Miorița s-a născut în Maramureș/Tema "micului"

Jump to navigation Jump to search
Ritualul focului viu Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Tema "micului"
Tema străinului
O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș


O altă caracteristică specifică tipologiei textelor maramureșene este reflectarea temei micului, a faptului că unul dintre păcurari este mai mic în raport cu fârtații: “după vârstă; după momentul incipit al anului pastoral la care i se întâmplă moartea; după momentul la care-și începe existența profesională” (V. Latiș, Păstoritul în Munții Maramureșului, Baia Mare, 1993, p. 118).

Secvența o regăsim în 98 de variante (72%) din Maramureș, cu o incidență sporită în zona de nord (59 variante, 94%), în formule de tipul “Numai unu-i mititel” (TM 11); “Iar feciorul cel mnicuț” (TM 29); “Păcurarul cel mai mic” (TM 52). Însă în majoritatea variantelor versul consacrat temei cuprinde și alte atribute, prin utilizarea rimei interioare: Cel mai mic e străinic / e mai voinic / e mai călic / e venetic etc. Incidența scade pe traseul nord-sud. În Chioar doar 14 variante (64%) mai rețin tema (“Zâs-o cel mai mic”, “Unu-i mic și mai slăbuț”, “Pe cel tânăr l-o mânat”), în Codru doar 11 variante (39%) – “Numa unu-i mititel”, “Cel mai mititel / Că-i mai frumușel”- iar în Lăpuș alte 14 variante (61%) – “Păcuraru cel mai tânăr”, “Unu-i mai mic între ei”. În centrul și vestul Transilvaniei tema micului își pierde din consistență, estompându-se treptat, pentru ca în sud (cu mici excepții în Oltenia și Muntenia de nord) să dispară definitiv, pe fondul procesului de regionalizare a ciobanilor.

Fără să insităm asupra refletării acestei teme în viața pastorală tipic maramureșeană, să notăm o mărturie din 1924 datorată lui Ion Bârlea: “Ciobanul sau păcurariul de regulă de cu mic începe viața de păcurar, grijind mielușeii, apoi trecând la oile sterpe și în sfârșit la oile cu lapte” (Literatura populară din Maramureș, [1924], Editura pentru Literatură, 1968, p. 462-465). Aspectul presupune parcurgerea unui traseu inițiatic de tip profesional, culminând cu depunerea unui jurământ privind păstrarea «secretului stânei», acceptarea în asociație (frăție) și dobândirea statutului de păcurar plin. Pe acest traseu există o succesiune de etape și probe ce trebuie trecute, pentru a-și dovedi vrednicia și capacitatea ce a face față unor sarcini dintre cele mai grele, căci responsabilitatea unui păcurar se răsfrânge asupra intereselor comunitare / obștești.

Pornind de la aceste considerente, epicul colindului – pigmentat cu aluzii funerare – poate fi lecturat din două perspective distincte: fie reflectă un rit mitico-magic de factură profesională în care cel mic preia rolul de «jertfă» la ceremonia reaprinderii focului viu în vatra stânei (scenariu descris anterior), fie se referă la un rit pur inițiatic, la care erau supuși toți tinerii ajunși la vârsta adolescenței cu ascendent spre maturitate, și unde proba morții inițiatice era una finală și decisivă.

Însă valențele acestei teme nu se epuizează o dată cu cele două scenarii, deoarece în cuprinsul creațiilor folclorice narative ea răzbate în mod obsedant (cu predilecție în legende, basme și balade).

■ Analizând cele 13 reguli de compoziție formulate de Axel Olrik (1901), Adrian Fochi (1985) este de părere că a șasea lege (“caracterul șters al personajelor secundare” ) ar suporta o completare: “…este vorba de succesul fiului (sau în general copilului) celui mai mic” (A. Fochi, Cântecul epic tradițional al românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 309).

Aspectul a fost sesizat și de G. Călinescu (1965): “…atunci când sunt mai mulți copii (de regulă trei), cel mic e întotdeauna mai voinic și mai isteț. Cei mari, fiind incapabili, sunt și invidioși, și nu rareori criminali… Trebuie observat de pe acum că isteția celui mic e ascunsă în multe cazuri sub un aer de stupiditate și indolență… Și printre fete a treia este mai isteață”(G. Călinescu, Estetica basmului, București, 1965, p. 195-198, apud A. Fochi, op. cit., p. 309).

În cazul cântecului mioritic, acest șablon este mai elocvent în versiunea-baladă, unde răzbate în mod evident invidia celor doi ciobani (dezvoltată într-un conflict economic), dar și intențiile criminale ale acestora. Respectând tiparul, ar trebui să identificăm implicit și «succesul celui mai mic», respectiv happy-end-ul. Dar, în evoluția sa de la colind la baladă, textul nu a fost ajustat corespunzător.

În versiunea-colind, o situație asemănătoare regăsim doar în tipul fata de maior (specific regiunii central-nordice din Transilvania), cu dezvoltarea unui conflict erotic, pentru ca în zona nord-vestică (Banat, Crișana, Maramureș – dar în special Maramureșul de Nord și Lăpuș) cel mic să se confrunte cu doi păcurari mai mari / veri primari, aceștia nedovedindu-se incapabili sau invidioși.

G. Călinescu (1965) insistă asupra unor implicații ce decurg din statutul mezinului: “Semnificația acestui portret al fratelui mai mic, ca și în cazul calului năzdrăvan, cu înfățișarea disimulată de mânz slăbănog, este că geniul e modest, simplu și chiar dizgrațiat la vedere, abstras și neconformist, inspirând neîncredere în cei din jurul său. La aceasta se adaugă părerea comună că meritul nu e în raport cu vârsta și nici cu proporțiile individului” .

Succesul mezinului mai poate fi pus și în relație cu unele elemente de psihologie a familiei. Se știe că, de regulă, frații mai mari beneficiază de o instrucție directă din partea părinților, în mod natural. Pe de altă parte ei vor fi cei care vor asigura succesiunea titlurilor, a funcțiilor și o bună parte din proprietățile private. Instrucția, educația și inițierea fraților mai mici e adesea neglijată de adulți și e pasată în sarcina fraților mai mari. În schimb, cei mici sunt înconjurați cu mai multă dragoste și simpatie de către adulți. Această distribuție a sentimentelor afective crează o frustrare latentă în conștiința fraților mari, din care pricină îi pizmuiesc pe cei mici, supunându-i la acțiuni relativ dificile, ceea ce le asigură acestora din urmă o inițiere complexă. Cu aceste achiziții, mezinul are toate șansele să răzbată mult mai bine acolo unde cei mari eșuează. Sunt exersate calități dintr-un registru lărgit – spirit de dreptate, sinceritate, omenie, dărnicie ș.a.m.d. – venite toate pe filiera parentală.

Aceiași situație o mai întâlnim în cazul unui fiu unic, dar născut printr-un miracol, când părinții au deja o vârstă înaintată; ei au deja o experință mai mare de viață și o altă viziune (realistă) asupra modului în care trebuie făcută educația odraslei – părinții nu dau dovadă de o astfel de abilitate în cazul copiilor zămisliți în tinerețe. În plus, se știe că bunicii sunt mult mai grijulii și atașați de nepoți decât de propriii copii, deoarece prin ei își văd prelungită viața; iar copiii zămisliți la o vârstă înaintată sunt asimilați cu imaginea nepoților. Speța o regăsim de asemenea în numeroase basme românești (Tinerețe fără bătrânețe…, Neghiniță, etc).

Dacă în versiunea-colind a Mioriței lucrurile sunt foarte clare din acest punct de vedere, interesant este că în versiunea-baladă se reinventează statutul de erou («succesul mezinului») pornind de la legenda fiului unic născut la bătrânețe – dovadă fiind creionarea accetuată a unui personaj care în versiunea-colind abia e schițat: măicuța bătrână.

În ansamblu, eroul mioritic are toate șansele să beneficieze de un succes garantat: faptele și vorbele lui sunt apreciate și sunt puse în antiteză cu cele ale personajelor secundare. În colind aflăm despre hărnicia mezinului, iar în baladă despre prosperitatea de invidiat. E un personaj pozitiv, solar , receptat cu simpatie la lectura textului. Deci el întruchipează un ideal. Statutul lui nu e unul râvnit, fiind tragic prin excelență, însă prin replicile pe care le dă el oferă un răspuns la o anumită problemă fundamentală din repertoriul filosofiei funciare, strict corespunzătoare unui palier cultural arhaic. În plus, tânărul păstor mioritic, spre diferență de toți ceilalți eroi populari, are o calitate exemplară, grație subtilizării numelui. Din acest motiv el poate fi receptat ca un prototip al eroilor din basme, legende și balade.

Păstorul mioritic e un personaj devenit (și nu construit), căci menirea sa, semnificația gesturilor sale suportă o transmutație pe traseul colind-baladă. Pentru a înțelege această devenire de substanță, una dintre soluții ar fi acceptarea perspectivei istorice și structurale a Mioriței, propusă de Petru Ursache (1998): “un sistem de texte integrate și transparente” . O parte din aceste aspecte le-am semnalat în capitolele anterioare, altele urmează să fie relevate. Dar cel mai curios și totodată spectaculos lucru este că mezinul (din extremul nordic al Transilvaniei) se transformă într-un adolescent îndrăgostit (în centrul provinciei), pentru a deveni (în final) un cioban matur și prosper . Această metamorfoză, demnă de condeiul unui scriitor, se pare că este unică în folclorul românesc, deoarece ea e sesizată nu pe parcursul unui text, luat individual, ci numai într-un sistem de texte, deci la o lectură analitică globală. Dar cum exhaustivitatea nu se numără printre premisele acestui studiu, vom cerceta în continuare doar variantele pe care le socotim primare și întemeietoare.

Referitor la statutul său de erou se mai cuvine o precizare. Pornind de la semnificația portretului celui mic (“geniul e modest”), corelată cu succesul acestuia (ca o necesitate), constatăm că până în momentul amenințării cu moartea păstorul mioritic e un personaj comun, fără calități sau fapte demne de laudă. Abia când ajunge să decidă (fie forțat de fârtați, fie prevenit de mioară) într-o chestiune de viață și de moarte, el face dovada unei superiorități exemplare, ce minimalizează intenția celor mari, printr-o demnitate specifică doar eroilor. Căci aceasta nu e demnitatea omului comun, ci e una încărcată de eroism, grație replicii pe care o dă. Astfel el părăsește universul profan și se postează pe un palier al evenimentelor unice, mai aproape de sacralitate.

În acest context se impun două concluzii preliminare: acordarea prezumției de nevinovăție în raport cu legile și cutumele societății din care face parte , deci înlăturarea oricăror suspiciuni privind vreo nelegiuire săvârșită; dar nici ipoteza de victimă a unei situații conflictuale (sugerată preponderent de versiunea-baladă) nu-l avantajează pe păstor în cursa pentru păstrarea statutului de erou pozitiv. În conștiința maselor populare nici nelegiuitul și nici victimele unor savamolnicii (cu toată compasiunea pentru acestea din urmă) nu pot accede la această ipostază. Cazuistica mitologiei și a creațiilor epice populare demonstrează că, cel puțin în situații conflictuale, singurul răspuns acceptat este unul de tip Toma Alimoș, eroul care știe, în orice condiții, să răspundă pe măsură unor fapte mișelești.

Avem astfel prilejul să restrângem aria scenariilor și să ne întoarcem la cele două rituri (sugerate de textele maramureșene), inițiatice prin excelență. Replica (testamentul) vine să confirme faptul că mezinul a trecut cu succes ultima probă a inițierii, însușindu-și toate calitățile unui potențial erou. El răspunde fără să ezite provocării prefigurate de fârtați, printr-o atitudine mai degrabă îndrăzneață, decât contemplativă. În ciuda răspunsului său nonviolent, nu înseamnă câtuși de puțin că își va trata cu milă și compasiune dușmanii sau ar prefera moartea unei confruntări. Armele care îl însoțesc – prezente din belșug în textele ardelenești, dar pierdute pe parcursul fabuloasei sale călătorii spre baladă – stau mărturie în acest sens și sunt o dovadă fermă a unei instrucții prealabile. Dar tânărul păstor fără nume mai are un atribut ce merită toată atenția: e un străin!