Mistere din București/A doua zi
| ←Capitul IX - Amorul și crima | Mistere din București de Ioan M. Bujoreanu Capitul X - A doua zi |
Capitul XI - Sentența tribunalului→ |
Era zece ore de dimineață. Dăngescu se afla lungit pe o sofa și cu capul apăsat pe amîndouă mîinile. Ochii lui erau roșii și, dacă l-ar fi privit cineva, s-ar fi convins îndată că el nu dormise toată noaptea; mintea îi era turburată, fizionomia aprinsă și buzele uscate: toate acestea probau simptomele unui om bolnav, și cu toate acestea, el nu avea nici o durere, afară numai de o mustrare de cuget care-l muncea neîncetat. Cîteva lovituri la ușă îl făcu să se dezmeticească puțin și să rădice capul.
— Intră, strigă el în nesimțire.
Elena, soția lui, deschide ușa, intră în cameră și se așază pe un fotoliu vizavi de dînsul.
— Bună dimineața, domnule, îi zise ea privindu-l. Dar ce ai? te văz trist și cu ochii roșii?
— Te înșeli, doamnă, răspunse el fără să o privească. Sunt ca totdauna și nu știu cum dumneata mă găsești în proastă stare?
— Pentru că nu s-a întîmplat odată măcar să intru în camera dumitale și să mă priimești cu mulțumire, zise Elena mîhnită. Cu toate acestea, observația mea nu a fost greșită, și fiecare ar putea mărturisi aceasta privindu-te.
— Se poate, și nu e de mirare ca să mă doară ochii, zise Dăngescu cu neastîmpăr.
— Pentru ce nu mi-ai spus aceasta mai în grabă? Cu un lucru de nimic aș fi putut întîmpina răul. Dar eu de mult timp nu mai am mîngîierea de a fi privită ca o soție iubită. Trăim într-o casă fără ca să ne știm de știre unul altuia; mîncăm la o masă și o vorbă nu se schimbă între noi. Din nenorocire o asemenea viețuire văz că în loc de a se precurma prinde rădăcini din ce în ce mai mult. Dacă aceasta este plăcerea dumitale, spune-mi, te rog, ca să știu; nimic nu te oprește de a fi sincer.
— Iar ai început, doamnă, cu observațiile dumitale? Mult voi fi silit să ascult niște reproșuri pe care nu le priimesc? Ți-am spus de atîtea ori că eu nu trăiesc cu capul dumitale, nici voi a mă tîrî de nas de nevastă. Te invit dar, odată pentru totdauna, a te mărgini în datoriile dumitale de femeie, și pe mine să faci bine să mă lași în pace, mai cu seamă cînd vezi că nu sunt în dispoziții bune.
— Am înțeles, domnule. Văz că acestea sunt mulțumirile ce trebuie să mai aștept pînă la sfîrșitul vieței mele. De cînd a intrat pe ușa casei noastre acel mizerabil de Bolboacă, armonia dintre noi a zburat pe fereastă.
— Doamnă, nu-ți permit a critica pe servitorul meu favorit. Nu știu ce ură te face ca să-l strecori și să-l critici în toate întrevorbirile noastre. Se vede că găsești o plăcere nespusă ca să te atingi de slăbiciunele mele. Aceasta vrea să zică, doamnă, cum o nevastă trebuie să-și menajeze bărbatul? Nu înțelegi că o asemenea conduită a dumitale mă face să te urăsc?
— Ești greșit, domnule; îmi place să te menajez și știi că am făcut-o totdauna. Nu poci suferi însă ca acel servitor să fie superiorul meu, căci și eu sunt stăpînă ca dumneata. Nu sufer a mă vedea deconsiderată în ochii lui precum voiești să fiu, căci de cîte ori se întîmplă ca să mă aflu în casă, trebuie să mă gonești ca să rămîi singur cu dînsul. Ce atîtea mistere cu acel om? Pentru ce te ferești așa mult de mine?
— Doamnă, îmi am cuvintele mele pentru aceasta. O femeie nu trebuie să intre în toate amănuntele bărbatului; sunt cazuri de interese și numai cu Neagu mă poci consulta, căci el este un om inteligent.
— Nu sunt interesele carii te ocup, domnule. Știu că nu ai obicei să te consulți cu nimeni despre dînsele, și acel Neagu nu e capabil să dirige trebile dumitale.
— Nu cumva bănuiești atunci că sunt un criminal și că fac comploturi cu servitorul meu? Îmi pare rău, doamnă, că nu-ți măsori vorbele și voi fi silit să te mărginesc în cercul bunei-cuviințe.
— Ce voiești a înțelege, domnule, prin cercul bunei- cuviințe? întreabă Elena cu lacrămile în ochi. De cînd atîta barbarie? Poate vrei să mă insulți, să mă bați?
— Ei, lasă-mă odată, doamnă, cu istoriile dumitale; iar ai venit pe capul meu să-mi turburi creierii?
— Te las, domnule, dacă aceasta îți face plăcere, zise ea plîngînd și sculîndu-se ca să plece. Nu voiesc să te deranjez.
— Prea bine faci, doamnă; îți mulțumesc și nu ar strica cînd ne-am vedea mai rar și nicidecum.
— O! Dumnezeul meu, aceasta este prea mult; nu mai poci răbda!…
Și Elena pune batista la ochi și iese din cameră hotărâtă a se duce la vreo rudă.
Dăngescu nu numai că rămîne nepăsător la mîhnirea ce cauză soției sale, ba încă simte o mulțumire secretă că printr-o asemenea conduită va scăpa de imputările ce i se făceau neîncetat de dînsa.
După ieșirea Elenei din cameră, el recăzu în aceeași preocupație care-l muncise toată noaptea. Cadaverul Frusinei se prezenta neîncetat imaginației sale; el se silea a respinge această vizie, dar nu reușa prin nici un chip, căci cu cît avea nevoie să depărteze din mintea lui mustrările cugetului, cu atît ele îl năpădeau cu grămada. Intrarea lui Bolboacă îl scoate din această amorțire.
— Ce este, Neagule? îl întreabă el. Te văz turburat. Ce ți s-a întîmplat?
— Ce să mi se întîmple, cocoane, alt decît că oi să caz într-o istorie mare. Am avut dobitocia să ies astăzi prea de dimineață ca să trag cu urechea și să aflu ce se vorbește despre moartea Frusinei și am pățit-o cît de bună.
— Esplică-te, reluă Dăngescu cu neastîmpăr.
— Uite, cocoane, cum s-a întîmplat: m-am dus pe ulița unde am aruncat pe moartă, căci, ca un om cu frica în sîn, trebuia să știu ce sfîrșit va lua împrejurarea de aseară. Pe cînd mă tot frecam de colo pînă colo, mă pomenesc cu Sălcianu cojocarul că vine drept în fața mea, mă oprește și începe să mă facă omorîtor, tîlhar și o mulțime de asemenea cinstiri, care de care mai frumoase.
— Ce vorbești, Neagule? întreabă Dăngescu tresărind și ridicîndu-se deodată. Spune, suntem descoperiți?
— Cam așa un lucru, cocoane. Ticălosul de Sălcianu știe tot.
— Ce fel știe tot? Ce are a face Sălcianu în împrejurarea cu Frusina? Și de unde a putut el afla că tu ai luat parte la omor? Nu cumva ticăloasa aceea de moașă va fi scos vorba?
— Moașa nu a vorbit nimic, căci am fost pe la dînsa și am găsit-o prinsă de friguri de multă frică. Sunt încredințat că ea nu va sufla căci este în interesul ei ca să ție secretul. Vezi, hoțul de cojocar, cocoane, a aflat mai bine decît puteam crede, căci din nenorocire el m-a recunoscut cînd am aruncat pe moartă. Acum Dumnezeu sau mai bine dracu știe în ce gaură de șarpe aș putea să scap de osînda care mă așteaptă.
— Ce fel, Sălcianu te-a văzut cînd ai aruncat pe moartă? întreabă Dăngescu care începe să facă niște ochi mari și să se apropie de Bolboacă. Cum se poate, Neagule, să faci o asemenea nemernicie ca să arunci pe moartă cînd erai observat de cineva?
— Dar ce așa de prost mă crezi pe mine, cocoane? Cine păcatele ar fi socotit că afurisitul de Sălcianu se afla la fereasta prăvăliei lui cînd ușa era închisă, obloanele puse pe jumătate și nu se zărea înăuntru nici o scînteie de lumină? Se vede că dracu îi zisese la ureche să se uite ca liliecii pe uliță, pe cînd era destul de întunerec, și să mă zărească la lumina lampei de peste drum cînd m-am plecat cu Frusina.
— Să chemăm pe Sălcianu și să-l cumpărăm ca să tacă.
— Nu ar fi fost rea ideea aceasta, zise Bolboacă pe gînduri; acum însă este foarte tîrziu, căci el m-a încondeiat la procuror și la comisar cînd i-au călcat prăvălia astă-noapte. Astăzi sunt hotărîți a veni cu toții aici ca să mă caute și neapărat să mă înhațe.
— Comisarul și procurorul să vie în casa mea!… Asta nu se poate! strigă Dăngescu cu furie. Ce rușine pentru familia mea!… Dar nu voi îngădui niciodată să-mi calce casa stăpînirea. Nu voi îngădui, înțelegi tu, Neagule? adăogă el aruncând asupra lui Bolboacă niște căutături carii făcu pe acesta să tremure.
— Negreșit că nu trebuie să îngăduiți aceasta, zise Bolboacă plecînd capul cu umilință; dar mi-e teamă că ei vor veni cel mult peste un ceas. Stăpînirea nu prea caută omului de ce îi este cojoaca, ci intră cu obrăznicie în case de boieri ca și în case de cerșători. Uite, cocoane, eu crez că ar fi mai bine să ne înțelegem cu comisarul și cu procurorul, să le ungem puțin buzunarele cu miere și să facem lucrurile cumsecade. Altfel dăm de gît cu bună seamă. Omorul a făcut un zgomot așa de mare, încît este cu neputință ca să-l cocoloșim. Și fiindcă Sălcianu este descoperitorul, să aruncăm năpastea asupra lui ca să se învețe minte a nu mai voi răul altora.
— Ești un om prea de spirit, zise Dăngescu care asculta pe Bolboacă cu mare băgare de seamă. Ai dreptate; scăparea noastră este numai prin bani: trebuie să cumpărăm pe procuror și pe comisar. Dar pe Sălcianu cum vom putea să-l învinovățim de omorîtorul Frusinei?
— Nimic mai lesne, cocoane. Dumneata ai o mulțime de oameni credincioși și cumsecade: alege dintr- înșii doi sau trei, carii vă iubesc mai mult, și să-i puneți să dea mărturie mincinoasă în felul acesta: ,, că trecînd înserat pe ulița Sălcianului, au văzut pe acesta ieșind din prăvălie cu o femeie moartă, și după ce a aruncat-o pe uliță, a început să strige ajutor”. Sălcianu nu va găsi dovezi în contra mea și astfel va cădea subt osîndă în locul nostru.
— Este bună-născocirea, dar eu socotesc că ar fi mai omenos să lăsăm în pace pe Sălcianu, căci el, sărmanul om, e nevinovat și nu trebuie să ne mai încărcăm sufletul de păcate și cu dînsul.
— Să-l lăsăm în pace pe el care ne voiește răul?… Dar nu vă gîndiți că el a împrăștiat împrejurarea omorului de știe astăzi toată lumea și că scăpîndu-l pe dînsul vom cădea noi în vină?
— Ai toată dreptatea, zise Dăngescu după un moment de tăcere. Ei bine, Neagule, fiindcă scăparea noastră atîrnă de mărturiile mincinoase, du-te de cheamă pe Costache Năndăreanu și pe Ilie Mercescu, dar nu întîrzia și întoarce-te curînd cu dînșii.
Bolboacă plecă capul spre semn de supunere și pe cînd se dispunea ca să plece, se aude un zgomot ușor și iute de pași la ușa camerei Dăngescului. Acesta, care bagă de seamă, zise îndată:
— Mi se pare că ne-a ascultat cineva?
Bolboacă deschide ușa și începe să privească în sală.
— Nu văz pe nimeni, cocoane. Fără îndoială că nu ați auzit bine.
— Curios lucru!… zise Dăngescu posomorît. De la întîmplarea de aseară pare că mi s-a schimbat și auzirea, și vederea, și mintea. Aide, Neagule, pleacă curînd și întoarce-te cu martorii pînă nu vine procurorul și comisarul.
Bolboacă iese, iar Dăngescu, rămîind singur, începe a se preumbla cu pași mari ocolind camera în tot sensul.
„Blestem! își zise el oprindu-se deodată. Prevăz că din această crimă vor izvorî o mie de nenorociri. Dacă încă nu sunt descoperit cu desăvîrșire, adevărul însă se întrevede de departe, se apropie, mă gonește, îmi prevestește supliciu, tortură!… sufletul meu suferă! ”
Și Dăngescu cade rătăcit pe un fotoliu.
„Dar de ce îmi este frică! ?… își zise el cînd fu mai liniștit. Cît sunt de nerod! cît sunt de zăpăcit!… Sunt boier, sunt bogat, prea bogat încă; am bani mai mulți decît îmi trebuie… am influență… am prieteni pe toți funcționarii… Ce zic prieteni!… am supuși, am curtezani. Drace!… cu atîtea cualități, de ce am a mă. teme?… Și afară de aceasta, cine ar putea presupune că eu sunt omorîtorul Frusinei?… Neagu îmi este devotat și el va priimi cu plăcere orice acuzări fără să mă denunțe. Iubesc pe Neagu ca pe copilul meu, ca pe mine însumi. După ce voi fi scăpat de primejdie, voi mai arăta acestui bun servitor recunoștința mea. ”
Dăngescu trecea de la o cugetare la alta fără a ști unde să se oprească. Cînd vedea înaintea ochilor săi rușinea familiei, suplicii, torture, cînd rezona mai bine și judeca lumea astfel precum era, cînd se înturna la servitorul său. Și neapărat că cugetările sale ar fi luat multe direcții dacă în acest moment nu s-ar fi auzit cîteva lovituri la ușa camerei sale.
— Cine este? întreabă el cînd auzi bătînd la ușă.
— Eu, cocoane Stamate, răspunde o voce necunoscută.
— Cine ești dumneata?
— Epistatul mahalalei.
— Intră, zise Dăngescu tremurînd.
Epistatul deschide ușa țiind șapca în mînă și, după ce intră în cameră, salută cu oarecare respect pe stăpînul casei.
— Ce vrei? îl întreabă acesta.
— Să vedeți, cocoane: aseară s-a găsit o fată moartă care s-a azvîrlit pe uliță dinaintea casei unui cojocar ce-i zice Sălcianu, și…
— Ce-mi pasă mie de morții carii se găsesc pe uliță? zise Dăngescu cu un ton sec.
— Este adevărat, cocoane Stamate, că asemenea împrejurări nu vă privesc pe dumneavoastră, dar s-a dovedit omorîtorul de Sălcianu cojocarul, care a mărturisit domnului procuror și domnului comisar că este vătaful dumneavoastră de curte.
— Nu este adevărat, nu este adevărat; m-ai înțeles?… Aseară vătaful meu de curte nu a ieșit nicăiri; pentru dînsul încredințez eu că nu este vinovat.
— Poate să fie și cum arătați, cocoane Stamate dar stăpînirea este datoare să-și facă cercetările.
— Ce vrei să zici cu poate, obraznicule? strigă Dăngescu necăjit. Dacă o dată încredințez eu că vătaful meu de curte este nevinovat, trebuie să te convingi și să mă crezi orbește, iar nu să-mi spui că poate să fie.
— Mă iertați, cocoane Stamate; eu am dat tot crezămîntul spuselor dumneavoastră și aceasta nu am zis-o cu scop de bănuială. Vă rog încă o dată să mă iertați dacă v-am supărat.
— Nu am trebuință să-ți ascult iertăciunile tale, neprahtisitule. Spune-mi curînd ce ai venit să faci în casa mea?
— Am venit din porunca domnului procuror și a domnului comisar ca să pecetluiesc odaia în carea șade vătaful dumneavoastră de curte și să-l păzesc să nu fugă pînă vor veni să-i la tacrir.
— Ce zici?… Să pecetluiești o odaie din casa mea?… Trebuie să fi fost nebun ca să te gîndești că vei putea face aceasta. Ieși, ieși curînd, strigă el bătînd din picior cu furie.
— Trebuie să pecetluiesc odaia, cocoane Stamate; așa am poruncă și nu poci ieși din casa dumneavoastră pînă nu-mi voi îndeplini datoria.
— Ce îndrăznești să mai zici, ticălosule? strigă Dăngescu așa de necăjit încît în furia sa trage epistatului două palme. Auzi, să-mi calce casa și să-mi pecetluiască odăile cînd îi zic o dată că nu se poate. Cine este stăpîn aici, eu, ori tu?… Te învăț eu minte… de aș ști că pierz o mie de galbeni, dar îndată ce voi întîlni pe comisar să știi că nu mai ești în slujbă.
Palmele amețise cu osebire pe epistat și ultimele cuvinte ale Dăngescului îl zăpăcise și mai mult, căci neapărat ținea mult la postul ce ocupa. Epistatul dar tăcu fără să pomenească nimic de palme și nemaigîndindu-se decît a îmblînzi pe Dăngescu, se adresă către acesta în termenii cei mai umili:
— Sunt cel mai nenorocit om după pămînt, îi zise el cu jumătate vocea. Nu credeam, cocoane Stamate, ca tocmai dumneavoastră să mă batjocoriți astfel și să doriți a mă vedea pe drumuri cu o mulțime de copii după gît. Eu ce sunt greșit dacă priimesc astfel de porunci de la șefii mei? Să o bată Dumnezeu de funcție care mă pune în poziții critice cu toată lumea. Iată ce nemulțumiri întîmpin dacă voi să fiu un funcționar conștiincios! Judecați-mă și mă osîndiți, cocoane Stamate, dacă mă credeți vinovat în împrejurarea de față: sunteți o persoană așa de înțeleaptă încît crez că o să-mi dați dreptate și o să mă iertați dacă v-am supărat așa de mult. De știam că o să vă necăjiți, îmi pierdeam mai bine postul și nici că priimeam să viu cu o astfel de misie în casa dumneavoastră.
Epistatul zisese destule ca să domolească furia Dăngescului și acesta mulțumit nu numai că-l iartă, ba încă îi dăruiește un galben ce scoate dintr-un sertar de masă.
— Ia acest galben; îi zise el, și deschide-ți ochii altă dată în ce casă intri și cum trebuie să te porți. Aide, pleacă de aici sau mai bine rămîi ca să vii să-mi dai de veste cînd vor sosi procurorul și comisarul.
Epistatul priimește galbenul, îl bagă în buzunar și se pleacă cu respect dinaintea Dăngescului, promițîndu-i a-i satisface cererea. După aceasta, el iese din cameră și, în loc să îndeplinească însărcinarea ce avea de la șefii săi, începe să spioneze venirea lor ca să dea de știre culpabilului.
Pînă a nu lua sfîrșit scena ce se petrecuse între Dăngescu și epistatul mahalalei, Bolboacă umblase așa de iute că în cîteva momente sosise la Mercescu și la Năndăreanu, ale căror locuințe se aflau din întîmplare în apropiere una de alta. El le spune că Dăngescu îi cheamă la dînsul numaidecît și acești doi domni, carii aveau niște fizionomii prea neînsemnătoare și să fi fost în vîrstă cel dintîi, de patruzeci ani, iar cel de al doilea, de cincizeci ani, se grăbiră a veni împreună cu Bolboacă ca să depuie la picioarele Dăngescului respectul ce aveau pentru acesta.
Epistatul abia apucase să se puie la pîndă, cînd vede pe Bolboacă cu doi necunoscuți că intru în curte. El voi să vestească pe Dăngescu despre venirea acestor persoane, dar gîndindu-se că aceasta nu-l privea pe dînsul, se mulțumi numai ca să-i privească și să aștepte sosirea procurorului și a comisarului. Bolboacă, cînd zărește pe epistat în balcon, frica îl coprinde deodată; el nu mai rămîne la îndoială că agenții guvernului venise în lipsa lui și că-l așteptau în acel moment ca să-i la tacriru. La această gîndire el se oprește puțin și nu știe dacă trebuie să înainteze sau să se facă nevăzut. Cum însă el nu mai putea să se depărteze, căci printr-aceasta s-ar fi espuș la grele bănuieli, se hotărăște a se lăsa în voia soar tei și pe sprijinul stăpînului, său care îi promisese totul. Astfel dar, el urmează pe martori fără ca aceștia să fi băgat de seamă mina ce făcuse călăuza lor la vederea epistatului.
Bolboacă urcă scara cu Mercescu și cu Năndăreanu și, ajungînd la ușa camerei stăpînului său, o deschide și intră cu dînșii. Dăngescu îi aștepta cu nerăbdare.
— Bine ați venit, domnilor, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful său de curte și pe cei doi domni. Vă așteptam și îmi pare bine că ați sosit mai curînd decît credeam. Poate v-a spus Neagu ce împrejurare m-a făcut să vă chem.
— Nu ne-a spus nimic, cocoane Stamate; cu toate acestea ne simțim prea fericiți de a vă servi, zise domnu
Mercescu, care era mai deștept și mai vorbitor decît domnu Năndăreanu.
— Nu mă îndoiam de delicateța dumneavoastră, domnilor, zise Dăngescu mulțumindu-le printr-un compliment. Dar nu-mi răspunserăți dacă Neagu va comunicat împrejurarea pentru care v-am chemat?
— Nu le-am vorbit nimic domnilor despre împrejurarea de astă-noapte, zise Bolboacă îndată. Acum însă cînd suntem cu toții la un loc, putem vorbi în liniște.
— Ei bine, domnilor, dacă Neagu nu v-a vorbit nimic, veți afla numaidecît. Dar mă rog poftiți de ședeți. Neagule, trage două scaune pentru domnii.
— Vă sărutăm mîinile cocoane Stamate, putem ședea și în picere, ziseră îndată Mercescu și Năndăreanu, prea flatați de onoarea ce li se făcea și la care nu s-ar fi așteptat niciodată din partea Dăngescului. Acesta însă stărui așa de mult a le face onoarea de a ocupa două scaune încît ei fură siliți a ceda invitației.
— Acum, domnilor, să vă comunic împrejurarea în chestie și totdeodată să vă arăt cum mă puteți servi ca niște buni prieteni ce vă socotesc. Iată despre ce este vorba: ieri înserat, pe la aprinsul lumînărilor, s-a găsit o fată moartă dinaintea casei unui cojocar, căruia îi zice Sălcianu. Unii presupun, după încredințările date de cojocar, că acea moartă s-a aruncat de un strein care trecuse pe acolo într-o trăsură, dar eu mă întorc și zic că ce trebuință avea streinul să arunce pe o moartă pe uliță ca să se compromită, precum s-a și întîmplat, pe cît timp putea să o azvîrle într-un puț sau să o îngroape undeva, fără ca să poată fi descoperit. Aceasta este cel puțin ideea mea: dumneavoastră ce părere vă dați?
— Tot aceeași ca și a dumneavoastră, răspunseră îndată Mercescu și Năndăreanu, făcând niște ochi mari și ascultînd cu mare respect pe Dăngescu care urmă:
— Eu, domnilor, în împrejurarea aceasta am dovedit adevărul în toată lumina lui și sunt atît de sigur de dînsul că m-aș prinde pe onoarea și pe toată averea mea. Iată cum: după descoperirea omorului, procurorul și comisarul coloarei de galben, încunoștiințat de asasinat, au venit după datorie să facă cercetările trebuincioase la fața locului și au călcat casa cojocarului. Acesta, văzîndu -se strimtorat din toate părțile și neavînd dovezi prin carii să constate că moarta fusese azvîrlită dintr-o trăsură, a voit să acuze pe un om necunoscut ca să scape de pedeapsa ce-l amenința. Ei bine, domnilor, cum ați putea să vă mirați mai mult aflînd că acel cojocar infam a avut mișelia să inculpe pe vătaful meu de curte care a stat cu mine toată seara de am făcut cu dînsul niște socoteli ale uneia din moșiile mele?
— Cum este cu putință? strigară Mercescu și Năndăreanu cu mirare.
— Așa, ticălosul; nu destul că a săvîrșit omorul, căci din cele ce auzirăți, nu rămîne îndoială că el a fost asasinul, ba încă a avut vicleșugul ca să arunce năpastea pe spinarea unui sînge nevinovat. Vedeți dar că acel om nu merită îndurare și că, din contra, trebuie să contribuim cu toții să-l denunțăm ca să nu i se treacă subt tăcere o asemenea crimă neauzită.
— Negreșit, cocoane Stamate, încuviință Mercescu. Acel om nu merită îndurare și mai cu seamă din spusele dumneavoastră nu mai rămîne îndoială că el a omorît pe acea sărmană fată.
— Îmi pare bine, domnule Mercescu, că ești om de înțeles, zise Dăngescu care voia să sfîrșască odată cu dînșii. Acum iată ce trebuie să facem: mi-ați dat amîndoi o mulțime de dovezi că mă iubiți și că meritați toată încrederea mea; aceasta m-a făcut să mă gîndesc la dumneavoastră ca să regulăm cît s-ar putea mai bine această împrejurare Și fiindcă am diferite mijloace ca să vă mulțumesc, vă las precăderea alegerei.
— Vom fi totdauna fericiți de a vă servi. Ordonați-ne și vom fi gata să facem totul, zise domnu Năndăreanu, care era mai materialist decît domnu Mercescu.
— Uite ce cer de la dumneavoastră, domnilor! Este învederat că vătaful meu de curte nu va cădea în vină după simpla arătare a Sălcianului, dar fiindcă este servitorul meu cel mai bun și cel mai devotat, voiesc să-l scap de orice necinste i s-ar putea aduce. Pentru aceasta am trebuință de două mărturii și le cer de la dumneavoastră prin scris și în termenii ce vă voi dicta.
—
Vom da cu plăcere orice mărturie veți voi, zice domnu Năndăreanu sculîndu-se.
— Atunci fii bun, domnule Năndărene, și dumneata, domnule Mercescu, de vă trageți scaunele lîngă masă ca să scriți mărturiile.
Mercescu și Năndăreanu vin lîngă masă, iau cîte o coală de cîrtie și cîte un condei, și cînd fură dispuși ca să scrie, Dăngescu începe să le dicteze următoarea dovadă destul de rar ca să aibă amîndoi timpul să o scrie fără ca să scape un cuvînt din vedere:
„Eu, subsemnatul, încredințez că ieri, miercuri, 17 mai, înserat, pe la aprinsul lumînărilor, trecînd pe ulița Batiștei, însoțit fiind de domnu… ”
— Dumneata, domnule Mercescu, scrie Năndăreanu, iar dumneata, domnule Năndărene, pune Mercescu.
— Am pus, ziseră amîndoi. Dăngescu urmă să dicteze: „am văzut că se aruncă o femeie de nu știu cine pe o fereastă de la prăvălia lui Sălcianu cojocarul, și neavînd timpul să întrebăm și să ne informăm din ce a provenit azvîrlirea acelei femei, fiind chemați de oarecarii interese grabnice, ne-am urmat drumul fără ca să mai știm cele ce s-au petrecut în urmă. Drept aceea dau această dovadă în cunoștință de adevăr subt a mea iscălitură spre știință și luminarea guvernului la întîmplare de a nu se cunoaște cum decurge împrejurarea. »
— Acum, zise Dăngescu, iscăliți și puneți anul, luna, ziua de astăzi, și jos, București. Dar cine dracu este la ușă? întreabă el întorcîndu-se.
Bolboacă se duce repede spre ușă, o deschide, se uită în sală și nevăzînd pe nimeni se întoarce pe pașii săi.
— Nu este nimeni, cocoane. Se vede că iar vi s-a părut.
— Ce fel mi s-a părut? La dracu, doar nu sunt nebun. Aceasta mi se întîmplă pentru a doua oară. Cine va fi îndrăznind să mă spioneze în casa mea?
— Neapărat că va fi trecut vreo pisică, observă domnu Năndăreanu, sculîndu-se după scaun și prezentînd dovada Dăngescului.
— Poate să fie și pisică, zise acesta luînd dovada din mîna Năndăreanului. Dar ce plăcere și pe nevasta mea să ție pisici în casă? Nici un dobitoc nu mi-o fi mai urît în lume decît pisicile.
— Nu strică nimic, cocoane Stamate, zise domnu Năndăreanu. Eu socotesc că pisicile sunt prea trebuincioase într-o casă, căci o curăță de șoareci.
— Poftiți și dovada mea, cocoane Stamate, zise domnu Mercescu prezentînd-o la rîndul său.
— Vă foarte mulțumesc, domnilor; vă voi recunoaște cînd împrejurarea omorului va lua sfîrșit. Acum iată ce mai rămîne de făcut: luați-vă dovezile înapoi și întoarceți-vă cu dînsele peste o oră ca să la dați procurorului și comisarului ce sunt a veni aici. Să vă faceți că nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe vătaful meu de curte… Veți arăta numai că v-ați informat din zvon că acești doi dregători se aflu la mine și că ați venit să le dați aceste două dovezi spre luminarea împrejurărei.
— Și să nu uitați, domnilor, observă Bolboacă, că la întîmplare de a vă face ceva întrebări comisarul și procurorul, să le spuneți că femeia aceea era îmbrăcată cu rochie albă și că la azvîrlirea ei pe fereastă nu se mai afla nimeni pe uliță. Aceasta vă rog să o țineți minte și să o declarați la timp și cînd va cere trebuința.
— În adevăr, are dreptate Neagu. Aceste deslușiri urma să le aveți în vedere, zise Dăngescu mulțumit de prevederile confidentului său.
— Nu uitați asemenea, adăogă a zice Bolboacă, ca să vizitați acea uliță și să cunoașteți bine poziția Jocului. Și ca să fiți de acord, născociți că veneați din cutare loc pentru cutare trebuință și că erați grăbiți de cutare interese pentru care să și puteți dovedi oricînd vi s-ar cere. Înțelegeți, domnilor, că într-o pricină criminală, ca să se dea o hotărîre cumsecade, trebuie să se lămurească toate împrejurările. Numai prin chipul acesta putem fi siguri de izbîndă.
— În adevăr vătaful dumneavoastră de curte este un om prea deștept, observă domnu Mercescu. Ar crede cineva că a fost născut pe un scaun de judecător, așa de bine cunoaște formele.
— Și tipicul, observă domnu Năndăreanu. Eu însă crez că domnu vătaf de curte trebuie să fi căzut în vreo nenorocire, căci prea cunoaște chichițele pe de rost.
La aceste cuvinte ale Năndăreanului, Bolboacă își mușcă buzele fără a ști ce să răspunză. Dăngescu luă cuvîntul în locul lui:
— N-a dat de nici o nenorocire, Năndărene, dar mărturisesc că Neagu este prea deștept și, fiindcă am văzut că este un om dezghețat, i-am încredințat în mai multe rînduri pricini de judecată și mi le-a cîștigat pe toate. Dar trebuie să vă duceți, adăogă el; comisarul și procurorul pot să vie peste cîteva minute și nu voi să vă găsească aici. Întoarceți-vă, dar cum v-am zis, peste o oră. Va fi tocmai bine.
Mercescu și Năndăreanu se dispuneau ca să plece cînd epistatul intră în casă:
— Domnu procuror și domnu comisar au intrat în curte, zise el, și după aceasta iese îndată.
— Neagule, zise Dăngescu cu grabă, pleacă îndată cu dumnealor și scoate-i pîn grădină ca să nu fie văzuți de dregători. Și dumneavoastră, domnilor, întoarceți-vă peste o jumătate oră, iar nu peste o oră.
Martorii ies împreună cu Bolboacă fără a fi zăriți de nimeni, și după cîteva minute se aude în sală tropăiturile de cizme ale agenților guvernului, carii erau însoțiți de Sălcianu și carii nu întîrziară de a intra în camera Dăngescului. Acesta, care se prefăcea a fi ocupat de oarecarii cîrtii ce răscolea pe masă, se întoarse îndată cînd văzu pe procuror și pe comisar în camera lui. Sălcianu aștepta în sală.
— Vă sărut mîinile, cocoane Stamate, zise procurorul și comisarul salutînd pe Dăngescu.
— Sluga dumneavoastră, domnilor, le răspunse Dăngescu cu mîndrie și căutînd a-și da un aer important. Poftiți, ședeți, adăogă el prezentîndu-le scaunele pe carii șezuse martorii.
— Vă sărutăm mîinile, mulțumi procurorul și comisarul, stînd amîndoi în picere și făcînd fasoane.
— Vă rog, ședeți, insistă Dăngescu.
Dregătorii se așezară după această a doua invitație și procurorul începu să vorbească:
— Ne iertați, cocoane Stamate, dacă am luat curajul a veni să vă importunăm tocmai în minutul cînd poate erați prea ocupat. Cu toate acestea sper că veți fi destul de bun să ne scuzați, cînd veți afla că ne aduce o împrejurare foarte gravă și că noi acuzatori publici am venit să facem cercetările ce ne impune legea.
— Prea bine ați făcut, domnilor. Pentru aceea vă plătește guvernul, ca să vă împliniți datoria și să-i meritați încrederea. Poci ști însă care este împrejurarea aceea ce vă aduce în casa mea?
— Nici că încape îndoială, reluă procurorul. Aceasta mă și găteam să vă spui. Dar mai-nainte de toate vă rog să-mi dați voie a vă întreba dacă aveți cunoștință unde se afla vătaful dumneavoastră de curte ieri înserat?
— Nu știu ce voiești să înțelegi, domnule, prin această întrebare; cu toate acestea, doresc să vă satisfac încredințindu-vă că vătaful meu de curte a fost toată seara în camera mea, unde am făcut împreună oarecare socoteli ale uneia din moșiile mele.
— Acum unde se află? întreabă procurorul.
— Trebuie să fie în camera lui, zise Dăngescu cu nerăbdare. Vei fi însă destul de bun, domnule, a-mi spune ce are a face vătaful meu de curte în întreținerea ce avem?
— Să vedeți, cocoane Stamate, reluă procurorul. Vătaful dumneavoastră de curte este acuzat că ar fi omorît pe o femeie și că ieri înserat ar fi aruncat-o din trăsură pe o uliță din mahalaua Batistei dinaintea prăvăliei unui cojocar, care cojocar zice că l-a recunoscut, aflîndu-se din întîmplare la fereasta prăvăliei lui. Acum rămîne, cocoane Stamate, să ne ajutați în cercetările noastre ca să descoperim pe vinovat și printr-aceasta veți face un bine, ce este în interesul general. Sunt sigur că oricît de mult ați iubi pe vătaful dumneavoastră de curte, nu veți putea îngădui să scape un asasin, care, mîine, poimîine, poate să vă facă vreun rău și dumneavoastră chiar.
— Cuvintele dumitale, domnule procuror, sunt pline de înțelepciune, căci sunt ieșite din gura unui funcționar care știe foarte bine să-și îndeplinească misia. Cu toate acestea văz cu plăcere că vătaful meu de curte nu poate fi acuzat de acest omor, ce ziceți că s-a întîmplat ieri înserat, căci el a fost cu mine și îl iau în sufletul meu.
— Vă credem, vă credem fără să faceți jurămînt. Vă rog numai să ordonați a-l chema pînă aci ca să-l punem față în față cu cojocarul și după întrebările ce voi face la amîndoi să poci da un curs acestei împrejurări.
— Aceasta ieste foarte lesne. Doresc încă să văz pe cojocar și pe vătaful meu față în față. He, cineva; strigă Dăngescu bătînd din palme.
Un servitor intră în cameră. Dăngescu îi zice:
— Cheamă pe Neagu să vie aici numaidecît.
— Și pe cojocarul care este în sală, zise procurorul servitorului.
Acesta iese să îndeplineacă ordinile, și după cîteva minute Sălcianu intră în cameră și după dînsul Bolboacă.
— Ce fel, dumneata ai fost, Sălciene? Cum e cu putință să fii amestecat în pricina omorului? îl întreabă Dăngescu prefăcînd surprinderea.
— Eu!… să mă ferească Dumnezeu, îi răspunse bătrînul Sălcianu cu mîndrie.
— Și cu toate acestea, din cîte am auzit, înțeleg că ești prea amestecat, reluă Dăngescu privindu-l cu dispreț.
— Și eu aș fi crezut tot ca dumneavoastră dacă aș fi avut un vătaf de curte.
Și la aceste cuvinte Sălcianu privește pe Dăngescu cu mai mult dispreț.
Dăngescu nu răspunse nimic în temerea de a nu ajunge mai departe și a fi descoperit.
Se știe că greșala este însemnată pe fizionomia omului și un ochi pătrunzător poate recunoaște pe culpabil dintr-o ușoară căutătură. Procurorul, care era destul de inteligent și cunoscător în fizionomii, pricepu îndată din vorbirea Sălcianului și din tăcerea Dăngescului că acest om bogat trebuie să fi luat parte la omorul femeiei, dar greutatea era ca să descopere adevărul și din nenorocire adevărul era foarte întunecos. Cu toate acestea, el își propusese a începe cercetările ce trebuia să facă și a se convinge mai bine de decurgerea împrejurărei,
— Domnule vătaf de curte și domnule Sălciene, apropiați-vă puțin, le zise procurorul.
Sălcianu se apropie cu destul curaj și Bolboacă face asemenea, însă cu oarecare sfială, deși voia să prefacă un mare sînge rece.
— Domnule comisar, fiți bun de scriți interogatoriile ce voi lua acestor doi domni; iar coconu Stamate este rugat, dacă binevoiește, a ne lăsa să-i ocupăm masa pentru cîteva minute.
— Cu plăcere, domnule procuror, zise Dăngescu amețit de această scenă. Luați cîrtie, condeie și cele trebuincioase după masa mea, pe care se află de toate.
— Vă sărut mîinile, mulțumi procurorul, pe cînd comisarul se apropie de masă, se așază pe un scaun și se dispune a scrie interogatoriile.
— Apropie-te mai bine, domnule Sălciene, zise procurorul luînd un aer serios.
— Iată-mă, domnule procuror, răspunse Sălcianu apropiindu-se cu sufletul împovărat.
— Cum te cheamă?
— Tudor Sălcianu.
— Scrie, domnule comisar.
— Am scris, domnule procuror, răspunse comisarul. Te rog urmează și nu te înterumpe.
Procurorul reluă, adresîndu-se către Sălcianu:
— De cîți ani ești?
— De șasezeci ani împliniți.
— Unde ai fost ieri, miercuri, la șaptesprezece mai?
— Toată ziua am stat acasă, răspunse Sălcianu. De dimineață și pînă seara m-am îndeletnicit cu meșteșugul meu.
— Poți dovedi că nu ai ieșit nicăiri? reluă procurorul.
— Aceasta nu o poci dovedi, căci nimeni nu crez să fi băgat de seamă dacă am ieșit sau nu. Fiecare va zice că nu știe, că n-a văzut, precum se obicinuiește la noi, oamenii de rînd, și precum trebuie să aveți cunoștință de aceasta, domnule procuror, dumneavoastră mai cu seamă, care ați văzut și ați auzit multe.
— Ascultă, domnule Sălciene: că ai fost acasă toată ziua trebuie să dovedești ca să scapi de bănuiala ce te amenință. Gîndește-te și răspunde.
— M-am gîndit și am răspuns. Socotesc însă că aș putea fi crezut de mincinos, iar nu de bănuit, precum ziserăți, domnule procuror, numai atunci cînd s-ar găsi cineva care să mărturisească că m-a văzut pe vreo uliță sau în casă la cineva.
— Ce cunoști din împrejurarea acelei fete moarte pe carea am găsit-o ieri seara în prăvălia dumitale?
— V-am arătat împrejurarea la venirea dumneavoastră în casa mea, dar fiindcă trebuie să o mai arăt și acum în tacrirul ce-mi luați, ca la un om criminal, iată ce știu, ce am văzut și ce am făcut, pentru care iau martor pe Dumnezeul care ne privește și care judecă pe toți. Precum v-am spus, domnule procuror, se făcuse noapte, închisesem ușa și obloanele pe jumătate ale prăvăliei mele și, odihnindu-mă de munca de peste zi, mă uitam în uliță pe un ochi de fereastă, ceea, ce fac totdauna pînă se gătește cina. În timpul acesta, auz huruitura unei trăsuri care venea din partea stîngă, văz că se oprește deodată și un om care ținea în brațe pe o femeie se pleacă pe jumătate din trăsură și o aruncă tocmai în fața prăvăliei mele. Îndată după aceasta, trăsura își reia cursul cu aceeași repeziciune, precum sosise, și eu, în zăpăceala cea mai mare, ies cu nevasta și cu calfa să vedem ce este. Recunoscurăm pe fata nenorocitului croitor de lîngă Biserica cu sfinți împreună cu doi vecini, carii sosiră la chemarea ce le-am făcut, și crezînd că fata este leșinată, am trimis să cheme pe un doctor neamț, care șade în apropiere de casa mea și care nu a voit să vie fiindcă-și bea cafeaua. Noi însă i-am dat toate ajutoarele putincioase; am adus un bărbier, care a înțepat-o cu lanțeta în mai multe rînduri, dar a fost cu neputință să-i curgă o picătură de sînge măcar. Ne-am încredințat, în sfîrșit, că fata era moartă, și fiindcă se strînsese o mulțime de lume, am dus pe fată în prăvălie silindu-ne să-i mai dăm vreun ajutor. În urmă, ați venit dumneavoastră și cu domnul comisar și ați dat poruncile ce ați socotit de cuviință. Acesta este curatul adevăr pe care-l mărturisesc în frica lui Dumnezeu.
— Cînd te-am amenințat aseară că trebuie să dovedești pe acel om care a azvîrlit pe moartă din trăsură, cum ai putut cunoaște că era vătaful de curte al coconului Stamate Dăngescu?
— Aceasta aș dori să aflu și eu, observă Dăngescu. Sunt prea curios să pricep cum s-a putut cunoaște un om noaptea?
— V-am spus, domnule procuror, și v-ați putut convinge prin dumneavoastră însuvă că peste drum de prăvălia mea este o lampă a stăpînirei care m-a făcut să deosibesc chipul vătafului de curte cînd s-a plecat pe jumătate din trăsură ca să azvîrle pe fata moartă.
— Nemernicul… zise Dăngescu, care uită pentru un minut rolul ce trebuia să joace în această împrejurare.
Atît procurorul, cît și comisarul rămaseră uimiți de acest cuvînt al Dăngescului și începură să-l privească cu mirare.
Bolboacă nu mai făcu nici o mișcare, cînd aude că iese din gura stăpînului său o dobitocie atît de neiertat pentru un om fin ca dînsul, și se crezu pierdut cînd văzu pe Sălcianu că-l privește cu un aer ironic.
Dăngescu își cunoscu greșala îndată ce băgă de seamă tăcerea care succedase cuvîntul său de nemernic. Orice reparație ar fi fost tîrzie, cu toate acestea el prefăcu surprinderea și se adresă către procuror.
— Sunteți în mirare că am zis nemernicu… nu este așa, domnule procuror?… Dar îmi vei da dreptate dacă am necinstit prin acest cuvînt pe Sălcianu, căci nu poci înțelege cum cineva poate avea curagiul să acuze oameni nevinovați și să născocească pentru scăparea lui astfel de mișelii neauzite. Crede-mă că nici pînă acum nu mi-a putut trece uimirea de a auzi că vătaful meu de curte a azvîrlit pe moartă din trăsură cînd el a fost cu mine de după-prînz și pînă la o oră prea înaintată a nopței.
— Vă foarte mulțumesc pentru întorsătura ce ați făcut, cocoane Stamate, zise Sălcianu schimbînd privirile sale ironice către Dăngescu. Credeam cu toate acestea că făcuserăți nemernic pe vătaful dumneavoastră de curte, căci zicînd acest cuvînt aveați aerul a arăta nemernicia lui că a ieșit prea mult din trăsură și că printr-aceasta a putut fi recunoscut la lumina lampei.
Ce îndrăznești să zici, mojicule! strigă Dăngescu necăjit. Cum îngăduiți, domnule, adăogă el întorcîndu-se către procuror, ca acest criminel să tălmăcească vorbele mele astfel precum nu sunt?…
— Ai ieșit din chestie, domnule Sălciene, zise procurorul, apăsînd din sprinceană și rețiindu-și rîsul, căci Săl- cianu espusese o gîndire pe care o împărtășea atît procurorul, cît și comisarul.
— Mă iertați, domnule procuror, zise Sălcianu, plecînd capul. Am crezut că dacă cineva mă necinstește, nu trebuie să tac,: căci m-aș recunoaște de vinovat.
— Mai ai ceva să ștergi sau să adăogi, întreabă procurorul pe Sălcianu, privind pe comisar, ceea ce-i da să înțeleagă ca să urmeze cu scrierea interogatoriului.
— Nu am să șterg nimic din cîte am arătat, răspunse Sălcianu. Atîta numai vă rog să adăogați că doresc să se caute în odaia vătafului de curte, de către dumneavoastră, ca să vă încredințați dacă există într-însa vreo dovadă sau vreo urmă a omorului săvîrșit.
— Nu voi îngădui niciodată să-mi scofelească casa oamenii stăpînirei, strigă Dăngescu, sculîndu-se cu furie. Auzi, obraznicu, ce mai îndrăznește să ceară! Ieși, ieși curînd, adăogă el privind pe Sălcianu, ca cum ar fi voit să-l spintece.
Sălcianu era gata să iasă din cameră, dar procurorul se sculă îndată:
— Nu trebuie să vă supărați, cocoane Stamate, zise el Dăngescului. Un om bănuit și intrat în formă este liber să mărturisească orice va voi. Rămîne în urmă ca guvernul să constate adevărul și să aplice culpabilului osînda meritată. Rămîi, domnule, adăogă el adresîndu-se către Sălcianu.
— Așa este, domnule procuror, zise Dăngescu liniștindu-se puțin, dar îți mărturisesc că nu m-am putut retine de a mă revolta cînd ara auzit pe acest nesocotit că cugetă să compromită onoarea casei mele.
— Aveți toată dreptatea, și, în locul dumneavoastră, nu aș fi făcut altfel, dar însărcinatul guvernului trebuie să aibă răbdare, să-și îndeplinească formalitățile prescrise de lege, și legea nu reține pe un om căzut în crimă de a vorbi și de a arăta tot ce voiește. Vedeți dar, că eu ca procuror sunt dator să vizitez camera vătafului dumneavoastră de curte după legala cerere a domnului Sălcianu, și fiindcă sunt sigur că cercetarea mea va fi zadarnecă, după cum sunt încredințat din spusele dumneavoastră, aceasta va fi o bază mai mult pentru dovedirea vinovatului.
— Sunt prea mîhnit, domnule procuror, de a vă declara în sinceritate că asemenea cercetare nu se poate face casei mele, căci nu voi să vază lumea atîția slujbași ai guvernului că mi-o calcă ca pe a unui om bănuit.
— Nu m-ați înțeles, cocoane Stamate, zise procurorul cu o delicateță silită. Domnul comisar va pleca îndată ce va scrie și interogatoriul vătafului dumneavoastră de curte și împreună cu dumnealui vor pleca și cei doi epistați ce ne-au însoțit. Voi rămînea singur și socotesc că prezența mea nu vă poate compromite, căci slujbași ca mine vă vizitează adesea și se găsesc foarte fericiți cînd vin a vă spune respectele lor.
Dăngescu nu mai găsește un cuvînt ca să răspunză finului funcțiunar. El era foarte supărat de nevenirea martorilor, dar, fiindcă auzise că va rămînea singur cu procurorul și că cercetarea ce va face nu va fi zgomotoasă, se reașeză la locul său și se hotărăște a nu mai deschide gura pînă la plecarea tutor individelor ce se aflau în camera lui.
După ce se făcu liniște, procurorul reîncepu să vorbească:
— Fii bun, domnule comisar, de la o altă coală de cîrtie ca să facem interogatoriul domnului vătaf de curte. Apropie-te, domnule vătaf de curte, zise el, întorcîndu-se spre acesta. Răspunde conștiincios la întrebările ce-ți voi face în numele legei.
Neagu se apropie.
— Cum te cheamă? îl întreabă procurorul.
— Neagu Bolboacă, răspunse acesta cu jumătate vocea.
— Neagu Bolboacă!… zise procurorul surprins. Acest nume îmi este cunoscut. De unde ești de origină?
— Am uitat, domnule procuror, răspunde Neagu, care își pierduse capul cînd văzu că numele lui este cunoscut de agentul guvernului.
— Ce fel ai uitat?… nu te înțeleg?
— Voi să zic, domnule procuror, că am deschis ochii în București fără ca să fi cunoscut pe părinții mei. Se vede că ei m-au azvîrlit pe drumuri de mic copil și că m-au lăsat în voia întîmplărei.
Procurorul nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El reluă:
— De cîți ani ești?
— De patruzeci și cinci.
— Nu te arată chipul, observă procurorul cu mirare; să fii cel mult de treizeci ani.
— Înșală de multe ori chipul omului, răspunse Neagu plecînd capul. Și eu, domnule procuror, am trăit fără grijă, căci m-am mulțumit pe mult-puțin ce am avut.
— Ce cunoști din împrejurarea omorului acelei fete ce s-a găsit la Sălcianu?
— Nimic alt decît că astăzi de dimineață trecînd pe uliță, m-am pomenit cu acest cojocar că mă oprește, mă necinstește și mă face omorîtor. Am rămas încremenit, auzind aceasta și întrebînd pe unii, alții, am aflat de acest omor ca și dumneavoastră ca și toată lumea. Eu nu am ieșit nicăiri din casă, adecă de ieri de la prînz și pînă noaptea tîrziu.
— Cum poți dovedi cele ce-mi spui?
— Iau de mărturie pe coconu Stamate Dăngescu, stăpînul meu, în serviciul căruia am fost în tot timpul acesta.
— Ce ai a mai răspunde?
— Nimic alt decît cele ce arătai pînă aci.
— Ai mai fost în vreo pricină criminală? urmă a întreba procurorul privindu-l într-un mod semnificativ.
La această întrebare neașteptată Bolboacă rămîne ca lovit de trăsnet și în uimirea sa începu să-și preumble privirile pîn toate părțile ca și cum ar fi căutat un răspuns.
— Vorbește, domnule Bolboacă, reluă procurorul. Ai mai fost în pricini criminale?
— Am… n-am…
— Mă scuzați, domnule procuror, interumpse Dăngescu cînd văzu că vătaful său de curte era atît de zăpăcit. Această întrebare nu ai adresat-o și domnului Sălcianu?
— Eu nu am avut în viață-mi nici chiar pricină civilă, cu cît mai cu seamă criminală, zise Sălcianu cu mîndrie. Mulțumesc lui Dumnezeu că am îmbătrînit nepătat și cu fruntea senină.
— A fost numai o scăpare din vedere, cocoane Stamate, răspunse procurorul. Voi repara greșala îndată. Dar poate știți că legea ordonă a se face o asemenea întrebare într-un interogatoriu.
— Știu aceasta, zise Dăngescu. De aceea mă miram și eu…
— Vrei să răspunzi odată, domnule Bolboacă, la întrebarea ce-ți făcui?
— Nu știu să fi avut vreo pricină criminală, răspunse în fine Bolboacă, care avusese timpul să-și revie în sine.
— Te-ai gîndit bine la răspunsul ce dai?
— Așa socotesc, domnule procuror.
Interogatoriile erau luate. Bolboacă și Sălcianu le suscrie și după săvîrșirea acestei formalități, procurorul face o cîrtie pe care o dă comisarului zicîndu-i:
— Vei cere garanție atît de la Sălcianu, cît și de la vătaful de curte al coconului Stamate. Această formalitate trebuie îndeplinită pînă la înfățișare la tribunal.
— Eu garantez pentru vătaful meu de curte, zise îndată Dăngescu, mergînd spre masă și formulînd o garanție pe carea o dă comisarului.
— Și eu sunt gata a da garanția cerută, zise Sălcianu. Dar mai întîi vă rog să-mi dați voie a mă duce să mi-o procur de la un prieten și împreună cu dînsul voi veni a o depune la comisie.
— Din minutul acesta nu poți pleca singur, observă comisarul agitînd cîrtia procurorului.
— Atunci porunciți unui epistat să mă însoțească; crez că voi fi în bună siguranță, zise sărmanul Sălcianu pe gînduri și cu un aer posomorît.
— Așa, se poate, încuviință comisarul.
— Domnule comisar și dumneavoastră, domnilor, puteți pleca cu toții, strigă procurorul după ce a terminat toată lucrarea. Este și timpul ca să redăm liniștea coconului Stamate.
Toți plec. După cîteva minute, Dăngescu și procurorul rămîn singuri.
— Cum ți se pare pricina aceasta? întreabă Dăngescu așezîndu-se lîngă procuror.
— Cum să mi se pară, răspunse acesta, decît că pe Neagu Bolboacă îl cunosc prea bine. Eram substitut cînd s-a osîndit la temnița Snagovului pentru călcarea ce voise să facă unui hangiu și în urmă là ocnă pentru omorul Nodreanului. S-a prins nenorocitul singur arătînd o vîrstă pe care nu o are și carea se constată în interogatoriile vechi; asemenea îl dă de gît și arătarea că nu a fost în nici o pricină criminală.
Ce spui, domnule procuror? zise Dăngescu prefăcînd surprinderea.
— Credeți că acesta este curatul adevăr, și dacă nu l-am dat pe față cînd îi luam interogatoriul, aceasta am făcut-o pentru considerația și stima ce vă port.
— Vă mulțumesc pentru această delicateță, care mă flatează și pentru care vă voi rămînea prea recunoscător. Dar fii bun, domnule procuror, și încuviințează că Neagu, deși a comis greșale în trecut, nu poate fi implicat în împrejurarea omorului. Vă încredințez pe onoare că el nu este vinovat.
— Sunt convins de aceasta, zise procurorul, și precum v-am mai spus nu mai rămîi la nici o îndoială. Acum însă că suntem singuri, dați-mi voie a mă duce să caut în camera lui Neagu ca să îndeplinesc legala cerere a Sălcianului; credeți că forma nu iartă să fac altfel, și afară de aceasta nu se poate compromite onoarea, casei dumneavoastră, căci cercetarea o vom face împreună și va rămînea între noi.
Dăngescu stătu cîteva minute înainte de a răspunde, dar gîndindu-se că Bolboacă avusese grija să spele noaptea scîndurile și să le acopere cu un covor, socoti de cuviință a lăsa pe procuror să-și facă cercetarea ca să înlătureze printr-aceasta orice bănuieli ar putea să aibă.
— Dacă această este dorința dumitale, zise el procurorului, și fiindcă forma nu te iartă să faci altfel, mie îmi place să respectez legea și consimț a merge împreună: să vizităm camera vătafului meu de curte.
— Procurorul se scoală împreună cu Dăngescu, care îl introduce în una din cele două camere ale lui Neagu Bolboacă, nu însă în aceea unde se săvîrșie omorul. Amîndoi privesc cu de-amănuntul și nu văd nimic care să provoace bănuială. Erau gata să plece, cînd dregătorul, aruncîndu-și privirile pe ușa care răspundea în cealaltă cameră, zărește pe clanță și deasupra ei niște urme de degete pline de sînge; el se apropie, privește clanța de aproape la marea mirare a Dăngescului, care observă asemenea, și cînd bagă de seamă că observația sa era dreaptă, deschide ușa, intră în camera unde se săvîrșise omorul, și începe să o observe. Aci el dovedi mai multe urme de sînge. Pe ziduri zări picături de sînge; ridică covorul, văzu pe scînduri urmele petelor de sînge carii nu se putuse șterge, deși Bolboacă le frecase și le spălase toată noaptea. Procurorul se încredință din această cercetare că omorul se săvîrșișe chiar în acea cameră și că omorîtorul trebuia să fie Neagu Bolboacă prin înțelegere și în complicitate cu Dăngescu.
— Ce să însemneze, cocoane Stamate, acele degete după ușă pline de sînge, picăturile de sînge după ziduri, petele de sînge după scînduri și covorul așternut ca să le ascunză?
Dăngescu nu știu ce să răspunză; el rămase pe gînduri și nu putu deschide gura decît după cîteva minute:
— Nu știu ce să-ți spui, domnule procuror. Înțelegi că eu nu poci cunoaște ce se petrece aici, presupui însă că poate să fi tăiat Neagu vreo găină, cum mi se pare că are obicei să mănînce noaptea și să o frigă singur la gura sobei. Aceasta este o slăbiciune a lui care i-a rămas din tinerețe.
Procurorul nu păru satisfăcut pe un asemenea răspuns, care nu avea nici un sens. El se uită la gura sobei și o văzu așa de curată că nu descoperi cel mai mic semn care să dovedească că a putut servi vreodată de cuhnie onorabilului vătaf de curte. Nevoind să afle mai mult. se dispuse să iasă din acea cameră, dar cînd deschise ușa, se întîlni piept în piept cu Bolboacă. Procurorul simți o mulțumire secretă cînd îl zări pe pașii lui și fără a-i lăsa timpul să se dezmeticească, începu să-i vorbească:
— Bine ai venit, domnule Neagu. Te rog răspunde-mi fără gîndire multă cum s-a întîmplat să găsesc în camera dumitale picături și pete de sînge pe scînduri, pe ușă și pe ziduri?
— Nu știu, domnule procuror ca să fie sîn… ge în camera mea, răspunse Neagu bolborosind. Dacă din întîmplare ați văzut sîn… ge, neapărat că Sălcianu va fi venit pe furiș și îmi va fi făcut acest rău. Sunt încă sigur de aceasta pentru că în acest scop a cerut ca să căutați în camera mea.
— Te-aș crede, zise procurorul cu ironie, dar petele de sînge ce am văzut pe scînduri sunt spălate și frecate și nu poci presupune ca Sălcianu să fi avut curajul să vie la dumneata așa în pripă, precum și timpul de a spăla scîndurile. Nu vezi că arătările dumitale sunt absurde?
Atît Bolboacă, cît și stăpînul său se încredințară cu desăvîrșire că sunt înfundați de finul dregător și compromiși în formă cu dovezi palpabile. Bolboacă nu mai îndrăzni a deschide gura; el privi cu un aer trist pe Dăngescu și acesta, neștiind cum să-l mai apere, se hotărî a alerga la mijlocul ce-și propusese:
— Să ne suim în camera mea, zise el procurorului. Acolo ne vom înțelege și vom regula împrejurarea ca să fim mulțumiți cu toții.
Și zicînd acestea, Dăngescu luă brațul procurorului, suiră scara împreună și intrară în cameră unde găsiră pe Mercescu și pe Năndăreanu așteptîndu-i. Bolboacă îi urmase de departe și se pusese la ușă în sentinelă gata a intra în cameră la cea dintîi chemare a stăpînului său.
— Ce poftiți, domnilor? întreabă Dăngescu pe Mercescu și pe Năndăreanu îndată ce-i vede.
— Am dori să găsim pe domnu procuror, zise Mercescu cu respect. Am aflat că este aici și am venit să-i depunem niște dovezi în pricina omorului unei femei.
— Eu sînt acela pe care-l căutați, domnilor, zise procurorul..
Mercescu scoate două cîrtii din buzunar și le încredințează procurorului. Acesta le citește și cînd termină, le răspunde:
— Lăsați aceste dovezi la mine și să veniți a constata că sunt ale dumneavoastră cînd va fi înfățișarea la tribunal.
— Prea bine, domnule procuror, zise Mercescu și Năndăreanu într-o singură voce.
După aceasta, ei își iau ziua bună de la procuror și ies din cameră.
— Ce dovezi sunt acestea, domnule procuror? întreabă Dăngescu cînd rămaseră singuri.
— Nu mă îndoiesc că trebuie să aveți cunoștință de dînsele, răspunse procurorul zîmbind.
— Nu înțeleg nicidecum ce vrei să zici?
— Aceste dovezi sunt făcute astfel încît după lege s-ar cuveni să se pedepsească domnii martori mincinoși.
Dăngescu pătrunse înțelesul acestor din urmă cuvinte ale procurorului și găsi de cuviință a nu mai prelungi convorbirea asupra dovezilor, ci a păși repede la scopul ce-și propusese. În această intenție, el zice procurorului:
— Ascultă, domnul meu; te rog pe onoare, spune-mi în sinceritate ce ai constatat din cercetarea ce ai făcut în casa mea și ce părere îți dai despre omorul săvîrșit?
— Aș fi gata a vă răspunde, zise finul procuror zîmbind; mi-e teamă însă că vă veți supăra.
— Să nu crezi aceasta, strigă Dăngescu cu iuțeală. Pe viața și pe averea mea te încredințez că nu mă supăr.
— De vreme ce este așa, mă hotărăsc a vă comunica părerea mea. Iată, cocoane Stamate, ce crez din împrejurările de față: bietu Sălcianu este nevinovat ca mielul lui Dumnezeu, dar așa de nevinovat încît l-aș lua în sufletul meu. Neagu Bolboacă este omorîtorul și nu rămîi un minut la îndoială, căci, precum v-am mai spus, el a mai săvîrșit și alte crime. Ne întoarcem la formă și vă arăt că în interogatoriu este vinovat de sus pînă jos: a arătat o vîrstă pe care nu o are; a mințit că nu a mai fost în pricini criminale, a zis am… n-am… cu un cuvînt a cugetat să înșele guvernul; apoi petele, degetele și picăturile de sînge din camera lui nu sunt oare destule dovezi ca să fie, nu bănuit, ci dovedit în toată regula de omorîtor?
Dăngescu asculta cu ochii în pămînt. Procurorul reluă:
— Nu mă îndoiesc că, ca orice boier care are cîte un servitor iubit, să fi dobîndit și dumneavoastră slăbiciune de acest ticălos, care, mîine-poimîine, ajungînd într-o poziție mai bună decît a dumneavoastră, ferească-l dracu, nici nu v-ar băga în seamă. Așadar, credeți ce vă spui că el este omorîtorul.
— Poate să fie ceea ce zici, dar nu voi să se osîndească vătaful meu de curte; de la dumneata cer ca vinovat sau nevinovat să-l scapi. Îți dau o sută de galbeni.
— Nu-mi bag sufletul în păcate pentru o sută de galbeni. Este adevărat că sunt sărac, prea sărac încă și cu o mulțime de copii, dar pentru o sută de galbeni scăpînd pe Bolboacă, voi fi scos și voi rămînea pe drumuri.
— Ce voiești atunci? zise Dăngescu. Mii de galbeni nu-ți poci da căci și eu am destule cheltuieli. Aide, la trei sute de galbeni și nu mai zice pis.
— Ascultă cocoane Stamate. Nici una, nici alta. Ești bogat destul; dă-mi cinci sute de galbeni și să nu mai fie vorbă. Voi face o lucrare să-ți placă, astfel încît să-mi mai dai și un prezent.
— Ți-i dau, cu condiție însă ca să acuzi pe Sălcianu.
— Cum să-l acuz, cocoane Stamate, pe cîtă vreme el nu este vinovat? Ș-apoi nu am temeiuri pe carii să sprijin acuzarea lui.
— Ai niște temeiuri minunate, zice Dăngescu care se ocupa în acest moment a deschide o casă de fier.
— Spuneți-mi-le și voi fi gata a vă servi.
— Acele dovezi ale domnilor ce veniră adineaori, nu sunt ele o armă puternică pentru acuzarea Sălcianului?
— Aveți dreptate. Uitasem dovezile. Ei bine, Sălcianu va fi osîndit prin actul meu de acuzație.
— Vezi, așa te voi; nu umbla pe drumuri încrucișate, zise Dăngescu închizînd casa de fier și țiind o pungă în mînă. Iată cinci sute de gălbenași, ferecați, drepți la cumpănă și negăuriți. Ești destul de bine plătit. Acum, încredințează-mă că vei face o lucrare așa precum ți-am zis.
— Vă jur pe onoarea mea, zise procurorul luînd punga cu o bucurie ce nu se poate descrie.
— Să lăsăm dracului onoarea la o parte, observă Dăngescu. Aceasta nu poate fi o încredințare pentru noi. Îmi trebuie un înscris din parte-ți.
— Ce fel de înscris poftiți, cocoane Stamate?
— Foarte simplu și în cîteva cuvinte, adecă: „Eu subsemnatul mă oblig printr-aceasta către d-lui coconu Stamate Dăngescu, ca la întîmplare de a nu se osîndi prin actul meu de acuzație Sălcianu cojocarul, și de a se osîndi Neagu Bolboacă în pricina omorului fetei croitorului din Ulița cu sfinți, să fiu dator a-i înapoia galbeni cinci sute ce am luat de la dumnealui pentru a face o asemenea lucrare”. Să-l iscălești și să-i pui data de astăzi.
— Pentru ce să vă dau acest înscris, cocoane Stamate? Ce, nu mai aveți încredere în mine?
— Am prea multă încă, dar oricum o batalama la mînă nu strică pentru asigurarea mea; înțelegi că voi să fiu liniștit și să dorm fără vise. Îndată ce vei înainta tribunalului actul de acuzație, așa precum îl cer, vei veni să-ți dau înscrisul ca să-l rupi. Înțelegi că nu mă poci servi cu dînsul împrotiva dumitale decît numai în cazul cînd nu te vei ține de cuvînt.
— Prea bine, cocoane Stamate; aveți dreptate.
Și zicînd acestea, procurorul se duce la masă, la cîrtie și condei și redigează înscrisul conform cererei ce i se făcuse. După ce-l termină, îl subscrie, îi pune data și-l prezentează Dăngescului. Acesta îl citește, și, după ce se convinge că este astfel precum dorea, îl strînge și îl bagă în buzunar.
— Îți mulțumesc, domnule procuror; am făcut lucrurile cît se poate de bine. Rămîne acum să vedem rezultatul și să-ți arăți meșteșugul.
— Aceasta mă privește pe mine, zise procurorul luîndu-și pălăria și bastonul. Vă sărut mîna și vă foarte mulțumesc.
— La revedere, domnule procuror. Și Dăngescu iese să petreacă pe procuror.
Acum să căutăm dacă toate aceste mașinații petrecute între Dăngescu și procuror, între martorii mincinoși și între ceilalți interesați la împrejurare, rămăsese secrete. Aceasta nu o putem crede, căci într-o casă mare ca a Dăngescului, în care se afla un cîrd de oameni ce umblau în toate părțile ca furnicele, trebuia neapărat să fi avut vreunul curiozitatea de a cunoaște împrejurarea care provocase venirea atîtor dregători publici. Ne aducem aminte că Dăngescu, în întreținerile ce avusese, i se păruse în două rînduri că asculta cineva la ușă și că acel cineva nu fusese descoperit, deși Bolboacă deschisese ușa ca să se încredințeze. Cu toate acestea, observațiile Dăngescului nu fusese păreri, căci în adevăr un om ascultase la ușă și acest om nu era altul decît fiul său Alexandru, care ocupa o cameră alături cu a tatălui său. Alexandru auzise tot complotul ce se urzise în contra Sălcianului și avea nevoie a-și rechema dreapta judecată ca să hotărască linia de conduită ce trebuia să urmeze într-o împrejurare atît de delicată ce esista între tatăl său și părintele amantei sale. Cu cît el se gîndea mai mult, cu atît mințile i se rătăceau. Susțiind pe tatăl său, trebuia să nenorocească pe Sălcianu; protegînd pe acesta, trebuia să dezonoreze familia și pe cel ce i-a dat viața.
„Dumnezeul meu, ce trebuie să fac? își zicea el. Nu poci lăsa pe bătrînul Sălcianu să sufere o osîndă nedreaptă, nici pe ticălosul meu de tată să-l denunț de omorîtor. Tatăl meu omorîtor!… ce rușine!… cel puțin de nu ar afla muma mea… ”
Alexandru trecea de la o cugetare la alta, cînd Bolboacă intră în cameră la dînsul.
— Ce cauți aici, mizerabile? îl întreabă Alexandru cu o căutătură spăimîntătoare.
— M-a trimis coconu ca să vă spui să poftiți la dumnealui, răspunse Bolboacă umilit și plecîndu-și capul.
— Ticălosul! și să zică cineva că acest om umilit care-și dă aerul unui sfînt a comis atîtea mișelii, zise Alexandru, privindu-l și aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Dar este peste putință să mă stăpînesc și…
Bolboacă voiește să fugă, dar Alexandru se repede spre dînsul cu iuțeală și în furia cea mai mare începe să-l lovească cu capul de toate zidurile și să-l învîrtească de păr în tot lungul camerei. Bolboacă începe să țipe, și, la zgomotul ce face, Dăngescu, care aude, vine cu cea mai mare grabă în camera lui Alexandru. Acesta lasă pe vătaf îndată ce zărește pe tatăl său, care se apropie de dînsul privindu-l cu o răutate nedemnă de un părinte:
— Pentru ce ai bătut pe Neagu, domnule? întreabă el pe Alexandru.
— Pentru că Neagu este un mizerabil și nu merită a fi în serviciul dumitale.
— Ai fost un nesocotit, domnule, ca să faci atît scandal. Acum te iert, căci pentru întîia oară în viața-ți faci o necuviință, dar te înștiințez că, repetînd-o și îndrăznind a mai atinge pe Neagu sau a face ceva care să mă supere, nu te voi socoti de fiul meu.
— Nu merit, tatăl meu, atîtea imputări, fiindcă am bătut pe un nelegiuit. Dacă am făcut aceasta, îmi am cuvintele mele.
— Nu ești în drept să aibi cuvinte în casa mea unde singur sunt stăpîn. Scoală-te, Neagule, și ieși de aici.
Neagu se scoală, se scutură și, ieșind din camera lui Alexandru, își zise:
„Aceasta este a doua bătaie ce mănînc, dar cea dintîi din pădurea Țigănești a fost mult mai rea. Ei bine, cocoane Alexandre, dacă ai aflat ceva despre mine, voi afla și eu altele despre dumneata. Mi se pare că am și mirosit ceva, dar acum nu e timpul… Uf! bine că scăpai!… cînd aș putea ieși cu față curată și de la afurisitul de tribunal! ”
După ieșirea Dăngescului, Alexandru, care respecta pe tatăl său și se temea mult de dînsul, hotărî a nu lua nici o parte la împrejurarea omorului, lăsînd providenței dreptul de a se pronunța.