arăt eu.

Stoian iese la aceste din urmă cuvinte lăsînd în cea mai mare încremenire de cele ce se petrecuse pe domnul medic, care, după ce se liniști puțin, își zise:

„Romuni ticăloși, fe infeț eo cum se tratați pe un toctor. O se fe tau doctorii ca se fe ie tracu. “

Stoian se întoarse acasă destul de nemulțumit. Lumea se răspîndise. Sălcianu transportase cadaverul în prăvălie, unde, împreună cu alți amici cunoscuți, se silise a face pe fată să-și redobîndească viața, dar totul fusese în van, căci nenorocita Frusina, precum știm, espirase de mult și răceala morței o și înțepenise.

— Ticălosul de doctor nu a voit să mă însoțească, zice Stoian după ce intră în prăvălie. Nelegiuitul, în loc să se grăbească a veni să dea ajutorul trebuincios, după multele rugăciuni ce i-am făcut, mi-a răspuns cu nepăsare că să-l las să-și bea cafeaua.

— Nu mai este trebuință, zice Sălcianu. Această nenorocită copilă era moartă cînd s-a azvîrlit din trăsură. Dar ce idee a venit omorîtorului să o arunce dinaintea prăvăliei mele!

— Se vede că în acel minut nu trecea nimeni pe uliță, observă un amic al Sălcianului. Ai băgat de seamă, frate Tudore, ce fel era trăsura sau cel puțin ai cunoscut pe vizitiu?

— Nu am avut timp să observ aceasta, răspunde Sălcianu pe gînduri; cu toate acestea crez că am cunoscut pe nelegiuit; din întîmplare mă aflam la fereastă și i-am zărit fața la lumina lampei de peste drum cînd se plecase să arunce pe moartă.

— Așadar, știi cine este?… întreabă Stoian cu surprindere. Cum îl cheamă? unde șade?

— L-am văzut în mai multe rînduri într-o casă unde lucrez de mulți ani și pare că Dumnezeu îmi însuflase că acel om nu era cumsecade.

— Îmi pare bine de aceasta, zice Stoian cu satisfacție: cel puțin acest sînge nevinovat nu va rămînea nerăzbunat. O să-l închiză, o să-l osîndească la ocnă.

— Și la ce vor folosi toate acestea? observă Elisaveta care era acolo. Orice s-ar face acum va fi de prisos. Această sărmană copilă nu mai poate reînvia, nici părinților ei nu li se va ușura mîhnirea.

— Este prea adevărat, zice Sălcianu: dar nu știu ce am; inima îmi este închisă!… mă tem că această întîmplare îmi va pricinui multe nemulțumiri; nu știu cum, dar am presimțirea că voi da de un necaz mare.

— Ce idee, chir Tudore!… Dumneata care ești omul cel mai bun și cel mai onest din lume!

În acest moment ușa prăvăliei se deschide cu mare zgomot: comisarul coloarei de galben, procurorul, un medic, epistați de gendarmi intru înăuntru. Văzînd cadaverul Frusinei toți îl înconjoară și încep să-l observe. Sălcianu, Elisaveta, Stoian și ceilalți amici și vecini se dau la o parte ca să lase loc oamenilor guvernului. Medicul pipăie cadaverul în toate părțile și, după observația ce face, declară că acea femeie a fost asasinată printr-o lovitură la tîmplă.

— Grozavă moarte! zise comisarul.

— Dacă este lovită, omorul s-a comis cu precugetare, observă procurorul. După aceasta, întorcîndu-se către cei clin casă face întrebările următoare:

— Cine este stăpînul acestei prăvălii de cojocărie?

— Eu, domnule, răspunde îndată Sălcianu.

— A cui este această fată?

— A unei familii de croitor care șade lîngă Biserica cu sfinți.

— Ce caută moarta în casa dumitale?

— Poate nu ați auzit, domnule, cum s-a întîmplat această nenorocire, zise Sălcianu înaintînd. În acest caz este de datoria mea ca să vă spui. Iată cum: astăzi pe la aprinsul luminărilor, pe cînd mă aflam la fereasta prăvăliei mele, o trăsură venea cu cea mai mare iuțeală din partea dreaptă a uliței și, trecînd pe aici, m-am pomenit deodată că un om ce se afla înăuntru aruncă pe această fată tocmai în pragul ușei mele. Ies afară și, văzînd pe sărmana copilă fără cunoștință, am chemat pe vecini și membrii familiei mele, am încercat cu toții să o scăpăm, dar toate ajutoarele noastre au fost nefolositoare, căci negreșit erau foarte tîrzii.

— Pentru ce nu ai lăsat pe moartă în locul unde a fost aruncată? reluă procurorul. Nu știi că nimeni nu este liber sau în drept a pune mîna pe un cadaver pînă mai întîi nu vin însărcinații guvernului ca să constate omorul și să facă autopsie?

— Negreșit, prea bine zice domnu procuror, observă comisarul.

— Mă iertați, domnule procuror, zise Sălcianu; sunt un om simplu și cu puține cunoștințe de forme; am crezut că fac un bine dînd ajutor la o nenorocită și aducînd-o în casă ca să nu fie espusă privirilor mulțimei.

— Dumneata ai făcut o infracție de lege aducînd pe moartă în casă. Și dacă nu dovedești ceea ce spui, adecă că a mai văzut și altcineva cînd s-a azvîrlit cadaverul din trăsură, ești arestat chiar din minutul acesta.

— Tîlharul a azvîrlit-o cînd nimeni nu trecea pe pod, zise Sălcianu îngrijat. Dacă era lume pe uliță, fără îndoială că ar fi trecut în altă parte.

— Cum poți ști dumneata sau presupune cu atîta încredințare ceea ce s-a gîndit alții să facă?

— Aceasta este lesne de înțeles. Nu cumva mă bănu- iești pe mine, domnule? întreabă Sălcianu cu mîndrie.

— Și pentru ce nu, domnule, pe cîtă vreme din răspunsurile dumitale te găsesc vinovat?

— Bărbatul meu vinovat, strigă Elisaveta înecată în lacrămi. Nu știți ce vorbiți, domnilor.

— Taci, Elisaveto; nu e treaba ta ca să te amesteci în aceasta. Ieși afară de aici; ieși, îți zic!

Elisaveta iese condusă de Stoian, care se întoarce după cîteva minute.

— Mă găsești vinovat?… Se vede că Dumnezeu nu poate fi în cer ca să lase să se osîndească un om care a făcut bine în loc de rău.

— Atunci, dovedește-mi pe omorîtor, reluă procurorul. Îl cunoști.

— Bănuiesc că da și știu și unde șade.

— Cum l-ai văzut?

— L-am zărit la lumina lampei de peste drum cînd s-a plecat să azvîrle pe moartă.

— Unde șade?

— Nu știu, dar l-am văzut adesea în casa coconului Stamate Dăngescu.

— Să mergem îndată să mi-l arăți.

— Să lăsăm aceasta pe mîine, interumpse comisarul. Dacă omorîtorul este cunoscut, este tot ce trebuie să aflăm. Și afară de aceasta trebuie să. mergem în maidanul Icoanei unde s-a găsit un om înjunghiat.

— Ai dreptate, încuviință procurorul. În adevăr, urmează să ne ducem și acolo. Așadar, să te afli mîine la casa Dăngescului, adăogă el întorcîndu-se spre Sălcianu. Pînă atunci te las liber.

— Mă voi supune poruncilor dumneavoastră, zise Sălcianu plecîndu-se.

Din ordinul procurorului, doi gendarmi ridic cadaverul, îl pun într-o birjă și apucă spre casa acelei nenorocite familii de croitor.

Procurorul, comisarul și ceilalți ies din prăvălie.

După plecarea lor, Sălcianu, care rămăsese cu capul plecat și împovărat de întristare, se adresează către Stoian:

— Ți-am spus că aveam presimțire că voi da de un necaz mare. Inima mea nu se înșală niciodată.

— Credință în Dumnezeu, chir Tudore. Dacă acești oameni sunt atît de aspri, judecătorul și stăpînul lumei te va protege.

— Așa este, Stoiane, dar îmi este frică… oare tu nu ai auzit că oamenii cei buni sunt nenorociți pe acest pămînt și că pentru dînșii sunt făcute suferințele! ?… Nu vedem în toate zilele pe nevinovați că îndură urmările nelegiuirilor altora! ?

Iată cum se termină acea miercure memorabilă.